Femeia, 1989 (Anul 42, nr. 1-11)

1989-04-01 / nr. 4

* Este duminică după-amiază. Adunaţi în jurul mesei, cîţiva joacă şa. Alţii se uită la televizor. Prîsiea poves­teşte ceva. Bunica trebăluieşte prin bucătărie cu prajitu­rie, iar mama mă întîmpină. Sînt la familia Ivan. 9 copii, părinţii şi bunicuţa. „Se cunoaşte că sînt atîţia copii în casa?" mă întreabă tata. De fel! Este ordine şi curăţenie, o ambianţa foarte plă­cută, în care, simt, dragostea, buna înţelegere din această familie şi-au pus amprenta. Se aduna toţi în jurul meu, întrebările curg, răspunsu­rile la fel. Cred că dacă aş pune alaturi doar remarcă de remarcă, pe care tatăl le rosteşte din capul mesei, ar ieşi un reportaj inedit. Cel mai simplu mi se pare să începem cu prezentările. Aşadar, Ion Ivan, maistru principal la întreprinderea „Se­mănătoarea". Soţia sa — Gheorghiţa, casnică. Apoi — Minodora, frezor la „Semănătoarea", Daniel, lăcătuş la „Semănătoarea" şi secretar al Comitetului U.T.C. pe în­treprindere, Matei, mecanic de întreţinere la „Semana­­toarea", Nicoleta, confecţioner la „Tricodava", Virginica, lucrător comercial la Complexul „Republica". Şi cei mai mici — Adrian, elev în clasa a X-a, la Liceul industrial „Semănătoarea" (lacătuşarie), Mitrodora, elevă în clasa a Vll-a, Mihail, elev în clasa a V-a, Emanuel, elev în clasa a ll-a. Şi bunicuţa, pensionară C.A.P. ...S-au cunoscut în urmă cu 27 de ani. Ion Ivan rîde. Zice că era 1 aprilie şi că s-a lăsat... păcălit. Pe 13 mai au făcut nunta. El era maistru de la 18 ani. Bărbatul ma priveşte şi zice: „Eu mi-am luat fiecare copil de mină şi l-am dus să vadă stîlpii forjaţi de mine la o construcţie importantă. De-abia ieşisem lucrator, mă numiseră şef de echipă şi-mi dăduseră lucrarea aceea. Eram un copil, dar uite că au avut încredere în mine şi eu zic că a fost bine!“. Intervine bunica: „Lui Ionel de mic îi plăceau car­tea şi ordinea. Eu şi cu taicâ-său trebuia să-l mai trimi­tem la joacă. învăţătorul ne-a chemat şi ne-a sfătuit sâ-l dăm mai departe la învăţătură. L-am trimis la Şcoala de meserii, şi mai încolo aţi auzit ce-a zis, a ieşit repede lu­crator şi-apoi maistru, la fel de repede. Tare bun copil a fost! Ca şi ăştia mici, copiii lui...“ Ion Ivan vorbeşte despre cinstea şi hărnicia părinţilor lui, ţărani din Bărăgan. Tatăl, după o vreme, s-a făcut ceferist, un om al exactităţii Aşa că era cînd la serviciu pe calea ferată, cînd pe cîmp. Iar el mai zice: „Neam de neamul nostru au fost ţărani cu dragoste de muncă. Ui­taţi-o pe mama aici. Să vă spună ea ce fel de om era bu­nicul. Ce respectat era în tot satul... Aşa îl ştiau oamenii, harnic şi bun, şi cinstit!" Păi, îi zic eu, chiar despre asta vreau şi eu să vorbim. Despre educaţia întru cinste şi corectitudine pe care le-aţi dat-o copiilor. Gheorghiţa Ivan spune: „Mai întîi i-am învăţat să res­pecte ordinea din casă. Ce m-aş fi făcut dacă fiecare îşi lasa lucrurile alandala, farfuriile nespălate, caietele arun­cate pe unde se nimereşte! Pe primii trei i-am dat la gră­diniţă. Apoi am făcut grădiniţă acasă! Cei mai mari erau, aşa, un fel de educatori. Mă ajutam cu ei. De fapt, la noi şi azi este aşa. Fiecare din cei mari îl are pe cite unul mai mic în grijă. Cu învăţătura, cu educaţia în general. Şi asta vreau să vă zic. Unul din principiile noastre este acela că toţi copiii trebuie să înveţe. învăţătură este lu­crul cel mai important şi mai respectat în casa noastra Tatăl a învăţat bine, copiii la fel. Aici, la noi, eu ţin legă­tură cu şcoala, cu diriginţii, dar cei mari, de cînd au crescut, cum vă spuneam, i-au preluat pe cei mici. Da­niel se duce la şedinţe la Mihail. Minodora la Mitrodora, Matei la Emanoil, cu ei fac lecţiile, ei îi ascultă. Şi învaţă bine toţi. Au luat şi premii pe la olimpiade. Le place ma­tematica. Mihail e campionul, Mitrodora e îndrăgostită de chimie, cu toate că şi ea are numai 10 la matematică. Numai ăsta micu' e cu literatura, mereu ne spune, po­veşti, tare mult îi place să povestească. Ion Ivan îmi spune limpede: „Notaţi. La noi, în familie, ceea ce se cere e seriozitate, respect, autoritate! Te înca­drezi? Foarte bine. Nu vrei? Ţi se pare că nu avem drep­tate? Te convingem! Şi ceea ce vă spun eu nu-s vorbe fără acoperire. Pot să vă demonstrez.“ „De pildă", întreb. „Uitaţi, sa începem cu banii. Ne ştie tot cartierul. în ziua retribuţiei ne sfătuim. Ne trebuie aia, ailaltă, ne sfătuim Eu iau vreo trei sacoşe şi mă duc la .Alimentară“, la piaţă. De cînd au crescut băieţii, ajută şi ei la aprovizio­nare. La magazin mă mai trezesc cu cîte unul mic după mine. Vrea bomboane sau mai ştiu eu ce. Şi fac excepţie de la cele hotărîte acasă. De fapt, şi excepţiile astea sînt aproape o regulă. Aşa îi învăţăm să-şi gospodărească şi ei bine remuneraţiile, să se chivernisească. Iar cei mari, care deja au un loc de muncă, sînt un exemplu că am fă­cut bine consultîndu-ne cu ei cum să împărţim banii!" De la „cum împărţim banii" la „cum îi cîştigăm", îm­­preună cu soţia sa, Ion Ivan a hotărît sa-şi ducă copiii la uzină, îi lua de mînă, îi plimba prin fabrică şi le zicea: „Uite, asta e piesa ce-o facem noi aici, ea se foloseşte la o combină, dacă-ţi place ai să vii şi tu, după ce mai în­veţi, să faci piesa asta". îi ducea de cîteva ori. Pînă înce­peau să-l viziteze ei singuri, din proprie iniţiativa. Pîna se lipeau de fabrică. Unu, doi, trei. Doar aţi auzit cîţi din această familie lucrează la „Semănătoarea"!?!. Dacă sînt muncitori de încredere? Eu zic sâ-i întrebaţi pe colegii lor de muncă. Sau să-l ascultaţi pe tatal lor, care spune: întotdeauna cînd a fost vorba de încadrarea copiilor mei, colegii s-au bucurat. Au ştiut ce fel de oameni sîntem. Eu lucrez în uzină din 1962. Sîntem la „Semănătoarea“ peste 7 000 de oameni, dar mă cunoaşte şi acum ne cu­noaşte toată lumea! Cum credeţi c-a ajuns băiatul meu Daniel secretar al Comitetului U.T.C, dacă nu prin muncă şi seriozitate? Eu v-am zis: „Seriozitate, respect, autoritate. Asta le cer. Acasă şi la serviciu, în muncă şi-n viaţa de familie". Cum se împart banii, cum se cîştigă banii, seriozitate, respect, autoritate. Lecţii de viaţă bine învăţate de familia Ivan, bine transmise celor mici. Şi un alt exemplu în acest sens mi se pare elocvent, îmi spun ca au maşina. „Mai întîi aveam o motocicletă cu ataş. Am fost şi la mare cu ea. Luam, cu rîndul, cîte doi copii şi ne plimbam duminicile sau în concediu. Apoi ne-am gîndit să cum­părăm o maşină. Copiii erau mai mulţi şi nu voiam să nedreptăţim pe nici unul. Ne-am adunat toţi la un loc şi-am stabilit cu cît contribuie fiecare din cei cu retribu­ţie. Maşina nu e a mea — mai spune tatal. Maşina e a noastră. Daniel are carnet. Matei face cursurile de șofe­­rie. Minodora s-a înscris și ea..." „Dar poate nu v-am spus, zice și mama. La noi în casă, cum vă spuneam, ne sfătuim în toate problemele importante. Aseară, de exemplu, am discutat despre casatoria lui Daniel. Adică despre faptul că i-a venit vremea însurătorii. Frumos este, deştept este, carte are — şi acum urmeaza un curs —, dar are şi o familie mare, aşa că fata pe care o va alege trebuie să ştie toate acestea...“ Mai tîrziu plec cu Daniel, care mă conduce la metrou, îmi spune că n-a fost o glumă discuţia despre însurătoa­rea lui. Chiar au discutat şi chiar se gîndeşte foarte se­rios. De-acum, măcar că e mereu pe la părinţi, el are o garsonieră. E ocupat, îşi pregăteşte examenul de di­plomă, e şi frumuşel, aşa că fetele întorc, destule, capul după el, dar îşi doreşte, zice — şi cîtă dreptate are! — o fată „chiar mai deşteaptă ca mine, ca să am ce discuta cu ea în casă. Că-n rest ne-am ajuta reciproc. Eu singur îmi spăl, îmi calc, îmi gătesc uneori, mama m-a învaţat la timp să fac toate acestea, dar am nevoie de o fată cu care să învăţăm mai departe împreună, cu care sa trăiesc frumos", l-am întrebat totuşi pe cei doi Ivan, mama şi tatăl: „Ce faceţi cînd se mai ivesc unele probleme. Nu e posibil sa fie întotdeauna totul perfect!" „Să nu credeţi ca nu ştim sa luăm măsuri. Noi le spunem: «Te duci, te distrezi, dar la ora cutare eşti acasă!». A întîrziat mult, e pedepsit. Mai stă la uşă, mai nu are voie la televizor, mai îl eliminam din competiţiile noastre de şah sau romi. Sau, cel mai dureros, duminica viitoare nu mai iese în oraş. La fel pă­ţesc cei care mai lipsesc de la şcoală. Ştiţi că la o vîrstă eşti tentat să mai baţi o minge, să mai vezi un film în loc să-ţi iei notiţe în bancă... Iar celor mici nu le mai cumpă­răm imediat ce-şi doresc... Dar nu putem spune că avem probleme cu copiii noştri, mari probleme adică. Poate şi pentru ca, educîndu-i bine pe cei mari, ei ne ajuta acum foarte eficient cu cei mici..." O duminică în familie. Se joacă şah, remi. Se schimbă păreri despre filmul „Calculatorul mărturiseşte" sau des­pre piesa „Proiectul de diplomă". Se gustă o prăjitură. Toată lumea este calmă, surîzâtoare. întrebarea mea e inerentă. Nu mă pot abţine să n-o pun, ori de cîte ori ni­meresc într-o astfel de familie: „Nu vă este greu cu atîţia copii?" Gheorghiţa Ivan zîmbeşte, iar Ion Ivan rîde şi-mi zice: Există un proverb de-al nostru: „Uită-te la faţă şi în­­treabâ-mâ de viaţă!“. Feţe inundate de linişte, de mulţu­mire. De la muncă au numai bucurii. De la copii, cele mai mari bucurii. „Nu trăim în lux, dar nu ne lipseşte ni­mic. Mai ales nu ne lipseşte liniştea sufletească Ne sim­ţim bine împreună, ne respectăm unii pe alţii şi am putea spune că aproape nu avem nevoie de prieteni. Dar nu ne lipsesc nici prietenii. Au fost aici, la noi acasă, şi directo­rul nostru, şi secretarul comitetului de partid, şi eu m-am dus prin alte case cînd a fost nevoie. Poate că mulţi au urmat sfatul meu, şi a ieşit bine pînă la urmă. Eu ştiu că dreptatea din vorbele mele rezultă din experienţa mea de-acasă. A mea şi a fratelui meu. El are­ 7 copii, şi cînd ne adunăm zici că-i nuntă!“. Apropo de nunta, îmi aduc aminte de o altă destăinuire a lui Daniel. Mama şi tata i-au învăţat să danseze. Vals, tango, şi-apoi Matei i-a în­văţat pe toţi dansuri populare El este în echipa de dan­suri a uzinei, iar Minodora cîntă ca soprană în corul în­treprinderii. O familie de muncitori, o familie de artişti. O familie închegată, ale cărei principii de viaţa şi muncă — seriozitate, respect, cinste, corectitudine — ilustrează elocvent modul de a gîndi şi de a trăi în chip comunist al întregului nostru popor. Să trăieşti din propria-ţi muncă, să educi prin muncă şi pentru muncă, să te bucuri de roadele muncii taie. Despre asta îţi poate vorbi fiecare în parte. Şi Ion Ivan, şi Daniel Ivan, şi Matei Ivan, şi Mino­dora Ivan, şi Gheorghiţa Ivan, a cărei muncă este însăţi viaţa ei de mamă a 9 copii. AURORA IIOAN învăţul, principala formă de activi­tate pentru şcolari, este un proces complex, a cărui eficienţă depinde de o multitudine de factori, printre care starea de sănătate, dezvoltarea fizica şi psihică, şi unele aspecte ce ţin de metodele pedagogice şi de climatul socio-familial. Cercetările psihologice şi sociologice în acest domeniu atestă că cerinţele şcolare, avînd la bază respectarea unui program şi a unui ritm de lucru, formează gîndirea şi viaţa copilului într-un spirit de or­dine şi disciplină, creîndu-i strategii şi capacităţi de învăţare pentru toata viaţa. Asemenea procese complexe solicită, desigur, organismul atît fizio­logic, cît şi psihologic, de aceea este cu atît mai imperioasă o veghe conti­nuă, în cunoştinţă de cauză, asupra unui echilibru între efortul învăţării, odihnă, efort fizic şi joacă. Mulţi pă­rinţi sunt preocupaţi de programul şcolarului mic, preocupări lăudabile în esenţă, dar care necesita şi unele cunoştinţe şi îndrumări de speciali­tate spre a înţelege exact atît posibili­tăţile fizice şi psihice ale copiilor lor, cît şi metodele şi climatul necesar cultivării şi dezvoltării armonioase a şcolarului în procesul învăţării acasa. Psihologul Mihăiţa Vasile de la In­stitutul de Igienă şi Sănătate Publică a rezumat cîteva aspecte esenţiale ale acestui proces, răspunzînd astfel, prin intermediul revistei noastre, acelor părinţi preocupaţi permanent de buna supraveghere şi îndrumare a şcolaru­lui mic. — Pentru evitarea instalării obose­lii, lecţiile nu vor fi pregătite la întîm­­plare. Pentru şcolarul mic, de clasa I, familia trebuie să asigure o oră de somn după masa de prînz şi după fiecare o jumătate de oră de pregătire a temelor pentru a doua zi, mo­mente de joaca, de mişcare, de re­laxare. Programul de efectuare a temelor trebuie să înceapă cu lecţiile cele mai dificile, deoarece copilul este mai odihnit şi mai atent după re­pausul de la amiază. Copilul trebuie obişnuit ca mai întîi să scrie, deoa­rece pentru această etapă scrisul re­prezintă activitatea cea dificilă, anga­­jînd funcţii psihice complexe şi o în­cordare a întregii musculaturi. Efectu­area timp îndelungat a aceluiaşi tip de activitate (scris sau citit) duce la instalarea oboselii, pe cînd alternarea acestora previne apariţia oboselii Este foarte important ca elevii să fie obişnuiţi cu un program şi un ritm de lucru astfel incit în timpul acordat pregătirii temelor pentru copiii de clasa a ll-a pînă la a IV-a să nu depă­şească o oră şi jumătate—două, cu pauze după fiecare 30 de minute de scris, în timpul scrisului, copilul trebuie sa-şi sprijine uşor antebraţele de masă, mîinile să fie aşezate simetric, corpul, inclusiv capul, puţin aplecat spre pupitru, avînd linia umerilor, omoplaţilor şi ochilor paralelă cu marginea mesei. Poziţia pe scaun trebuie să fie corectă, astfel încît 2/3 din coapsă să fie pe scaun, iar regiu­nea lombară sprijinită de speteaza. Tălpile picioarelor trebuie sprijinite de stinghia mesei, în așa fel încît acestea sa nu rămîna suspendate Copilul trebuie sa ocupe locul la masa de lucru astfel încît lumina să fie suficientă ca intensitate şi să cadă din partea stînga pe suprafaţa mesei. De asemenea, elevii sa nu-şi prega­tească lecţiile seara, cînd sînt obosiţi, întrucît timpul acordat temelor va fi cu mult mai mare, iar dificultăţile în­­tîmpinate şi greşelile cu mult mai nu­meroase Nu sfătuim părinţii sa preia sarci­nile copiilor, să le rezolve problemele, să le efectueze schiţele, desenele; co­piii trebuie obişnuiţi să-şi pregătească singuri temele, chiar şi pe cele mai dificile, să se bazeze pe resursele proprii şi, pe cît posibil, să-şi desco­pere singuri greşelile şi să le corec­teze. Copilul trebuie obişnuit de la în­ceput cu munca independenta, sa facă singur faţă situaţiilor dificile, însă cu sentimentul siguranţei ca atunci cînd va fi depăşit de dificultăţi va găsi sprijin în familie. Se reco­mandă, de asemenea, controlul auzu­lui, şi mai ales controlul vederii, la copiii care privesc cartea foarte de aproape sau de la distanţă mai mare de 30 cm, copiii care privesc obiec­tele cu un singur ochi sau care, după efectuarea temelor, prezintă conges­tia conjunctivelor. Trebuie acordată o atenţie specială şi copiilor care se reîntorc la şcoală după perioade de îmbolnăvire (mai puţină solicitare), precum şi copiilor stîngaci (acestora li se recomandă să lucreze cu mina cu care obţine cele mai bune rezul­tate; în această privinţă trebuie să fie o concordanţă între şcoală şi familie). Adaptarea şcolară este dificila în cazurile în care mediul, familial nu oferă liniştea şi confortul de care are nevoie copilul şi în care părinţii nu se interesează zilnic de rezultatele şco­lare ale acestuia. Dificultăţile de scris-citit îşi au adesea originea în tulburările afective cauzate de dis­­funcţiile familiei, de rigiditatea părin­ţilor sau de nerăbdarea acestora, mai ales în obţinerea performanţelor. Este necesară crearea unui climat afectiv prielnic învăţării în care, cu o autori­tate blîndă, copilul să fie îndrumat constant şi nu pe apucate, cu tact şi nu bruscîndu-l ori ameninţîndu-l. Iri­tarea, certurile de familie, zgomotele frecvente, chiar şi joaca fraţilor, vizi­tele la ore nepotrivite pot perturba, de asemenea, activitatea micilor şcolari. Părinţii pot veghea la crearea unui climat optim învăţării, care să alter­neze armonios cu joaca şi, mai ales, cu alte preocupări extraşcolare, dar care să nu suprasolicite copilul Nu putem insista îndeajuns asupra importanţei evolutive a primilor ani ai ciclului elementar. Egocentrismul lui este în regres, iar logica săvîrşeşte progrese remarcabile, mai ales în cursul celui de-al doilea an şcolar. Primul an trebuie consacrat dobîndirii instrumentelor de gîndire: cititul şi scrisul. Aceste unelte vor servi de acum înainte la fixarea şi conservarea întregii cunoaşteri. între 6—9 ani, me­moria se dezvoltă impetuos, din cauza setei de cunoaştere caracteris­tică acestei vîrste şi nevoii de a-şi exersa facultăţile intelectuale. Bilanţul primilor doi ani este in linii mari pozi­tiv pe plan intelectual, în pofida unei anumite fragilităţi. Roadele acestei evoluţii vor fi recoltate mai tîrziu. CONSTANTINA CARANFIL O0-Q› O3 co c -C a› 'Oc ›T› $ 3 :T o § c c ,c: suprema QV0 CENTENAR Lumea toata-i trecătoare Oamenii se trec şi mor Ca şi miile de unde. Ce un suflet le pătrunde, Treierînd necontenit Sînul mării infinit. Numai poetul, Ca pasări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului, în ramurile gîndului, în sfintele lunci. Unde pasări ca el Se-ntrec în cîntări Omenescul mesaj al Luceafărului Semănate cu mii de stele, în nopţile senine. întin­derile bolţii cereşti sînt, cu toată copleşitoarea lor imensitate, accesibile privirii şi sufletului, îngăduind comunicarea emoţională cu Universul. Maşinăria fără margini a acestuia, către care năzuieşte voinţa omu­lui de-a înţelege, îşi arată cu orgoliu — ca desprinse dintr-un alfabet cosmic — semnele fundamentale. De pe Pămînt, Luceafărul de seară şi Luceafărul de ziuă sunt printre cele ce cheamă privirile şi luminează sen­timentele într-un fel aparte. Răvăşitoarea, copleşitoa­rea lor lumină îşi are pentru noi, românii, o explicaţie în plus: ea izvorăşte — trebuie să izvorască — şi din inegalabila şi adînca poveste a­­preafrumoasei rele ", „una la părinţi şi mîndră-n toate cete" ivită pe lume ca să dea, prin vraja tainică a celui mai gingaş senti­ment omenesc, trup nou şi viaţă nouă Luceafărului ce, oglindindu-se în valurile mărilor, ca-ntr-un alt cer, secund, răsare şi străluce din veşni­cii, alunecînd pe „mişcătoare cărări". Generaţii după generaţii, o veşnicie deci, alfabetul cerului va fi citit de privirile înavuţite cu măreţia zări­lor carpatine, pornindu-se mereu de la tulburătorul, omenescul mesaj al Luceafărului, desluşit pentru eternitate, într-o armonioasă comunicare cu marile taine ale vieţii şi Universului, de ochiul genial al lui Eminescu. Şi mereu vom şti că, în cumpăna senti­mentelor, nemu­rirea poate fi schimbată pe o săruta­re: „Tu-mi cer chiar nemurirea mea, un schimb pe-o sărutare..." Iar privind lumina distantă, dominatoare a Luceafărului vom avea mereu privilegiul de a şti, prin mereu inoxidabilul vers eminescian, că o fiinţă pă­mânteană l-a smuls din neclintire spre a se dezlega de povara nemuririi reci, fie şi pentru nişte trecătoare clipe, ce nu pot exista în afara omeneştilor trăiri: „Porni Luceafărul. Creşteau/ un cer a lui aripe/ Şi căi de mii de ani treceau­ în tot atitea clipe/ Un cer de stele dedesubt/, Deasupra-i cer de stele­/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele..." A vrui să renunţi la „al nemuririi nimic" pentru a primi în schimb „O oră de iubire" — iată cel mai înăl­ţător omagiu ce poate fi adus vieţii! Prin avatarurile cosmice ale Luceafărului, acest omagiu a fost adus. Chiar dacă revelaţia complexă a omenescului, a in­compatibilităţii clipei cu eternitatea îi va readuce în lumea lui, unde se va simţi „nemuritor şi rece"; chiar dacă nu va mai cădea ,­ca-n trecut/ în mari din tot înaltul", vom privi mereu fascinaţi Luceafărul şi-l vom afla mereu în ipostaza în care l-a nemurit pentru a doua oară geniul poetului: „El tremură ca alte dăţi d­in codri şi pe dealuri/ Călăuzind singurătăţi/ De miş­cătoare valuri". Oricîte vor fi revelaţiile ştiinţifice într-un timp cînd „dialogul omului cu cosmosul" a devenit atît de cute­zător, noi, românii, vom desluşi şi înţelege mereu al­fabetul cerului şi prin metafora eminesciană. Poezia lui Eminescu face parte din trupul şi gîndul nostru, din cerul nostru. Este însuşi cerul nostru, NICOLAE DRAGOS 2 13

Next