Familia, 1901 (Anul 37, nr. 1-52)
1901-10-14 / nr. 41
Numărul 41. Gradea-mare l$/27 odomnpe 1901. Anul XXXVII Apare dumineca. Abonamentul pe an 16 cor., pe/, de an 8, pe 3 luni 4. Pentru România pe an 20 lei. Pe Dunăre. (De la Orşova la Sulina.) 1. Porţile de fier, foarele scapătă spre sfinţit. Crestele munţilor par aprinse, încet se desfac şi s’aştern pe văi perdele de umbră. înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se iveşce ’n curmeziş mai întâi o dungă, o coamă gălbue şi creaţă. Ne-apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vîjie mânioasă, —e un zbucium ş-un clocot de valuri dintr’un mal in altul. Peste adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. îci apa se scufundă, par* c’ar fi suptă de gura unei vâltori — colo se umflă, se burdușesce, și urlă făcând clăbucî, bătându-se de stânci cari nu se văd. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau la roata de la cârmă; amândoi comandanţii sânt pe punte, în picioare, cu ochii aţintiţi înainte: trecem printre gherdapuri. Dunărea mugeşte mai tare. Cu ochii închişi, te-ai crede într’un codru pe-o vijelie cumplită. Din fundul ei se ’ntind, pe subt valuri, nenumărate braţe de piatră, gata s’apuce vasul şi să-l farmezi bucăţi, la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, subt volbura asta de valuri, e încheetura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică ’n cale. Şi, în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mişcă. Deodată abia lunecă de pe zăgazul colţuros şi se ’ntinde ca o pânză. Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi urieşi, cari de aci încolo au a purtă străjile României, s’a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stânga, de sub curmătura unui deal, vine rîul Bahna, să întîmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul Ţării, cu al cărei pământ şi destin se leagă pentru totdauna. Din ce depărtări scoboară şi cât a luptat Dunărea, ca să străbată aici! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape matca ’n piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut — şi „Porţile de fier“ s’au deschis în faţa puterei eterne a valurilor ei. Acum vietul conteneşce, şi apa s’aşada ’ntre maluri potolită, netedă ca o oglindă. Carpaţii îşi împing spre miază-noapte înălţimile învelite în codru. Câteva stânci, curioase, îşi mai ridică, din desişul verde, capetele pleşuve, ca şi cum ar vrea să mai privească odată la potopul acesta călător, căruia nimic nu i-a putut sta împotrivă. 2. Turnu-Severin. De la Vîrciorova malurile se pleacă şi se netezesc, întinse ogoare de porumb înverdesc zariştea. Linia ferată tiveşce drept, ca un chenar regulat, marginea apei până la Turnu-Severin, care s’arată în sfinţitul soarelui, ca ’ntr’un decor de teatru. Dunărea, lărgită, fac-o curbă ’n ţărmul românesc şi’mpinge oraşul pe-o înălţime acoperită de arbori, din desişul cărora ies la iveală, tot mai sus, tot mai mari, case albe ’nvălite cu olane roşii. Fumuri groase, negre, clăbucesc din coşurile fabricilor. De departe s’aud bocănind in şantiere ciocanele de fier. Pe mal, la schelă, furnică mulţimea, ca la bâlci“. E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe-aici au curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite a răsădi un popor nou în câmpiile pustiite ale Daciei. Aici şi-a întemeiat mai târziu Septimiu Sever straja resăriteană a împărăţiei lui, „Castrele Severiane“, din cari se mai văd şi astăzi urme (Turnul lui Sever) în grădina publică a oraşului, aşezată deasupra portului, pe o terasă înaltă, de unde se deschide una din cele mai frumoase privelişti pe Dunăre. Aici a fost odată capitala Olteniei, scaunul vestiţilor Bani ai Severinului, a căror obîrşie se ii