Flacăra Iaşului, iulie 1956 (Anul 12, nr. 3064-3089)

1956-07-01 / nr. 3064

Z­a J­­­oia trecută am um­blat o jumătate de zi pe­­ drumul viitoarei concrete ..............­ de apă Prut-Iaşi. Era încă disdimineaţa. După ce am stră­bătut Tîrgu-Cucului şi străzile Moara de Vînt şi Paşcani, am urcat, printre baracamente proaspăt , şpreţuite şi printre grădini desfătate de verdeaţă şi de soare, în piscul cel mare al Şorogarilor. De aici, laşul nostru, inima Ţării de sus, se vede într-o pa­noramă fără de seamăn. Umpluţi de suflet, am îngăduit puţintel pe muchia dealului ca să ne risipim cit de cit osteneala, şi, preţ ca la cinci minute, am plătit o teacă de tribut străvechiu­lui nostru sentimentalism moldove­nesc, luînd aminte, din cornul cimiti­rului „Eternitatea“, cu o duioasă in­cantaţie, la Iaşi, sub lumină dulce de vară şi ceaţă. Scrutând adine zările prin aburela nedefinită şi uşor tul­bure a dimineţii, îndată ni s-au contu­rat, sub clădirile moderne ale Copou­­lui şi Păcurarilor, sub vechile ctitorii domneşti şi sub luminile noi ale tim­pului, palide aduceri-aminte ale trecu­tului de foarte odinioară legate de lă­caşuri celebre şi de milostive ziduri sub care odihnesc în uitare mîndri voevozi şi galeşe domniţe, boieri ur­­moşi şi credincioase cneaghine şi col­burile gingaşelor iubiri de altă dată. Din această fugarnică şi ticăloasă înapoi­ visare ne-a clintit şi ne-a smintit apoi, deodată, însufleţirea zgo­motoasă a unui sloi de flăcăiandri subţirei şi vajnici. Au ieşit cu grăbire, sprinteni şi văcsuiţi, dintr-o baratcă firia­tă în care am ghicit că-i instalat comandamentul brigăzii lor, iar cîţiva dintre ei, zvîrlind ropeţi, cazmale şi site scule în lada unui autocamion, s-au săltat şi ei deasupra şi au pornit undeva pe traseu, devaie. Restul celor care au rămas „s-au evaporat“ la iu­ţeală, aşişideri. Poate că s-au dus să-şi reia lucrul la zidirea celor şase impo­zante blocuri muncitoreşti care se înalţă, dintre frunzeturi, în spatele Spitalului Paşcanu. Poate au plecat la Staţia de repompare a apei, din preaj­mă, ori la uriaşul rezervor, la decan­ter sau la turnul de apă cocoţat, la o înălţime de 30 de metri, asemenea unei Ciuperci cu pălăria aşezată picio­rul unei zvelte coloane de beron ; poate erau duşi la vale, la cei opt stîlpi sus­ţinători ai castelului de apă. Pînă a le da de urmă, l-am căutat, zor-nevoie, pe inginerul Dumitraşcu, şeful secto­rului unu.. Acesta înpresnia onor îmi,­­fi­let şi’ scund, cu obrazu! Rotund şi plin, a trecut puşcă pe lîngă noi şi, fiindcă în afară de basca obişnuită purta o salopetă albastră şi destul de lărguţă, asemenea unui brigadier mai fercheş, l-am luat ca atare şi am ratat astfel irevocabil prilejul de a ne cu­noaşte. I i -am găsit însă în­­ loc..) lui, grămădiţi la­­ un birou mititel, pe co­­­­mandantul brigăzii întîia, ............! — „tovarăşul Cozma”, cum ni s-a recomandat, pe organiza­torul Burlacu, delegat din partea re­giunii U.T.M. şi pe Bobac Ştefan, tus­trei întrecîndu-se îndeolaltă spre a-l convinge pe un băieţaş ca de US—17 ani, mărunţel şi slăbuţ, ce-şi smîr­­cîia în toţi lor nasul şi-şi tot freca în mîini boneta, voind a-i încredinţa că „el nu mai stă pe şantier nici mort“. — Ştiu eu ?! a șovăit o clipă necă­jit organizatorul, după ce abia l au convins totuși pe tînăr să rămînă. Nu prea avem date interesante. Aţi văzut și dumnevoastră : deunăzi a venit de-acasă, azi vrea să plece. Iepure ! — O să-i treacă, tovarășe Burlacu ! zise comandantul Cozma, fluturîndu-și un smoc de păr negru care-i cădea pe frunte. Parcă cu ăla, cu Baciu, uşor a fost la început ? Avem însă şi băieţi buni, deşi sîntem cam la început. E Moise Gheorghe care acu-i la Congre­sul U.T.M., e State Ştefan din brigada doua, e Iancu Petru, e Vizitiu de la a patra, e Stîngaciu, e... gel pe care-l chema Burlacu a în­cuviinţat numai cu capul şi ajutat şi de Boboc Ştefan, un tînăr balan, de loc din părţile Huşilor, de curînd elibe­rat din armată, a prins, rînd pe rînd, să rostească mereu alte nume de tineri brigadieri fruntaşi, recent veniţi, la chemarea G.C. al U.T.M., pe şantierul regional al conductei Prut-Iaşi. Pe mulţi dintre aceştia i-am întîlnit peste ult ceas hărnicindu-se la diferite fron­turi de lucru. Dezbateau cu cazmalele pămîntul adunat în ultimele săptămîni pe caldarîmurile străzilor Mircea şi Alger Seţu în urma săpăturilor efec­tuate pentru şanţurile în care au şi în­­ceput a se îngropa, tub cu tub, noile conducte de fontă. Ceva mai la vale de fundacu! Moara de Vînt, ne-a fost dat să-l revedem pe cel care adineaori, sus, în birou, îşi smorcăia nasul Şi care acum se dăduse h­­otii. Nu se şt­ie ce anume îi şoptise tainic unei oacheşe feţişoare din cartier care toc­mai suia la deal, ducînd de la o ciş­mea, de mai din vale, o căldăruşă de apă. Destul că fetei i s-au împurpurat obrajii şi a rupt-o la fugă, pentru ca indata mare, dintr-o curte, să se audă afurisind şi blestemind un glas ascuţit de femeie. — Frames, măi ?! striga exeasta. Brigadier eşti tu ? Cî ai cu fetiţa mea? La asemeni apostrofe, lopeţile celor din stradă au încetat o clipă să mai azvîrlă ţarina, iar unul dintre tineri, brigadierul Baciu Aurel, venit doar c­e-o săptămînă de pe şantierul de la Bicaz, a şi încrunt­a din sprincene, pă­şind neguros înainte, mai la bună ve­dere. — Ascultă-mă se răsti ei la cel vinovat. Dacă nu-ţi ceri scuze tot în momentul ăsta, te duc pe sus, chiar acum, la comandament ! — S-aude ? întrebară alte citeva glasuri, sporind autoritatea lui Baciu. Ori îţi ceri iertare şi termini cu is­toriile astea, ori zbori imediat dintre noi! Mărunţelul roşi pînă în vîrful ure­chilor şi muţi. Pe urmă, în tăcerea generală a celorlalţi, lăsă­­-s­ub­leţul d­in mină şi, străfulgerat de vreo treizeci de perechi de ochi, o luă că­tinel la deal, oprindu-se încurcat în faţa unei portiţe întredeschise şi bîi­­guind acolo, el ştie ce, către o gos­podină. — Mai tare! îi porunci aspru vo­cea cuiva. S-auzim şi noi! Se desluşiră apoi vorbele celui că­ruia i se dădea cuvenita lepţie şi care-şi cerea iertare, după care coechi­pierii lui strigă într-un glas. — Aşa! se declarară ei de acord, reluîndu-şi lucru!. Şi, aveţi în vedere, tovarăşă, — mai adăugi altcineva, în vreme ce cel astfel pus la punct se apucă din nou de muncă, — dumnea­lui, deocamdată, îi brigadier doar pe dinafară, nu şi pe dinăuntru­­ nâlluţ şi subţiratic, care, în urmă cu trei siiPfc. ,n,n Pilă a veni pe şantier fra­tele sarfokâfe la Bicaz, nu numai că vroia s-o lii^tcă acasă, dar poate s-ar fi greşit şi gPT^Uvreo vorbă proastă, asemeni. Acum ra*£rează „a frate-su într-o echipă şi-s buni decişi să nu părăsească şantierul decit atunci cînd se va mîntui conducta. Brigadieri la fel cu ei, hotărîţi şi plini de sîr­­guinţă, ne-a fost dat să cunoaştem­­­ în echipa a patra condusă de Lucache Napoleon, care lucrează de zor la să­parea gropilor destinate rezervoarelor de beton arin­i şi la staţia de repom­pare. De asem­­enea, trecînd pe la locul de muncă al brigăzii a treia coman­dată de Chelaru Petru, am zăbovit o bucată, stînd de vorbă cu tinerii care, pe tot şesul Bahluiului, din inima car­tierului Socola şi pînă la gara Bol­­boca, croiesc noua şosea şi noua linie ferată pe unde se vor face transpor­turile de materiale pentru conductă. De la Holboca, am pornit-o apoi pînă la apa Jijiei şi am băgat de seamă că, între sutele de tineri muncitori care cărau pămîntul cu roabele , terasa­­mente, se întreceau la lucru, cu învă­păiată rîvnă, şi cîţiva studenţi de la Facultatea de Filologie, sosiţi şi ei aici la chemarea patriotică lansată de partid şi guvern. Nu departe de echipele în care lucrau aceştia, în preajma unui cort alb de priză, am cunoscut şi cîţiva ţărani din satele învecinate. Intre ei am dat peste doi care se arătau nedo­vediţi şi hapsîni după treabă. Erau doi lipoveni mai în etate cu obrazurile arse de trudă şi cu nişte bărbi stu­foase, lucind în stropiturile de soare într-o culoare roşie de sînge. Muş­­cînd cu hîrneţele amîndoi în pămîntul verde şi ajutîndu-se doar de-o căruţă la care era înhămat un căluţ toib, m-au încredinţat că sapă şi cară zil­ION ISTRATI nic cîte douăzeci metri cubi, speriin­­du-i în întîiele zile pe toţi pantalonii şi normatorii de­­ acest complex cărora încă nu le fusese dat să audă de ase­menea depăşiri de normă. Şi asta cu atît mai mult cu cit amîndoi, pornind munca din zorii zilei, de la ceasurile unsprezece și pînă la trei după amia­ză se statorniceau pe hodină și nu se mai atingeau de ropeți să-i fi picurat cu luminarea. — De ce să ne scriți la jurnal ? ne-a zis unul dintre ei, ferindu-se să spuie cum îi cheamă pe el și pe to­varășii lui de muncă. Noi sîntem dici abia de trei săptămâni. Poate pînă mîine ne-o iau înainte careva dintre brigadieri, aşa că nu-i musai să ne daţi pildă tocmai pe noi. Om mai trăi şi-om vedea !... După ce am discutat cu ei, am por­nit-o pe drum nou despicat printre ogoare şi am ţinut-o într-o înlinsoare pînă la staţia de priză a sectorului trei, situată pe malul drept al Pru­tului, cam la jumătatea distanţei din­tre satele Ungheni şi Ţuţora. Cum mergem fără contenire printre popu­­şoaie şi fineţe netrebnice pe care creşte ■ BEBKsaasaessaiaHEiBBraisssasaBB * £ ! g ■a B ■ ■IBlaRIHBaieilEdIBliBMR hălăciugă ’naltă pînă la brîu, rom­a­­niţa calului şi stau tufe lîngă tufe, pe haturi pe linii, ne cuprinde parcă mi­rarea cum, ici-colo, pe nouă şosea de dincolo de podul asvîrlit peste apa Jijiei, se mişcă, aidoma unor negre gliganii, uriaşe maşini metalice. Sînt niş­e şer­­pere care, asemenea unor gîn­­daci titanici, scot tone de pămînt şi-l tot aştern de-a mărunţelul pe noul şleau care înaintează înspre Prut. Acum o sută şi mai bine de ani, pe toată întinderea aceasta a şesului fără de margini, ca în paginile de demult ale lui Sadoveanu, se vînau iepuri la rădiacuri şi prin spinării, se împuţ­eau vulpile la stuh şi se oploşeau în păpurişurile şi în răgazurile Bahluiu­­lui, sub pământurile trestiei, lupii în mlaştinile şi în săraturile Cristeş­­t;iar pe care le lăsăm în urmă, pe mîna stingă, fîlteau în vîjîiri de zbo­ruri, becaţine, puhoiuri şi nagîţi şi gemeau bălţile şi ochiurile de negre lişiţe, de raţe, de gîşte, de bîtlani, de lopătari şi de fel de fel de alte nu­­mite Şi nenumite sălbăticiuni aripate de apă, ăscun­se care mai de car^îp­­adîncimea pus­ietăţilor. &î?-r^iniile de nepătruir-STţr-giufărişurilor. Pe-aici pejoue noi întîiaşi dată încărcăm cu maşina tăria podeţului aruncat peste cele două maluri ale Jijiei şi pe unde alergam trudnic înainte, spre Prut, cu veacuri în urmă, primăverile, cînd se încheia cîmpul cu iarbă, — după spu­sa condicel­e de vechi obiceiuri, — se scoteau caii domneşti la clah­, după rînduiali şi în purtarea de­­grijă a dumnealor vel-com­işilor, în priveila domnilor, a doamnelor, a beizadelelor şi a toată curtenea. E amiază, încet­­incel, soarele urcă în mâlul bolţii, iar în blîn­deţea calmă şi lină a zilei de vară, se zăresc, fititregînd parcă, fru­museţile rustice ale peisajelor tăcute şi neclintite de la Ţuţora. Nu ştim pe unde anume, în care loc, din părţile acestei Ţuţore şi-o fi rînduit tabăra, acum aproape un sfert de mileniu, îm­păratul cel măre al Rusiei, cil îm­­părăţiţa lui cea cu ochii albaştri.­ Dar ştim bine, după scrisa hatmanului Ne­­culce, cronicarul, că pe undeva pe aici s-au fost întins în acele vremi vreo cinci-şase corturi iar în ele masă mare la care Petru şi Dumitraşcu- Vodă Cantemir — cărturarul s-au cin­stit „prea bine şi fr mos cu vin de la franţoji, care, îndată ce au bău!, au mărmurit toţi de beţi, boind din acel vin...“ş­i că, imediat, cotim la I­­ dreapta pe o şosea veche ................ și după un timp intrăm în curtea încăpătoare a baracamen­te­­lor sectorului trei. Pînă să ne punem în legătură cu inginerul şef Ion Pu­pae, ne dăm seama și singuri, din ochi, că aici lucrările pentru priza de apă sînt într-un stadiu mult mai a­­vansat decît în oricare altă parte a şantierului. Este drept c­­eci muncile sînt, în cea mai mare parte, mecani­zate, dar şi muncitorii, oameni vîrst­­nici, par a fi, spre regretul sectoarelor în care au venit brigadieri,­­ mai temeinic organizaţi. Privim ca la nişte girafe la buldozerele ce zvîrl ţărîna sub pilonii unor lungi bărăci, ne oprim la atelierul mobil de sudură şi trecem pe lîngă grupul elec­rogen de la care se însal­lă sus, pe deasupra şantie­rului, nenumărate fire electrice. Pe urmă, intrăm în micul­­­telier mecanic şi apoi, printre screpete ce se hodi­nesc, printre macarale „Pionier“, care tăbî­cesc în ghiare fel de fel de ma­teriale, călcînd peste cabluri de sirmă groase cît mîna şi peste snopi de fier­­beto­r, ne apropiem de betonierele care pîcîie într­una şi team , în st­rînsoarea unor cofraje cu­ nişte gigantice ştiu­­bete, întîile inele ale puţului de cap­tare în fundul căruia abia se vede. Inginerul Papae, un bărbat voinic şi ochii mari, căprui, se bucură la vede­rea noastră, arătîndu-se îneîntat la gîndul că muncitorii de aici, în ma­rea lor majoritate veniţi, cu maşini şi cu utilaj cu tot de la distanţe de peste 500 de kilometri, vor fi, cîtuşi de puţin, scoşi din anonimat. Împreună cu ei şi cu inginerul Dragomir care i-a adus de o direcţie, de la Iaşi, ves­tea sosirii unor importante maşini, ad­mirăm cele pat­ru masive şi splendide blocuri muncitoreşti la care se lu­crează. La două dintre ele s-a şi ri­dicat elegaţia, iar la celelalte este în curs turnarea fundaţiilor. Jur împre­jurul lor, în stive înalte, stau gata pregătite, aşteptînd să fie zidite, că­rămizile aduse cu camioanele de la fabrica de la Ciurea. Poposim apoi cîteva minute pe malul rîului şi sin­tem­ cu toată luarea aminte la ex­plicaţiile tehnice care ni se dau cu prisosinţă. Amiaza blajin însorită dă străluciri şi reflexe de argint valuri­lor repezi ale bătrînului Prut care co­boară unduitor tocmai de li sute şi sute de kilometri, de la obîrşia sa, din Carpaţii cei vechi ur­de­ şi are cloşca izvoarelor. Dincolo, pe malul jos al R.S.S. Moldoveneşti, lăstăresc şi izbucnesc, cît vezi cu ochii, loziile verzi şi afunde ate ujiei lunci din loc în loc străjuite de bătrîne sălcii, de încumetate răchiţi şi de sprinteni tu­­fani de plopişuri. Privind la năvala apelor care curg în vale, înspre Ţu­ţora, şi care la anul tragem nădejde că, în parte, vor ajunge pe conductă şi la noi, la Iaşi, ne vin în minte cuvintele lui Dimitrie Cantemir din a­pa „Descriptio Moldaviae“ în care aduce laudă Prutului : „Are o apă mai uşoară şi mai sănătoasă decît toate cîte le cunoaştem, măcar că din pri­cina năsipului pe care-l duce cu sine, apare cam tulbure. Dacă totuşi e pusă într-un vas de sticlă, năsipul se aşază la fund şi lasă lichidul foarte limpede. Cînd eram în Moldova,­­ povesteşte acum 233 de ani voievo­dul, — am făcut 0 experienţă şi am găsit că o măsură de o sută de drah­me este mai uşoară cu treizeci de drahme decît o cantitate egală de apă luată din alte rîuri“, e mărturisim gîndul a­­cesta şi inginerul Papae adevereşte. — Pentru execut­rea prizei, de aici, ne explica mai departe, unul din cele mai mari chesoane, dacă­ nu chiar singurul de BM­­Te? fict­ivînd 20 metri diametru şi 20 adin­­cime, s-a consultat, în afară de o se­rioasă documentaţie sovietică şi modul înalt de hidromecanizare după care s-a efectuat alimentarea cu apă a ora­şelor Varşovia, Praga şi altele ase­menea din nordul Africii . După aceea, referindu-se la Stadiul în care se află celelalte lucrări de care răspunde, inginerul ne dă deta­lii cu privire la platforma de lansare în rîu a chesonului principal. Pentru aceasta, s-au şi făcut jumătate din să­păturile programate. Vedem apoi că primul tronson la puţul de captare pentru deservirea grupului social s-a şi turnat, că s-a executat jumătate din volumul terasamentelor la drumul Prut-Jijia, că s-au realizat săpăturile necesare la ambele culee ale podului de peste pîrîul Vladnic şi că, cel pu­ţin în proporţii de 90 la sută, s-a tur­nat „fosaseptica“, decantorul de ape menajere pentru canalizare,­­ că, în fine, paralel cu­ toate acestea, este în curs de confecţionare platoul de beton armat sub poduri şi că patru cincimi din lucrările de organizare sunt gata. Din cât­e înţelegem de­­ el, încă un an şi de aici, de la stara de priză, abs­ob­iia de către puternice motopom­­pe electrice de cîte 130 lew, fiecare, apa sorbită din Prut va fi silită să in­tre prin orificiile a diverse „şicane“, pentru ca apoi să se spele cu ajuto­rul unor pompe de hidromecanizare şi să se decanteze, să se limpezească. De aici, scăpată în gura tuburilor de beton armat, căptuşite pe dinăuntru cu cămăşi de tablă, noua conductă, va avea de străbătut pînă la Iaşi o cale de circa 18 kilometri. După ce va face acest drum, apa îşi va găsi loc în ma­rile rezervoare, în decantor şi în cas­tel, supunîndu-se rînd pe rînd opera­ţiunilor de filtrare, de clorinare şi de coagulare şi sfîrşind prin a porni pe ţevile de fontă, cîte douăzeci şi cinci mii metri cubi zilnic, în cele mai îndepărtate puncte ale Iaşului. Per­tru aceasta se străduiesc fără încetare, cu sutere, tinerii brigadieri şi muncitori vârstnici nu demult veniţi pe şantier. Şi, spre pomenirea şi slăvirea avîntu­­lui lor creator pe care zi de zi li-l într­aripează partidul clasei munci­toare, am gîn­dit că e cu cale să dau grai acestor cîteva impresii dintîi cu care m-ara întors de pe şantierul re­gional al tineretului Prut-laşi. Despre restul celorlalte , multe, bline şi rele lucruri ce se cuvin a îi aşternute pe albul hârtiei, pe altă daăă «*EoLiteratur a-A r t­ăi P e şantierul conductei A­­­bia aducem jertfire ! unor asemenea gînduri . Schiţă în creion Geana ochii nu i-ar ţese; In cireşi se coc cireşe. Pe sprîncene curg mărgele; Cîntul şi-a mai pus vîntrele. Cade-amiaza cu arsură ; Sapa muşcă-n coasta sură. Talpa ustură şi doare; La un pas e o cicoare. Mîna cată să se-nmoaie; Pieptu-i pară vîlvătaie. Sete nu-i fără păreche; Greu-i floare la ureche. S-a boltit şira spinării; Sus e capătul cărării. Iar piciorul îngenunche; A rămas din stei o muche. Dar nădejdea, auroră, Ni-este frate bun şi soră. Cade gluma ca o rouă; Hazul în ecouri plouă. Sub pămînt rotunde tuburi Cresc ca nervii tari, nu tulburi, Şi-n lăuntru auzi cum sună, Apa dulce, apa bună... HORIA ZILIERU tînăr, cu faţa bronzată de soare şi PIACÁRA învăţăminte de la Congresul Scriitorilor Nr. 3064 ’! ! Să zugrăvim o lume în transformare Congresul scriitori­lor a ridicat în faţa frontului nostru lite­rar nenumărate pro­bleme, care de care mai spinoase ori mai delicate, dar minuna­te în perspectiva dez­voltării lor. Munca de zi cu zi va da desigur viaţă acestor probleme, adică vor lua naştere noi ope­re care să îmbogă­ţească patrimoniul li­teraturii noastre. Vom insista în rîn­­durile de mai jos a­­supra uneia din pro­bleme care, fără a le diminua pe cele­lalte, ni se pare a fi esenţială. In cuvintul de des­chidere la Congres, marele nostru maestru, Mihail Sadoveanu, a rostit printre altele: „Poetul să dea oame­nilor de astăzi, po­porului muncitor, care se ridică, o literatu­ră a sufletului săi nou, a ezitărilor şi izbînzilor, a comple­xului de drame aso­ciate cu dezastrele şi înfrângerile unora, cu luminarea sufletească a altora". Am vrea ca aceas­tă minunată frază ce cuprinde în ea mie­zul literaturii noastre noi, realist-socialiste, pentru care milităm cu toţii, să stea pe frontiscipiul revistei „Iaşul literar“, să con­stituie ghidul perma­nent pentru orica­re scriitor de ta­lent care este ho­­tărît să militeze ală­turi de toţi oamenii muncii pentru con­struirea societăţii fe­ricite a socialismu­lui. Să zugrăvim o lu­me în transformare , iată sarcina centrală care stă în faţa scri­itorilor, iată sarcina pentru realizarea că­reia trebuie să lupte şi­­ revista „Iaşul li­terar". O­raşul şi Moldova in general are destui DUMITRU IGNEA redactor şef al revistei „Iaşul literar“ scriitori talentaţi. Re­vistă în care să pu­blicăm lunar, avem.­­ Urmează să cunoaş­tem mai îndeaproape şi teme­inic lumea în transformare. Ţara în­treagă este o lume în transformare, dar este suficient să ne oprim la regiunea noastră, la Moldova anilor aceştia. De la bătrîna Dunăre şi pînă­ sus la poalele Ceahlăului se petrec uriaşe transformări ca­re schimbă faţa locu­rilor, minţile şi su­fletele oamenilor. Li­niştita Moldovă clo­coteşte. Este destul să amintim cîteva din aspectele acestui clo­cot: uriaşa hidrocen­trală de la Bicaz; marele combinat me­talurgic de la Roman; Botoşanii şi combina­tul său textil; laşul cu fabrica de penici­lină, cu noua fila­tură, cu minunata lu­crare în curs — con­ducta de apă Prut­­iaşi. Nici Bîrladul nu a fost văduvit: aici sînt fabricaţi gingaşii şi nepreţuiţii rulmenţi. In delta Dunării se ridică construcţiile u­­nei mari fabrici de celuloză. Acestea ar fi doar cîteva aspec­te. Dar pot fi oare uitate marile transfor­mări din agricultu­ră ? Se poate trece cu vederea peste ma­rile întinderi de pă­mînt colectivizate? Pot fi ignoraţi miile şi miile de noi ştiutori de carte, oameni scoşi din beznă ? Ca în întreaga ţară şi aici, pe pămîntul străvechi al Moldovei trăieşte acea lume în transformare. Şi aici e poporul care se ri­dică, şi aici sînt e­­zitările şi izbînzile,­­ dezastrele şi înfrînge­­rile unora, lumina su­fletească a altora. Şi aici sînt eroii com­­plexi ai viitoarelor o­­pere literare, maestri­­te cu migală, demne de viaţa noastră nouă. Pentru zugrăvirea acestei lumi ,este ne­voie de talent, de vo­inţă şi încă de ceva : de studierea te­meinică a teoriei mar­­xist-fem­iniste, a aces­tei minunate concep­ţii despre lume şi viaţă a clasei munci­toare fără de apro­fundarea căreia nu pot fi înţelese pe de­plin nici faptele oa­menilor, nici adînci­­te lor transformări sufleteşti. Acestei minunate co­menzi sociale sîntem obligaţi să-i răspun­dem. Fără discuţie este o comandă grea, complicată, un drum spinos, întortocheat cu atît mai mult cu cît este vorba de su­fletul complex al o­­mului. Dar în timp, cu răbdare şi perse­verenţă, comanda poa­te fi realizată. Dacă scriitorii ie­şeni şi cei moldoveni în general vor forma un tot unitar, strînşi în jurul Filialei şi al revistei, dacă vor căuta să se ancoreze cit mai mult în rea­lităţile pomenite mai sus, dacă platforma de pe care vor mili­ta va fi cea a rea­lismului socialist, da­că ne vom strădui în permanenţă să îm­prospătăm rîndurile noastre cu noi talen­te, atunci vom reuşi fără doar şi poate să zugrăvim ceea ce tre­buie: o lume în trans­formare. Să punem tot ta­lentul nostru, toată voinţa noastră în slujba acestui nobil îndemn care va aduce cititorilor şi desigur şi nouă marea sa­tisfacţie a unei munci minunate şi plină de rod." Şaptezeci şi cinci de ani de la apariţia „Contemporanului “ Cînd în luna martie 1881 cercurile socia­liste din Iaşi se pregătiră să sărbătorească un deceniu de la întemeierea Comunei din Paris, organizatorii, — profesori şi studenţi — s-au văzut supuşi de Ministerul instruc­ţiunii la sancţiuni extreme, ca tulburători ai ordinii sociale şi ca instigatori în rîndurile ti­neretului studios. Fraţii profesori Ion şi G. Nădejde fură destituiţi din învăţămînt, iar un grup de cinsprezece studenţi ieşeni fiind exmatriculaţi, se îndreptară spre universită­ţile apusene. C. Miile era printre cei care îşi continuară studiile la Bruxelles. Numai la cîteva luni după procesul zgo­motos al socialiştilor, fraţii Ion şi G. Nădej­de făceau să apară la Iaşi o importantă pu­blicaţie cu caracter socialist, — Contempora­nul" . In programul publicat în primul număr,­­ Hle hcoi se precizau, cîteva din ideile conducătoare ale revistei. „Redacţiunea“ — Ion Nădejde, pentru partea ştiinţifică şi V.G. Morţun, pentru partea literară — îşi înştiinţa cititorii, că noua publicaţie „ştiinţifică şi lite­rară“ îi va ţine în curent asupra modului „cum priveşte ştiinţa contemporană lumea“. Important de subliniat e caracterul combativ al noii reviste : ea îşi propunea să facă o cri­tică serioasă a m­anualelor şcolare neştiinţifice, să denunţe plagiatul şi să combată supersti­ţiile şi pseudo-ştiinţa. „Contemporanul“ se re­comanda în primul rînd ca o revistă ştiinţifi­că şi, numai parţial , literară. Intîiul pro­gram al „Contemporanului“ era foarte concis şi, în general, moderat, spre a nu expune pu­blicaţia suspendării. Esenţială era hotărîrea, cu totul nouă pe atunci, că în paginile revis­tei va fi sprijinită „adevărata ştiinţă“. Intr-o notă publicată la trei luni după apa­riţie, „redacţiunea“ constata cu satisfacţie că rolul social al „Contemporanului“ era deose­bit de uitil, că revista corespuns unei nevoi simţite În chestea noagră ştiinţifică şi litera­ră“. Tirajul spori­­fîi a fest timp de la 700 la 3.­TO0 exemplare, bilunan După programul intitulat Către cititorii noştri, din primul numari al revistei, urma o chemare redactată de Sofia Nădejde, — Că­tre femei. Este primul apel de acest fel, pen­tru emanciparea socială și­­ilturală a femei­­lor din Romînia. Colaboratorii „Contemporanului“ au res­­pectat programul enunţat, ab­ifitînd pentru drepturi sociale şi pentru fuil­damentarea u­­nei culturi noi, ştiinţifice. Ei­­aveau ca exem­plu activitatea vechii reviste^ Sovremennik, a democraţilor revoluţionari ruali dar mai ales, se bazau pe lucrările întemeietorilor socialis­mului ştiinţific. Ion Nădejde »traduce şi publi­că în paginile „Contemporaniiste“ celebra lu­crare a lui Engels „Originea* familiei, a pro­prietăţii private şi a statului pentru care e felicitat de autorul ei. .Se ma­i tineresc în re­vistă fragmente din oncele ui K Marx și Paul I.afargue. In legătură cu m­onjovare­ li­nei noi cu 1 fîirî no Fo/p­­ublică numeroase articole de peniru rU/are. Sub pseudonime variate lui i Nădejde, (Ve­­rax, Vindex, Mordax, Andex, i ţie.) second ! de G. Nădejde şi C Miile, denum­ată plagiatele— „faptul intelectual“, cum îi su­punea G. Ibră­­ileanu — stigmat­izînd nelinsirea şi ignoran­ţa un­or autori de manuale ly didactice. CONST. CI­OP­RAG­A Cu totul revoluţionare pentru epoca respec­tivă erau articolele destinate em­ancipării fe­meii, scrise de Sofia Nădejde şi O. Miile.­­ In 1883, „redacţiunea“ Contemporanului veni cu un adaos la primul program. Preocupă­rile literare ale conducătorilor revistei fuse­seră pînă atunci destul de reduse.­Pe primul plan stătea critica vedrei culturi burrgheze şi mai puţin creaţia literară. De dat­a aceasta se indicau şi cîteva puncte de program privind literatura, deşi revista rămînea, în continua­re, o publicaţie în primul rînd ştiinţifică. Se arăta că s-a tradus din Zola „şi vo­m mai traduce... Se recomandă ca metodă de creaţie „naturalismul“, termen prin care la acea dată se înţelegea însă realismul. Scriitorul, fran­cez Emile Zola nu ajunsese încă la excesele naturaliste, care au dus, în cele din urmă, la condamnarea metodei practicate de el. Un interes special se arată folclorului, pentru valoarea lui literară, dar şi pentru calitatea lui de material documentar, util cunoaşterii psihologice a poporului. In fine, o altă notă pozitivă a acestui program suplimentar, e atenţia acordată traducerilor din literaturile franceză, rusă, engleză. Printre colaboratorii literari ai „Contesnpo­­ranului“ se cuvin amintiţi C. Miile (versuri, proză), N. Beldiceanu, I. Păun Pincio, O. Carp, D. Anghel şi D. A. Teodoru (versuri), Sofia Nădejde, Şt. Basarabeanu (proză), V. G. Morţun (teatru, traduceri). Deşi n-au co­laborat direct la „Contemporanul“ scriitori ca D Th. Meculuţă, Traian Demetrescu şi A. Tom­a fac parte din şcoala „Contempora­nului“, militind în sensul programului său. Un nou prestigiu capătă publicaţia ieşană odată cu preluarea conducerii ei de către cri­ticul Dobrogeanu Gherea, în 1885. Timp de şase ani, pînă la suprimarea revistei, în 1891, Gherea publică p­ici studii şi articole critice care orientează literatura romînă pe calea li­neii, arte cu rădăcini şi obiective sociale. In 1887, ca răspuns la incriminările unui ziarist ieşan, I­o N Roman, în legătură cu ideile „Contemporanului“, Gherea publică un articol amplu, Direcţiunea urmată de Contemporanul în care fundamentează ştiinţific funcţia socia­­lă a literaturii, temele ei majore, metoda rea­­list­ă critică şi mijloacele de exprimare arti­tistică. Acest articol, ulterior lărgit şi inclus în unul din volumele de studii critice ale lui Gherea, stă la baza sistemului său critic şi estetic. Tot în „Contemporanul“ mai, publică Gherea studii despre dramele lui Caragiale, despre V. G. Morţun, despre Dr. Brociner ca de scriitor al vieţii ţărăneşti. Către Dr. Maiores­­cu, Pesimistul de la Soieni (Duiliu Zamfires­­cu), Decepţionismul în literatura romînă, E­­minescu etc. De asemenea, Gherea tipăreşte aici un studiu cuprinzător despre I. Turghe­­niev şi traduce drama Furtuna a lui Al. Osi­­rovski. Graţie argumentelor serioase ale cri­­ticului, angajat într-o polemică răsunătoare cu Titu Maiorescu, ideologul „Convorbirilor, literare“, scriitori ca I L. Caragiale şi AL Vladriţă, precum şi critici ca Raicu Ionescu— Rion, A Bacalbaş^, şi G. Ibrăileanu se vor nu-’ măra printre admiratorîi lui Gherea. Activitatea „Contemporanului“ n-a fost scu­tită de unele limite, între care se remarcă e­­vidente reminiscenţe narodnice. In spiritul ideologiei narodnice, pe care o introdusese aici Gherea, atenţia conducătorilor publica­ţiei cădea asupra ţărănimii, încît personajele literare ale scriitorilor revistei erau aproape exclusiv din ţărănime. O no­uă revistă înteme­iată de Gherea, Literatură şi ştiinţă (1893—■ 1894) continuă în linii mari activitatea şi principiile „Contemporanului“, militînd pentru o artă cu caracter social şi pentru o ştiinţă înaintată. Elemente preţioase din activitatea „Contem­poranului“ au fost moştenite — datorită lui G. Ibrăileanu, discipolul lui Gherea — de „Viaţa romînească“, revistă de la a cărei în­temeiere s-au împlinit de curînd cincizeci de ani. Ideile pozitive ale „Contemporanului“ de odinioară stau la baza literaturii şi ştiinţei noastre de astăzi. La trei sferturi de secol de la apariţia „Contemporanului“, aniversarea vechii publicaţii ieşene câpătă valoarea unui eveniment cultural important. 1 A. VARLAMOV „Pe Volga"-

Next