Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)
1890-11-25 / nr. 47
Anul XXVI. FAMILIA »Nu me judecaţi uşure, nu me condamnaţi; mai bine plângeţi-me ! Am fost mai mult nenorocit decât calea. Nebunia m’a orbit. Acum mi-i groză de ceea ce am făcut, dar e prea târziu ! reul nu se mai poate repară. »înainte de-a incepe aceasta mărturisire grozavă, ve mai rog încă odată nu me blăstemaţi. »Eram doi copii la părinţi. Pe cât era fratele meu de bun, pe atât eram eu de reu. Niciodată nu me uniam cu densul, din orice lucru de nimic ne certam. Ne-am făcut mari şi cu tote acestea tot nu-l iubiam. Eu mai intotdeauna căutam să-i fac reu. Spuneam fel de fel de minciuni tatălui meu, numai pentru ca să-l certe. Densul vise, cu toate că-i făceam atâtea neajunsuri, dar când me vedea superat, căută să me mângăe, intrebându-me cu blândețe că ce aveam. Sărmanul meu frate! el nu șciea că sub masca mea de lingușire, ascundeam o inimă năgră. Intr’una din (Jile Victor me luă de mână, și trăgăndu-me la o parte îmi arătă o scrisoare, (jicându-mi: citesce. — Ce este acesta ? îl întrebai eu. — Citesce și vei vedea. începui să citesc. Eră o scrisoare dela o femee. Trebuia să-l fi iubit mult, căci îi scriea in niște termini forte aprinși. După ce cetii, îl întrebai de unde îi venia acea scrisoare. — Nu ghicesci ? îmi respunde densul. — Nu. — E o istorie cam lungă, dar deocamdată să-ţi spun numai că iubesc pe femeia banului Marta, şi că te iubesce şi densa. »Ascultă cum a inceput acest amor: »Ştii că Banul locuesce vis-a-vis de noi. Ei bine, dela fereastra mea văd drept in iatacul Măriei, nevesta lui. Eră tineră, şi eu eram asemenea tiner! inimele noastre se subjugară repede, şi pentru că ochii in amor sânt limbagiul inimei, ne ințeleserăm pasiunile unul altuia. »Intr’o (fi îmi luai curagiul și-i aruncai un bilet pe fereastra. A douaji îmi trimise și dânsa un altul. D’atunci ne scriem mereu, er seara ne ’ntâlnim in grădină. — Și de când durăză acest amor, îl întrebai eu. — E aproape șese luni; n’am voit să-ți spun și ție aceasta, de oare-ce te vedeam cam rece cu mine. Acum nu se văd că am făcut reu, de m’am ascuns. M’ai vorbirăm puțin și intrai in casă. Acum aveam o ură și mai mare asupra fratelui meu: îl invidiam că era iubit de o femee așa de frumosă. Totă noaptea acea me gândii că ce aș pute face, să stric aceasta fericire. îmi veni in idee : să descoper Banului purtarea soției sale. — Acesta va fi o resbunare frumosă, îmi cjisei. A douaji chiar me dusei la Ban și iu termini scurți îi descoperii tot. Când finii, Banul eră galben de mânie. Nu (jise deocamdată nimic ; îmi strânse mâna, mulțămindu-mi de descoperirea ce i-o făcusem. Plecai acasă cu bucurie in inimă. îmi diceam: — Acum am să-mi răspun bine pe acest frate, pe care nu-1 pot suferi. laiua aceea nu ești din casă. îmi eră teama că intâlnindu-mă cu Victor, să nu mă trădez. Seara după ce am stat la masă, me scoborîi jos. Grădina Banului eră la marginea grădinii noastre. îmi pusesem un gând ca să asist şi eu la întâlnirea ce avea s’o aibă Victor cu nevesta Banului şi să văd deca acesta îşi va pune in esecuţie resbunarea. Eră linişte peste tot; nu audiam decât făsutul frunzelor şi murmurul râului care curgea la spatele caselor. Eră o noapte nagră, nori groşi acoperiseră cerul și din când in când câte un fulger viu me făcea să inchid ochii. In depărtare tunetul bubuiă mereu. Nu pot nici acum să-mi dau seama exact de ceea ce se petrecea in acele momente in mine. Atât îmi aduc aminte, că eram cuprins de-o ură grozavă și voiam să se sfârșască odată. Cu mânile intinse înainte, cu paşi şovăitori ajunsei la zebrelele grădinei Banului. După puţin timp auijii tropotul mai multor paşi, care veniau repede in spre boltă. Fără voia mea inima începu să-mi bată, şi me strînsei mai bine ca să nu fiu zărit. Când paşii ajunse in dreptul meu, auijii un glas care recunoscui că eră al Banului, (jicând : — Fiți cu băgare de seamn, voesc ca totul să se facă fără sgomot. înțelesei că Banul venia cu servitorii pentru ca să-și resbune de desenarea adusă de fratele meu. După ce Banul intră in boltă, auijii un țipet înăbușit ; fratele meu eră acolo. în urmă pașii se depărtau spre fundul grădinii și nu mai autju nimic. Mi-amjis că după ce Banul a omorît pe Victor, s’a dus să-i arunce cadavrul in rîu. Nici in acele momente când vedeam pe fratele meu perdut pentru totd’auna, nu avui milă de densul. Ura mea nebună me făcea să fiu vesel pentru fapta care o făcusem. De oarece nu mai aveam pentru ce sta acolo, me intorsei in iatacul meu. A doua (ji când m’am dat jos la mesa, găsii pe tatăl meu forte trist. — Costache ! — îmijise dânsul când me véja; — unde e fratele teu ? Eu tresării; vise ori ce temere îmi trecu repede. îmi (jisei : — De unde ar putea să sefe tatăl meu ce se făcuse cu Victor. Banul de sigur că n’are să vorbască, îi respunsei că nu l’am ve(tut in acea (ji. — Curios! (jise dânsul ; și cu toate acestea am presimțire că lui Victor i s’a întâmplat o nenorocire. Uite, am visat un vis urât in noaptea aceasta. Eu me ’ncercai să râd, dar nu putui ; îijisei numai că visurile nu sânt decât numai nişte imaginații, pe care ţi le aduce somnul mult. Tatăl meu dete din cap, şi ne aşezarăm la mesa. După prâmj căută pe fratele meu, dete de scrie autorității, dar nu-l putu folosi la nimic, de oarece cu toate cercetările nu descoperiră urma lui Victor. După o lună tata că fu bolnav. Atunci veiiui și eu că ’ntr’adevăr iubiá prea mult pe Victor. Aceasta idee mă făcea să nu am remușcări. După trei luni de suferințe tatăl meu își dete ultimul suspin in brațele mele, pronunţând numele lui Victor. Trecuse de trei ani. Eu uitasem cu totul pe Victor şi pe tata. M’aruncasem nebunesce in mijlocul plăcerilor şi cheltuiam averea remasă dela dânşii. într’o seră, pe când me ’ncercam să adorm, auzjit un sgomot in coridor; me scol speriat creijend că sânt niscaiva hoţi, uşa atunci se deschise repede şi eu scosei un ţipet năbuşit: — Victor ! (Incheiarea va urmă.) Gr. Mărunţean, 559