Familia, 1901 (Anul 37, nr. 1-52)
1901-08-05 / nr. 31
362 FAMILIA Adevărat ea se găsesc oameni, cari au opiniuni de alte categorii. Aşa, unii zic, că „teatrul atâta ruinează cu o mână, cât edifică cu cealaltă“ (Kornmann); alţii îarăş — cum e Börme — se esprimă astfel: „Niciodată n’am putut să Înțeleg, cum pot fi unii bărbați atât de uşuraticî, ca să conceadă femeilor lor să-şi petreacă zi de zi câteva ore în teatru ; drept, că cei buni nu însuşesc aici nici un reu, dar cei rei învaţă cum se poate comite reul fără mare sgomot, în secret“. Ba încă, şi pe Ovidiu îl face scepticismul să esclame: „închideţi teatrele! căci nn acele se seamănă simburele reului!“— Nu mai citez opiniuni de-aceste, cari pot să fie adevărate între unele împregiurări, dar’ sunt neacceptabile în general! Aflu de neconvenient cu scopul nostru şi mai vârtos cu solemnitatea atât de maiestatică de azi, de care cu fericire avem parte toţi, ca să mai adaug tonuri dissonante in concertul atât de perfect al intregei suflări româneşti, care din unghiurile locuite azi de urmaşii divului Traian îşi înalţă vocea lor duioasă, despresiunea dorului ardent, a vedea în realitate un teatru român. Cunoscând deja conceptul şi criteriile culture!, cu aceasta peasiune vom vedea pe scurt, că teatrul — ca atare — are şi el condiţiunile culture! adevărate: „Progresul intelectual împreunat cu bogăţia cunostinţelor şi basat pe nobleaţa simţemântului şi a voinţei! II In teatru se concentrează toate artele frumoase : poesie, musică, pictură, sculptură şi oratorie, ba şi filosofia practică şi ştiinţele naturale. Deci cu drept cuvânt se poate numi arta principală şi cea mai perfectă. Ba pe lângă concentrarea tuturor artelor frumoase mai are şi avantagiul netăgăduit, că toate aceste ni se presentează imediat şi deodată, în unul şi acelaş timp, în unul şi acelaş loc. Cine ar putea cumpeni valoarea deplină a influenţei binefăcătoare ce o are teatrul?! Să vedem ! El ne ofere o petrecere dintre cele mai distractive şi totodată presentează privitorului cunoştinţe nenumărate, pe cari în viaţa de toate zilele niciodată nu le-ar însuşi. Citesti în viaţă poesii încântătoare, cari te farmecă, — audi oratori celebri, — te amusezi la audul vocilor vibrătoare ale musicei şi totuşele ca artă îţi remân mai totdauna necunoscute. Ţi se presentează în diferite moduri şi locuri, deosebit una de alta, între impregiurări mai mult idealistice, până când un teatru?!... Vedi aplicarea lor în viaţa practică, vedi efectele uimitoare ale inspiraţiunei maselor, ba ce e mai mult, ne rădică peste simplicitatea vieţii de toate zilele într’o regiune încântătoare şi ne îndeamnă a preţui tot ce e frumos ca un lucru de folos necalculabil în viaţa omenească, învăţând că ce e frumos e şi bun Cine are facultatea , şi cea spirituală şi cea materială, ca să cerceteze toate atelierele pictorilor şi sculptorilor renumiţi, în cari să cunoască puterea geniului, care-l apropie pe om de Dzeirea alcătuitoare, plăsmuitoare?! Ba şi având aceste facultăţi şi putinţe, totuş atelierele toate laolaltă nu ne vor presenta atâta arta,— ţinând cont de suferinţele vieţii, — ca teatrul— în sedar vei privi tabloul cel mai admirabil representând pentru exemplu moartea lui Iulius Caesar, căci nici pe departe nu vei primi impresiunea ce o ai, când vedi acelaş act pe scenă predat de actori perfecţi în arta lor. Au nu ni se mişcă inima de sentimente dulci, când privim statua admirabilă a eroului nemuritor: Mihai Viteazul ?!... Ce sânt înse aceste sentimente pe lângă acele, cari se nasc în inima omului atunci, când pe scenă vedi că statua e vie și buzele esprimă energia sacră, rostind cuvintele entusiaste: „Libertate poporului meu subjugat!“ Cine, Doamne, are voia să percurgă toate psiehologiile abstracte ale filosofilor Aşi— să spunem sincer: zeil, cam plictisitoare ?! — în teatru ele ni se desfăşură într’o formă minunată, care ne dictează imperative, ca vrând nevrând să străbatem şi să cunoaşcem şi cele mai nepenetrabile organe ale vieţii sociale şi individuale ale omului; cunoaştem însemnătatea problemei accentuată de Hamlet: „a fi sau a nu fi“; ştim cum să trăim sau — dacă aşa ni se impune — cum să murim pentru un ideal ?! — în fine vedem maşinăriile technice tot cele mai moderne în aplicarea lor practică şi modalităţile, cum acele se pot intrebuinţa în viaţa de toate zilele. De alta parte apoi teatrul e un bun dascal in cele ale vieţii omeneşci. Aici vedem ca într’o oglindă fidelă viaţa noastră întreagă; cunosci virtutea cu toate efectele ei binefăcătoare şi nu remân ascunse viţiile, de cam fiecare, suntem părtaşi în mesură mai mică sau mai mare. în teatru cunoaşcem rasele vieţii familiare şi lupta amorului curat; vedem cum decurge tragedia vieţii omului, — cunoaşcem motivele cari în lumea ce te încungiură, poate niciodată nu le-ai fi observat, caracterele firme şi cele alcătuite din efluxul reului. — Aici ni se presintă miseria celor bătuţi de soarte, suferinţele individilor nefericiţi, bucuriile şi plăcerile curate— şi toate aceste aşa imediat, atât de intensiv, cât ar fi imposibil să nu ne impresioneze pentru toate referinţele noastre sociale şi individuale. Pe scenă ţi se desfăşură în estensiune largă toate părţile înălţătoare de inimă ale eroismului desinteresat pentru patrie şi neam, luptele glorioase pentru idealele omeneşti. Şi vedi, cum uneori virtutea cade, e călcată in picioare de intrigile celor rei la suflet, iar viţiul cu un zimbet diavolesc îşi rădică fruntea sa încununată de glorie esternă şi înfige steagul victoriei deasupra ruinelor bunului. Teatrul e acela, care cu glumele sale hazlii, cu vioiciunea-i drăgălaşe mai ofere câteva momente de distracţie, — momente atât de rare în viaţa omului, care zi de zi, fără nici o pausă asudă sudori amare în lupta pentru asistenţă. El împrăşcie norii grigilor, netezeşce barem pe câteva ore fruntea brăzdată de creţelele anilor; — în ochii — dedaţi numai a versa lacrimile durerii — furișează razele binefăcetoare ale plăcere!; — pe buzele, — cari poate zi de zi, ceas de ceas, au rostit tot numai cuvinte de durere, escitează zimbetul și rîsul fericitor; — în urechile — dedate poate numai cu audul plânsului și al vaietelor — induce vocea sonoară a doinei artistice. Dar’ apoi inima ! - sediul simţemintelor! în fine însăşi viaţa actorilor ne serveste de instrucţiune salutară. Câţi sunt şi mai vârtos au fost în trecut actori, cari pe scenă îmbrăcaţi în vestminte strălucitoare şi cu cunună la aparinţă de aur, în viaţa privată era aproape in cea mai mare miserie; câţi rid voioşi în felul ce-l au, şi poate peste puţin vor avea să verse lacrime amare; câţi figurează ca representanţii eroismului adeverat, iar de după cu- Anul XXXVII.