Familia, 1894 (Anul 30, nr. 1-52)

1894-12-04 / nr. 49

578 FAMILIA — Fevghe Satana! ocări kir Iani și se apropiă de teiul din care tot țipă jigania, apucându-se să-i strige: Hus! Hususu dihania afurisita! Pe semne-o spăria, că glas de cucuvae nu mai resuna. Nu trecu vise cât ai clipi, si iaca glas de cuc. — A! ma asa vine . . . chinta la dimiata cuculețu, chinta... Dar pe când se rugi,de cuc, iaca prinse-a durui din copac o plee mărunţică de petricele. — Ei comedia ... Ma asta este farmazonia curată . . . Vraza la mied de noapte ... Şi eşî dintre cei trei tei, trei tei ca trei fraţi de-un tată şi de-o mamă. Şi făcându-şi ochiul vultur, prinse kir Iani a căută pe cărare dulce pradă ce aşteptă. Şi tare se mai bucură când zări venind, venind .. . nălucă albă in noaptea negru printre lanurile verdi care fâşâiau încetişor, încetişor. Iar in unul din cei trei tei s’audi cucul cântând... —■ Chinta cuculeţ, chinta că vine mândruţa .. . Şi Ruxandița, ruşind să nevoe mare, intre cei trei tei intră şi de unul dintr’ânşii se sprijini, de cel din mijloc, la care o trăsese inima cu drag. — Şi di, ai venit, cucoane, să culegi floarea dra­gostei la miedul nopţii lângă fântâna cu trei tei, care şeii dta, că-i vrăjită o­leca .. . — Ma am ghinditu și eu che­ e vrăzită, che ați chinta cucuvela, agi cucu ... agi ploue nustiu cu țe .. . — Păi, vrăjită cucoane ... că li se întâmplă multe îndrăgostiților . . . grăi Ruxanda cu un râs viclean. — Ma si ego vreu se mi se intimple cea mai mândra istoria, Ruxandița-garofița... Şi, uite, ţi-am adus paftalele de arzintu, ehe una parechea de ţerţei di smaragdia frumoşi de-ţi ia ochii ... Şi grecul prinse a se da pe lângă Ruxăndiţa .. . Şi i se ’necă glasul, de par­că i se poprise vr’o galuşcă in gât; şi-i tremură firele bărbei, de par­că-l apucase niscaiva friguri. — Ei, ședi bine, cucoane, nu așă răpide, că-i fân­tâna vrăjită, și deal... — Mai vraza scumpa ca dimiata, Ruxandița este pa lume ? — O fi, cucoane .. . Kir Iani vru să-i cuprindă mijlocelul. Și tare-i mai termurau brațele de par­că i le 'nșirase Dumnedeu pe sârmă. — Da nu te astemperi kir Iani ? Ce ? adecă pentru asta am venit eu? — Ma nu ai dis singura sa culezem flóré dela dragostea ? Dar atunci nu’s ce-l pocni drept in nas, de sări Iani strănutând și ocărând. — Dar ce-i cucoane? întrebă Ruxandița, abiă ți­­nându-se să nu râdă. — Nus’te mi-a cădut pa nasu .. . — Tei vrăjiți, cucoane... In ista din mijloc stă, ci­că, nóaptea, privighiătorul dragostei şi dacă unul din­tre îndrăgostiţi nu-i cu cugetul curat, apoi multe posne-i face ... — Povesti, Ruxandiţa ... Ma ego te rogu sa pof­teşti colea, lângă istlalt teiu . .. Atunci ţipă cucuvaea, şi răpide, după dânsa cucu. — Vai de mine, cucóne, ţi-o cântat cucuvaea ... Semn reu pentru dta­ vedi, dacă nu ţi-i cugetul curat! Şi mie, cucu .. . semn bun, cucóne . .. Dóamne, tare mi-i drag mie cucu . . . — Şi mie mi-eşti dragă, — vorbi nuş’ cine din din mijloc, — iar crângile şi frundile prinseră a trosni și a făsâi .. . Kir Iani o luă la sonetoasa, îi trecuse repede prin gând că eră vrajă la mijloc, vrajă cu socotală pe spi­narea lui. Din teiu, poc! sări jos bădica Bunea. — Unde-i capra ? — Și-o luat tălpășița . .. Uite-o pe cărare. — Aștepta-me, Ruxanda ... și las’ pe mine. Și unde-o tunse la fugă, de par­că fugea și pă­­mântul cu dânsul. De unde s’o potă duce mult kir Iani ? Avea și el picioare bune, dar scrântitura îl sili să mâie fuga și dacă-l apucă dorul la glesnă, se făcu şomoiog jos intre popăsoiu. Bunea îl și sosise. — Da ce mi te-ai trântit plăcintă, liota dracului? Ca să mi te-ascundi hai ? Da nu-mi scapi tu, țapule ... Ți-s dragi fetele oamenilor din sat, aud ? Stăi că-ți des­cânt eu de dragoste ciocoiască . . . Și începu să mi-1 desmierde cu pumnii in câfă și ’n spinare până ce nu mai putu grecul nici să icnesca măcar. Déca l’a vedut că nu-i mort, ci leșinai numai, îl lăsă acolo şi se ’ntoarse la fântână. — L’ai săturat de dragoste, bădică? intrebă fata. — Săturat, de-o ţine-o minte cât o trăi pe lume. — lasă! Şi se aşed­ară amândoi pe ghizdurile fântânei; şi grăiră, şi se strînseră ’n braţe până ce prinseră-a miji dorii la resărit. O sâptămână vitrega se văetă Kir Iani de spinare, de cefa şi de picior. Vestea sburâ, ca de popă tuns, că grecul o pă­ţise; numai nu dădea nime cu gândul, dela cine i se trăgea pisăgâla. Ruxanda şi Bunea râdeau pe înfundate. Kir Iani bănuia pe făptaş, da unde-i venea să crâc­­nască, de ruşine? Atâta numai că-și puse 'n gând cu dinadinsul să porte sâmbetele afurisitului de Bunea. — Lipon, își grăi lui, bataita am mâncat; ma in­­cai sa maninc si pa Ruxandița. Nu-mi era tocmai in ghind s’o făcu Kera Gainidis, ma acum me pun pa capu dela preutesa morta copta, să mi-o dee pa­fiimiaei. Pe urma găsim noi si altu ac pentru cojoțelu del Bu­nea. Afurisitul (je pumni are la dimialui!... In diua aceea si trimise după preutesa. — Vai de mine si de mine, cucoane, se văicări preutesa, cum trecu pragul, da ce pecat te-o călcat ? — A-bah! ma nu-i nimica, mama preutesa.. Aveam stenahoria la capu, che am pornitu sa me plim­bu De-odată pac! m’am lunzitu intre popusoiu. .. M’apu­­case un virtezu, cu stele verzi, ehe galbene, ehe roşii­, ştii, dela priţina stenahoria.. .Ar­ma nu-i nimica . . . Poftimu şezi. — Mulţămesc, cane, las’ că şed şi ’n picioare . . . — Ohil ohi! . .. poftimu c’avemu se parigorisimo amunduoi . . . — Preotesa nu așteptă s’o mai poftască și-a treia oara. — Uite ge, mama preotesa, începu grecul vorba. Ego m’am prinsu cu dragostea pentru Ruxandița, ne­poțica dimiatale. Ma fiindu­ che auzisemu, ehe dimiaei se uita la fițioru pădurarului, me am feritu se o­feru di nevasta ... Anul Xxk

Next