Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)

1890-01-14 / nr. 2

14 FAMILIA — Dinioarea par­că singur mi-ai spus, —­­zise judecătorul, — că ați mâncat toți tot ca unul de mult; așa este ? — Așa este, domnule judecător! — Acum ian să stătornicim rendu­la următore, ca să se poata șei hotărât, care câtă pane a mâncat, să dicem, că s’a tăiat fiecare pane in câte trei bu­căţi de o potrivă de mari, câte bucăţi ai fi avut dumniata, care spui, că avuşi doue pâni? — Şase bucăţi aş fi avut, domnule judecător! — Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni ? — Noue bucăţi ar fi avut, domnule jude­cător ! — Acum câte fac la un loc şase şi cu noue bucăţi ? — Cincisprezece bucăţi, domnule judecător ! — Câţi omeni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne? — Trei omeni, domnule judecător ! — Bun ! Câte câte bucăţi vin de fiecare om ? — Câte cinci bucăţi, domnule judecător! — Acum ţii minte, căte bucăţi ai fi avut dom­niata ? — Şase bucăţi, domnule judecător ! — Dar de mâncat, câte ai mâncat dumniata ? — Cinci bucăţi, domnule judecător ! — Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut ? — Numai o bucată, domnule judecător ! — Acum să stăm aici in ceea ce te priveşte pe dumniata, şi să luăm pe istalalt la rând . Ţii minte, câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul dumi­tale ? — Noue bucăţi, domnule judecător! — Şi câte a mâncat el de toate ? — Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule jude­cător ! — Dar de întrecut, câte i-au mai rămas ? — Patru bucăţi, domnule judecător ! — Bun ! ia acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine. Vra să zică: dumniata ai avut numai o bucată de întrecut, ci tovarăşul dumitale patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă dela dum­niata şi cu patru bucăţi dela istalalt fac la un loc cinci bucăţi de pâne ? — Tocmai cinci, domnule judecător ! — Este adevărat, că aceste cinci bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumnevóastre, care spui că v’a dat cinci lei drept mulțămilă? — Adevărat este, domnule judecător ! — El a plătit aşă dar cinci bucăţi de pâne cu cinci lei, din cari dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiind că numai o bucată de pâne ai avut de in­­trecut, şi acesta ca şi cum ai fi avut-o de venZare, de ore ce aţi primit bani dela oaspeţele dumnevóastre, or tovarăşului dumitale i se cuvin patru lei, fiind­că patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum dară fă bine de vinapoeşce un­­leu tovarăşului dumitale, şi deca te crezi nedreptăţit, du-te şi la DZeu şi las’ Zécu ți-a face El judecată mai dreptă, decât a­­ceasta. Cel cu doue pâni, văzând că nu mai are înco­tro șovăi, innapoeșce un leu tovarășului seu cam cu părere de reu și pleca rușinat. Cel cu trei pâni vise, uimit de așă judecată, mulțămeșce judecătorului și apoi ese­u'când cu mirare : — Deci ar fi pretutindene tot asemene jude­cători, ce nu iubesc să le cânte cucul in față, cei ce n’au dreptate n’ar mai năzui in veci și ’n puru­rea la judecată. Ion Creanga. S Frémat de frunde, iurând codrul resunâ De-a isvoarelor poveste ; lui frunde și-a lui frémat •! Prefăcutu-i adi in gemat, Vera dragă nu mai este Cu di bună. Luna tremură pe dealuri. Dragul ropot de isvoare Pe sub tei cu galbeni frunte Tot mai vrea să se ascundă Cu-alui unde călătore Cu mici valuri. Sus in cer luna se stinge Şi pe nori mânaţi de vânturi, Vine-o babă ghemuită Şi din poala ei albită Versand viforese cânturi, Ninge, ninge. Frunda trocnit-a viia Şi pe-a codrului cărare Se scoboră crna ’n ţară. Nu mai audi prin secară Cu cântările-i bizare Ciocârlia. Şed pe ţerm in tainic tremur Şi cu gânduri ostenite In amurg privesc spre vale Cum pluteşce trista jale Peste undele sdrobite Lângă ţermur. Şi gândesc cum toate-or trece Şi viaţa şi mărire. Ca un basm fără ’nţelesuri Este lumea cu-a ei mersuri. Timpul : trup fără simţire, Trece, trece ! Traian H. Pop. Anul XXVI Cultura, cărţile: „Corvina“. — Tractat istoric-literar. — (Urmare.). jK să esaminăm trecutul din vechime şi firea și evo­­ț^^luțiunea dlor maghiari din trecut şi până astăzi. Jjj^Maghiarii peste tot, oi mai ver tos cei »Zece mn'i -Țf^de asupra«, prin tot timpul trecutului lor au do­ta vedit un amor, seu propriamente o inamorare de I sineși, ca doră nici un alt popor sub soare. Se esprimă aceasta chiar in proverbul lor poporal, forte vechiu: »A magyarnak nincsen párja«,­­ maghiarul n’are păreche. Din aceasta caracteristică a lor națio­nală se pot deduce și esplică multe virtuți ale rasei, vise și multe slăbiciuni și păcate ale domnilor. Dar mai batetoare la ochi decât aceasta este pro­prietatea oilor maghiari, d’a-şi apropia şi a utilisă pentru sine, pentru dominaţiunea şi gloria lor, prin­­cipiele şi metodele, peste tot astea şi valoarea — fi­­sică, spirituală şi morală a altora, se ’nţelege a celor mai dibaci decât ei. In acest punct ei d­intr’adevăr mari sânt; se pot asemănă cu Grecii şi Englezii, cari singuri numai, din trecut şi până astazi, au ştiut şi

Next