Familia, 1906 (Anul 42, nr. 1-41)
1906-06-25 / nr. 24
Numărul 24 Oradea-mare 25 iunie (8 iulie) 1906. Anul XLII Apare dumineca. Abonamentul pe an 16 cor., pe 1/2 de an 8, pe 3 luni 4. Pentru România pe an 20 lei T ă I h a r u 1.*) In întunerecul gros al nopţii se strecură furisindu-se cu încetul o zare albă. Ţintele de aur ale cerului dispărură una după alta; lucirea lor o învălță din ce în ce mai mult transparentul văl, ce se ridică din orient și se lătră crescând văzând cu ochii. Apăreau zorile albe ale zilei născânde. In cortul de pânză improvizat pentru adăpostire de noapte pe coastele muntelui bătrân se făcu zgomot. Unul după altul vânătorii se treziseră şi eşiră la larg. Pe covorul verde de iarbă, întins sub picioarele lor, tremurau picurii de roauă rece; în brădetul ce se ridică la câteva sute de paşi înaintea lor începu a resună zgomotul de viaţă al miilor de paseri deşteptate de lumina soarelui răsărit. Ochii vânătorilor încă nu puteau deosebi obiectele din valea cufundată la poala muntelui, căci erau învălite de norii grei şi albi ai negurii groase de toamnă, ce plutiau deasupra valei adâncite în tăcere mortală. Caii năzdreaveni ai zeului Apollo, cât ce simţiră că frânele lor se lungesc, luară în slavă carul de foc al soarelui, şi-l răpiră spre vest pe firmamentul azuriu. Lumea se umplu de lumină caldă; negurile se subţiară sugându-se cu încetul spre cer; tăcerea mortală a nopţii se ’nschimba în vivacitatea lărmuitoare a vieţii. Se începea ziua, şi vânătorii făcură pregătiri de plecare la vânat. Numai acum observară, că le lipseşte conducătorul. I căutară între servitorii ce erau ocupaţi cu pregătirea dejunului; unul din ei învârtiă frigarea deasupra jarului, celalalt picură unsoarea pe carnea sforăietoare. Luca, conducătorul care cunoaşte toate colnicele, toate poienile, toate secretele acestui munte, care ştiă căile urşilor, nu vinise. Cel mai inpacient dintre vânători, un om bătrânatic, lung ca o prăjină şi subţire ca o umbră, îşi mişcă iritat picioarele subţiri, făcând nişte paşi largi, ’ ceea ce la dânsul însemnă totdeauna neîndestulire şi ciudă. Contele Hilden zu Münster nu eră dedat cu astfel de neregularităţi şi abateri dela ordinea strictă. In viaţa sa petrecută la miliţie, unde servise cu rang de ofiţer mai înalt, nu avu ocaziune a face cunoştinţă cu oameni, cari ar fi cutezat să-i calce poruncile. Trecând apoi în pensiune, nu-şi putu în schimbă natura nepacientă, oamenii din serviciul său erau în ochii săi soldaţi, cari trebuiau să se supună orbeşte poruncilor sale. Dispariţiunea conducătorului, în contra mandatelor sale lămurite, ca pe dimineaţa aceasta să steie la dispoziţia vânătorilor, nu numai îi stârni mânie iritată, ci îi mai produse şi o doză bunişoară de confuziune. Ce vor face acum aici, în muntele necunoscut, cei patru amici ai sei, cari numai la cuvintele sale lăudăroase se încumătară a-i însoţi?. Cine-i va conduce? Cine le va arătă căile urşilor? Contele Hilden zu Münster înroşî ca racul fiert. Afară de mânia ce produse ferberea în sânge, îi mai eră şi ruşine văzându-se păcălit. Aceasta eră prea mult! Soarele eră deja ridicat pe cer şi conducătorul nu apărea de loc. De-a bună seamă a adormit prea greu, — cugetă contele, îşi ridică deci mânile la gură formând tub din ele şi strigă iritat în toate direcţiunile apăsând milităreşte sunetul iniţial: — L-l-l-uca! L-l-l-uca! Echoul îi repetă din depărtare versul de comandă, dar nime nu se ivnă. *) Din scrierile remase după moartea autorului.