Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)
1888-01-24 / nr. 4
ORADEA-MARE /'NAGYVÁRADE Ase intecare duminecă. f r. Tovărășie la hotit. MEP ' dară un Român și un Țigan făcură tocmelă să l^^^hoțăscă impreună, și pe ce vor putea pune i^^mâna, să impărțâscâ in done frățesce. Intr’o (ii plecând ei la un iermaroc, făcură ce făcură și furară o ploscă cu rachiu, o pâne şi o bucată de pastramă. După ce eştrâ din oraş şi ajunseră in marginea unui codru, se puseră jos pe pajiştea cea verde lângă o tufă de alun, ca să împartă câştigul. Da Ţiganul, cumu-i firea lui, sfătos de n’are păreche, se puse şi grăi: — Mei Romanică ! ştii una ? Câştigul nostru de astăzi ca și cum n’ar fi. Om gustă amândoi dintr’ânsul, ne-ora strică mai reu , nici eu sătul, nici tu. Mai bine tóte a unuia, ori ale mele, ori ale tale. Hai s-om dormi și care-a visă visul cel mai frumos, a lui să fie téte. — De mine, fie, cum dici tu să fie, grăi Românul. Se tologiră pe orbă ca să dormă. Ţiganul, cum puse capul, adormi dus. Er Românul, giaba se opintia, giaba işi strîngea ochii pe somn ; el vedea numai ploscă şi pastramă. Stete el cât stete lungit pe urbă, dela o vreme nu mai putu. Se sculă frumoşel, luă ploscuţa, închină odată la luna ce se ivise printre frunza de stejar, ș-o intorse cu fundu ’n sus, pe gâtlanul cel insetat. începu a rupe din pâne ș-o mușcă din pastramă; vorbă scurtă, ospetă cum se cuvine. Apoi se culcă și adormi îndată. Intr’un târdiu, când luceferul dimineții se ridicase de-o suliță de-asupra măgurilor, se trezesce Ţiganul şi uitându-se la tovarăşul seu, strigă : — Românică hei! scolă, sculă de grabă. Românul hotără din greu şi nu se clintiă. Ţiganul ii boldi de doue ori cu cotul. Românul se trezi. — Ei, Romanică, ce-ai visat? — Spune tu ’ntâiu ! — Ho Domne, ce-am visat eu ! Eram in raiu, in raiul cel frumos și desfătător și stăm la mésa cea bogată cu Dumnedeu și cu îngerii. Ce mâncări minunate ... nu sciai din cari să iei. Ce vinuri impărăteșci ! Mâneam ce-mi cerea inima și beam numai Cotnari. Alei, că bine-am trăit! — Eu, dfise Românul, vedându-te poftit la aşă mésa, m’am mulţămit cu ploscuţa cea de rachiu şi cu ce-am găsit lângă ea. — Dapoi că numai vis, numai vis a fost, grăbi Ţiganul cu vorba. — Acuma vis, nevis, ce-a fost, a trecut, ce-a mai fi, a fi. A doua zi tovărăşii se duseră la poalele munţilor pe unde umblau turmele de oi la păşune, şi furară un miel gras şi frumos ; şi colea pe la cina cea bună când şi apa par’ că stă de se mai odihnesce, se infundară in desişul codrului, unde aprinseră un foc ca să frigă mielul. Ţiganul erăş sfătos şi hătru, grăi astfel cătră Român : — Hai şi ne-om spăriă unul pe altul, şi care-a spăria mai bine, acela să mănânce mielul tot. — Fie voia ta, Ţigane, zise Românul. Se sculă Ţiganul dela foc, și depărtându-se printre tufani ca de-o asvârlitură de pâlcă, incepu a face ca lupii, strigând : bum . . . bum . . . Fugi, Române, că te mănâncă lupul. El Românul dela foc. Mielul ar vrea tu să-l mănânci, nu pe mine, Ţigane. Te cunosc, te cunosc. Veni rândul Românului ca să sparie. El işi lăpedâ sarica, o atârnă de crânga unui copac şi prinse a o pisă ca o bâtă de pocină şi resună codrul; şi cum imblătiă sarica cu bâta, din gură strigă cu glas prefăcut :- Na, na, tălharule, de ce l-ai furat ? Apoi strigă pe glasul seu: Sărăcuț de maicămea, decă nu l-am furat eu, l-o furat cel dela foc. Audind Țiganul vorbele din urmă, ca priznerul se ’nvârli odată și o luă la picior. Românul remase singur cu mielul care se rumenise frumos, cum e mai bun de ospetat. In cealaltă di se găsiră ei orăş. Făcură sfat pentru o nouă isbândă. Nu statură mult pe gânduri, ci se luară pe potecile munţilor şi noaptea târziu ajunseră la o stână. Când erau aproape,zise Românul incet: — Eu am să intru la oi, tu să stai cu braţele deschise in strungă. Am să ieu o oie şi am să i-o dau. Tu ţine atunci bine. Am să ies, şi ne-om cam mai duce. Cum s’a dis, aşă s’a făcut. Dar lucrul naibei, puțin mai înainte intrase la oi un lup, care simțind pe Român, buşte! pe strungă,, tocmai in brațe la Ţigan. Ţiganul il strânse după gât ţapen, dar indată vedu el că nu-i oaie. Românul vedând întâmplata, o luă la sânetosâ; or Țiganul in loc să facă tot așă, prinse a strigă : — Ecă lupu, eca lupu ! Se treziră cânii și ciobanii, și găsind numai pe Țigan lângă stână, nici una nici doue, il apucară la depănat, și dă-i și dă-i până il făcură scăpat. Asta n’a putut-o Țiganul s’o uite, și se jură că n’are să mai umble la furat. ANUL XXIV. Prețul pe un an 10 fl. Pe V2 de an 5 fl.; pe '/. de an 2 fl. 70 cr. 24 ianuarie st. v. Iredactiunea in 1888. 5 februarie st. n. Közép-utczii nr. Pentru România pe an 25 lei II