Familia, 1902 (Anul 38, nr. 1-52)

1902-09-15 / nr. 37

484 FAMILIA Avem cuvânt a crede, ca creşterea constatată pân’ acuma va ţinea şi în viitor, mai ales după ce mişcarea teatrală va fi sprijinită în mod eficace şi de Societatea noastră, aşa încât fără exagerare putem consideră deja de acum această mişcare teatrală de un factor puternic in lucrarea noastră pentru cultivarea şi nobilitatea poporului nostru. Tocmai pe acest motiv, credem, că e deja timpul să privim nu numai cu entusiasmul naţional, care iartă toate, ci şi cu puţină critică binevoitoare la aceste representaţiuni şi să căutăm a ne da seamă întru cât corespund de fapt scopului lor şi întru cât deviază de la acesta. Adevârat, că nu pretutindeni in părţile locuite de Români s’a îmbrăţişat chestiunea teatrului românesc cu aceeaş căldură. Chiar din datele statistice publicate în Anuar reese, că avem comitate locuite de Români, unde de ani de zile nu s’a arangeat nici o singură representaţiune teatrală şi prin urmare modificând cuvintele celebre datorite lui Cichindeal, suntem datori să le zicem fraţilor din acele părţi: Jucaţi ori cum veţi juca teatru, dar jucaţi teatru românesce. Cu toate aceste credem că o critică binevoitoare, ţinută în termeni generali, poate fi numai binevenită, cu atât mai mult, cu cât presa noastră chemată în primul rând să fie păzitoarea aşezămintelor şi întreprinderilor noastre culturale naţionale numai foarte anevoe poate face această critică, fiindcă pornind presa noastră din punctul de vedere corect, că orice mişcare naţională culturală trebue sprijinită din principiu, trebue să aibă cuvinte de laudă pentru buna voinţă şi buna intenţiune a iniţiatorilor chiar şi acolo unde nesuccesul este evident, ca nu cumva prin o critică, fie cât de justă, să descurajeze şi prin urmare fără voie să strice mai mult decât a putut ajută. Cred deci, că cel mai potrivit loc de critică este tocmai in sinul Societăţii, unde se poate vorbi în tesă generală, fără de a avea în vedere anumite localităţi şi anumite representaţiuni şi fără de a trezi susceptibilităţi motivate şi stricăcioase pentru causă. Nu e vorba să facem o critică din punctul de vedere sever al artei dramatice, căci în acest caz am aprecia cu desăvârşire fals importanţa şi menţiunea representaţiunilor noastre teatrale de diletanţi. Noi nu representâm piese de artă in accepţia strînsă a cuvântului şi nici nu putem face aceasta, căci de o parte nici nu avem repertoriul potrivit pentru poporul nostru şi — lucrul principal — nu avem nici forţele necesare pentru astfel de representaţiuni. Piesele noastre teatrale potrivite pentru representaţiuni de diletanţi, sunt în parte şi ar trebui să fie peste tot piese de tendenţă, iar nivelul representaţiunilor nu poate fi altul decât al celor aşa zise „de şcoală“, cum se usitau in secolii trecuţi la toate şcoalele medii şi cum sunt şi astăzi încă unitate la şcoalele superioare de fetiţe cu plan de învâţământ mai larg. Teoria dramatică de astăzi, care caută artă şi nimic altceva, a trecut peste aceste piese şi representaţiuni la ordinea zilei şi cu drept cuvânt, precum am indicat aceasta în treacăt în conferenţa făcută acum doi ani la Abrud despre „catharză "* Nu putem trece vise peste aceste piese şi representaţiuni atunci când e vorba de diletanţii noştri, cari nu urmăresc şi nu pot urmări numai scopul a face artă şi nimic altceva, ci din contra, lăsând chiar arta în planul al doilea, trebue să urmărească anumite tendenţe şi să aibă scopuri apropiate şi realizabile naintea ochilor. Tendenţă principală a pieselor noastre pentru diletanţi trebue deci să fie de o parte a cultivă iubirea pentru limbă, conşciinţa naţională, iubirea de neam şi moşie, viaţa virtuoasă, tradiţia naţională, cu un cuvânt totul ce înalţă sufletul şi aprofundează conşciinţa de sine a poporului; iar de altă parte trebue să combată viţiile, păcatele şi deprinderile păgubitoare ce s’au încuibat in popor. Piesele noastre teatrale menite pentru diletanţi trebue să fie scrise in o limbă bună şi curată românească şi trebue să fie naţionale în accepţia largă a cuvântului. Trebue să scoată la iveală părţile bune şi măreţe ale sufletului românesc şi ale istoriei româneşti şi trebue să combată părţile rele. Vor fi deci potrivite piesele cari preamăresc iubirea de neam şi moşie, eroii naţionali şi faptele măreţe, virtuţile creştineşti şi cetăţeneşti; vor fi potrivite piesele cari combat alcoholismul, sgârcenia, concubinajul, patimele unite etc. Adevărat, că repertoriul nostru in privinţa aceasta e încă modest, dar ajunge pentru moment şi avem speranţă că va creşte în continuă, cu cât căutarea va fi mai mare. Nu mi-e scopul să iaă sub critică piesele ce le avem, deşi tema aceasta încă e de o actualitate extraordinară, ţin înse să accentuez şi aici, că consider de foarte nepotrivite toate acele localisări făcute fără nici un duch după piese străine, cari nu urmăresc alt scop decât a gâdili muscalii risoril. Scopul teatrului nostru de diletanţi nu poate fi să facem numai „comedie“ poporului, ca să rida una bună şi atâta tot. Teatrul nostru de diletanţi trebue să fie, precum am indigerat mai nainte, tendenţios în accepţia nobilă a cuvântului. Bineînţeles, împregiurarea aceasta nu împiedică, ca in oraşe cu public de cultură superioară şi cu puteri corespunzătoare, să se facă încercări a cultivă şi arta dramatică de dragul artei. Aceste încercări înse, cari se restrîng la un cerc mic, nu cad sub punctul nostru de vedere. Prima datorinţă a diletanţilor noştri este dat’ să aleagă piese potrivite în sensul mai nainte indicat. A doua datorinţă este să-şi dee toată silinţa ca representarea scenică a piesei să fie pe deplin corespundetoare tendenţei. Şi aici am în vedere scopul urmărit de aşa zisele piese teatrale de şcoală. Pedagogii secolilor trecuţi urmăriau cu aceste piese scopul a deprinde pe băeţi şi fetiţe cu păşirea in public, cu vorbirea corectă şi curgătoare, pronunţare frumoasă, dicţiune etc. Astfel vedem că se ajangeau la şcoale, cum se face astăzi mai ales în internatele de fetiţe, representaţiuni în toate limbile ce se învăţaţ la şcoală. Succesul obţinut eră vrednic de ostenelile cu cari erau împreunate representaţiunile. Scopul acesta trebue să-l avem şi noi în vedere. Atât diletanţii înşişi, cât şi publicul are să înveţe limbă corectă şi frumoasă din aceste representaţiuni. Esperienţa ne învaţă vise că tocmai în punctul acesta lasă representaţiunile teatrale ale diletanţilor noştri mult de dorit. Şi aceasta e o scădere * Vedi Anuarul IV al Societății noastre. Anul XXXVIII.