Familia, 1906 (Anul 42, nr. 1-41)
1906-06-11 / nr. 22
Numărul 22 Oradea-mare 11 24 iunie 1906. Anul XLII Apare dumineca. Abonamentul pe an 16 cor., pe 22 de an 8, pe 3 luni 4. Pentru România pe an 20 lei. Satana. Nu de mult un prietin îmi povesti următoarea întâmplare : — Nimic nu se poate face fără mine - îmi zicea Satana într’o zi. — Binele aparent și răul real şi absolut sunt totdeauna opera mea. Eu sunt trupul şi sufletul, adecă forţa fizică şi psichică, fără de care nu se poate închipui om. Vezi, eu sunt aici şi deodată cu prezenţa mea se presupune şi prezenţa ta. Tot omul îşi bazează existenţa pe mine, accentuez omul, pentru că animalul şi obiectele fără ce suflet nu mă pricep şi ca atare nici n’au cunoştinţă de existenţa mea... -- Pe ce-ţi bazezi tu puterea? - întrebai eu iritat de atâta îndrăzneală satanică. — Hm! Ce întrebare! Ţi-am spus adineauri, numai se vede, că nu m’ai înţeles. Repetez încă odată şi-ţi răspund clar: Pe suflet! — Pe suflet! Cum îndrăzneşti Satana să calci în picioare?... — Hei omule, omule! Nu te năcăji ! Vezi dinţii ceia nu sunt dinţii conştiinţii, ci cel mult un eflux al unor influenţe streine de tine... Cugetă, ce vorbeşti... Nu-i aşă, că dacă n’aş fi eu, tu încă n’ai fi şi nu-i aşă, că amândoi ne bazăm existenţa şi vitalitatea pe suflet... Deosebirea e numai atâta, că sufletul tău a fost înainte de tine, dar în urma mea... Nu înţeleg nimic, ba ceva par’că da... pricep,că-ţi baţi joc de mine... — Dacă vreai să mă înţelegi, vino cu mine. Fără să mă opun, îl urmai mechanicește. Eră o zi frumoasă de primăvară. Pomii erau albi de flori, luncile erau îmbrăcate în haine de sărbătoare, în haine verzi împodobite cu flori, pădurile răsunau de cântecele armonioase ale mierlelor și privighitorilor, cari se întorseseră din depărtatele ţări ale vecinicei călduri. Soarele îşi coboră cu blândeţe razele sale pline de lumină şi căldură, văzduhul întreg serbă frumoasa sărbătoare a primăverii. In sfârşit ajunserăm într’o dumbrăvioară. — Aici ne oprim - zise Satana. — Ne oprim — repetai eu şi ne aşezarăm amândoi pe iarba moale. — Eu trebue să te las pe câteva minute, zise Satana — până atunci ia cartea asta şi ceteşte... Luai cartea. Eră o carte neagră: scoarţele negre, foile negre, iar literele mari jucau neastâmpărat pe feţe. Pe pagina primă sta scris cu litere mari, jucătoare: „Cartea sorţii!“ Îngrozit o aruncai la o parte. Dar curiozitatea mă făcu s’o iau din nou în mână. O deschisei tocmai la mijloc şi începui a ceti: „Satana este soartea şi soartea e începutul şi sfârşitul, iar omul este fiul sorţii“... Intr’alt loc cetii: „Satana există prin om şi omul prin Satana“. Intr’alt loc: „Răul e stăpân şi sclav. Satana e stăpânul, iar omul e sclavul“... Răsfoind aşă ajunsei la pagina ultimă. Deasupra cetii: „Satana şi omul sunt prietini. Cel dintâi e prietin numai la aparenţă, cel de al doilea prietin sincer. Satana trebue să fie însă totdeauna stăpânul, deci sufletul omului trebue să fie al lui, pentru că aşă-i voia sorţii“... Tremurând aruncai cartea la o parte. Ultimele şire îmi apăsau creerul cu o forţă supranaturală, care mă făcea să sbier, să urlu, să fug ca un nebun... Cu mâna tremurătoare prinsei creanga de deasupra capului. Voiam să mă scol și să plec, dar... în momentul acela mă opri locului un glas de femeie. — Unde vreai, să mergi, prietine? Ca deşteptat dintr’un vis negru îmi aruncai ochii speriaţi la figura, care-mi sta in faţă. Eră o femeie