Familia, 1890 (Anul 26, nr. 1-52)
1890-06-10 / nr. 23
ANUL XXVI. 1890. Preţul pe un an 10 fl. Pe Vs de an 5 fl.; pe de an 2 fl. 70 cr. 22 iunie st. n. Strada principala 375 a. Pentru România pe an 25 lei ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) 10 iunie st. v. Ese in fiecare duminecă. Redacţiunea : II. S3. FAMILIA NUMER JUBILAR LA A XXV ANIVERSARE. Proverbii, sentenţe înţelepte, fabule, descântece, cântece de diverse categorii, câte se află la po^Sg^pare şi se propagă dintru o generaţiune in alta numai prin graiul viu, scriitorii moderni le nu- L mese. Literatură nescrisă. Acesta literatură neţi scrisă este şi ea un bun criteriu al vieţei naţionale, un organ de respiraţiune al vieţei sale individuale, care inse nu se simte inafară de poporul respectiv şi remâne spre dauna lui mai preste tot necunoscut la alte popoare. Cu totul alta este importanţa literaturei scrise in limba unei naţiuni. Literatura scrisă, condusă inţelepţesce, conform legilor logicei şi ale moralei, ca să dea spiritelor intremânt preste tot sânetos, se poate asemenă cu organele de respiraţiune ale unei persoane valoroase, a cărei voce, strigăt, cântec se aud la distanţe mari şi pun in respect pe cei cari o ascultă. Mari şi decisive au fost adesea resultatele armelor victorioase in istoria milenariă a naţiunilor; aceleaşi vise au fost prea de multe ori şi ruinătore de ţări şi popoare, pilaştrii tari ai tiraniei, ucigaşe ale culturei şi moralei, căci: Vae vidis. Literatura scrisă nu se poate lăudă cu victorii strălucite, cuceritoare de ţeri prin forţa braţelor armate ; ea vise are minunata însuşire de a cuceri generaţiuni intregi pe mai multe veacuri înainte pentru cultură şi civilisaţiune ; ea ţine totdeauna in deşteptare şi activitate neadormită conştiinţa de sine a naţiunii. Cu cât un popor se bucură de o literatură scrisă mai bogată şi mai lamurită in toate cunoştinţele omeneşci, cu atât vocea sa cumpeneşce mai mult in societatea altor popoare. Elenii îşi perduse inainte de era christiană independenţa lor politică; rătjimaţi vise pe admirabila lor literatură classică, îşi conservară necurmat, pe toate voacurile dintre adversităţi nenumerabile, conşciinţa lor naţională, până la regenerarea modernă, inaugurată tot cu ajutorul literaturei sale profane eclesiastice. Nici un popor Christian, ai cărui membri de ambele scnse au învăţat a-şi manifestă viaţa sa naţională prin plumânile literaturei scrise, nu mai poate să dispară din societatea naţiunilor Christiane, afară de singurul cas, când s-ar infige el ănsuşi pumnalul in pept in urmarea unei desperaţiuni de poltron. Este curat o ficţiune, că Roma veche in perioadele omnipotenţei sale ar fi esterminat limbile altor popoare şi le-ar fi romanisat prin forţă brutală. Ceea ce in acelea veacuri nu a esistat nicăiri pe teritorul Europei, cu escepţiune de Grecia şi de coloniile sale, nu se putea nici estermină. Nici un alt popor european nu avea literatură scrisă, nici chiar alfabet. Cultura şi înavuţirea limbei latine ajunsese până in dilele lui Octavian August la culmea perfecţiunei sale. Popoarele de alte limbi, său confederate (Socii), său şi cucerite, trebuia să fie conduse şi gubernate nu numai prin graiul viu, ci şi cu ajutorul scrierii. Cine să se mire, dăcă capii, principii, comandanţii lor, in lipsa totală de literatură proprie, simţiau necesitatea de a învăţă şi ei să scrie latinesce său elinesce ; ei şi poate familiile lor, nu şi popoarele ; adecă aşa, precum se intămplă de es, cu limba franceză in acest văc al nostru, când familiile din socităţile superioare ale tuturor popoarelor europene, nesilite de nimeni, ci numai din ambiţiune uşoră de inţeles, învăţă pe întrecute acesta limbă universală. Nu se află nicăiri urme de şcole, pe care Roma veche le-ar fi înființat vreodată in provincii cu scopul de a estermină limbile popoarelor autochtone. In toate țările europene, ai căror locuitori au conservat până in ziua de astădi o parte forte considerabilă a limbei latine in dialectele lor, aceea in curs de câteva veacuri a fost dusă acolo prin milioanele coloniştilor de rassa latină fără cât le mai lipsiă din limba latină, le venise mai târcjiu cu adoptarea religiunei Christiane, apoi cu renaşcerea ştiinţelor şi artelor, după care ajunseră succesive şi acelea dialecte la rang de limbi classice. Erudiţii Europei numesc limba elină o limbă vorbită de dei fără pe cea latină o limbă a imperatotorilor. Popoarele neolatine au conservat limba imperatorilor nu numai pentru classicitatea ei, ci şi ca o dreptă hereditate a lor. Alte popoare îi simt necesitatea pentru immensele şi nepreţuitele tesaure ascunse in literatura ei, de care oricât se incărcă unii a se lipsi, le este peste putinţă. Literatura nostra scrisă, pe lângă ce ne uşorăză nespus de mult învăţarea limbei imperatorilor, ne aduce pe cale scurtă şi ne conservă in comuniune de cultură genuină cu toate popoarele neolatine, ale căror limbi noi românii le putem invăţa mult mai curând şi mai uşor decât alte naţiuni, prin urmare a ne şi folosi de testurele literaturei lor. Dacă voim serios adevărata viaţă naţională, trebue să voim ca condiţiune absolută şi cu orice preţ: înflorirea şi înavuţirea literaturei noastre scrise. Georgie Bariţiu. Sibiiu maiu 1890. 93