Flacăra Iaşului, decembrie 1957 (Anul 13, nr. 3504-3530)

1957-12-01 / nr. 3504

» pag. 2-a * -¡=M= FIA IARA IASII IU ­ &■—***» S-'O-C •* v<UO<?C^<?V«<s '»oo© OOOOO^OOOOOO^ OCOOOC-OOOCOOC« Lasafi-mă sä cîni pe scena Operei de Stat din Iaşi Sărbătorind primul său an de ac­tivitate, Opera de stat din Iaşi îşi deschide a doua stagiune cu opereta „Lăsaţi-mă să cioi!" de Gherase Dendrino, libretul aparţinînd unui trio alcătuit din Liliana Delescu, Eras­­ia Sever şi Viorel Cosma. Incluzând în repertoriu această operetă, teatrul ieşean de operă deschide porţile crea­ţiei autohtone, astfel că va putea fi prezent în „Luna culturii" cu o lu­crare originală. „Lasăţi-mă să cint!" s-a jucat cu mare succes la Bucureşti şi peste graniţele ţării, astfel că, prin ea, ope­reta românească intră în circulaţia internaţională. Ca şi un ,,Vînt de libertate" a lui Dunaevski, în opereta lui Gherase Dendrino se încearcă axarea acestui gen uşor pe o tematică serioasă Pro­cedeul e plin de riscuri, sau se ajun­ge la bagatelizarea temei, sau ope­reta capătă aspect de spectacol se­rios şi în acest caz nu-şi mai atinge ţelul, acela de a fi, în primul rînd, un spectacol de divertisment. Libretiştii au avut un rol destul de­­dificil, acela de a prezenta figura lui­­Ciprian Porumbescu intr-un spectacol de amuzament. Sarcina a fost cu atît mai anevoioasă, cu cit acţiunea se petrece cu un an înainte de­­tra­gica şi prea timpuria moarte a muzi­cianului luptător. Ferindu-se a aminti de suferinţele fizice îndurate de nefe­ricitul muzician, libretiştii ne-au în­făţişat un Porumbescu entuziast, dîrz şi cu neclintită încredere în viitor. Zugrăvind ardoarea cu care se arun­case Porumbescu în lupta pentru a­­fi marea culturii romîneşti, autorii­­ au voit s-o umbrească prin înfăţişarea momentelor depresive din viaţa eroului. Nici boala, nici dragostea pierdută n-au fost evocate. Pentru a da şi scene de dragoste, au­torii au acceptat ficţiunea prezenţei B­rfei Gorgan — marea iubire a lui Porumbescu — la Braşov, în epoca premierei operetei ,,Crai nou". Notele necesare de umor au fost *,!'(se de cuplul Nastasi-Suzana, ală­turi de Roya Farcaş, patroana unei cofetării şi gazda lui Porumbescu. Reuşesc oare libretiştii să închege o acţiune în care avîntul patriotic şi lupta pentru libertate trebuie imbinate cu scene de dragoste şi cu intermedii comice — toate contopite într-un spectacol căruia nu-i este îngăduit a atinge nici note de gravitate, nici note de dramatism zguduitor? Faptul că spectatorul este ţinut încordat şi că nu simte lungimi obositoare, de­notă că acest act de virtuozitate li­­bretistică a reuşit în bună parte. Intriga este ţesută simplu, fără qui pro quo-uri, am putea spune că atît desfăşurarea conflictului cit şi mica dramă sentimentală sunt bă­nuite de spectator chiar din primul act. Singura surpriză, care soluţio­nează conflictul destul de facil — ca în operetă — este dezertarea Marthei Roth de la spectacolul pus la cale de autorităţile imperiale pentru a zădăr­nici acţiunea lui Porumbescu. Destul de forţat pare în acţiune rol­ul com­pozitorului Fd. Strauss, căruia i se atribuie o atitudine generoasă. Nu lip­sesc nici discuţii de estetică muzi­cală, vădit introduse spre a prilejui personajului principal să enunţe ata­şamentul său faţă de creaţia popu­lară. Tot pentru a ilustra tema alea­să, autorii nu se sfiesc a aduce în cofetăria Rosei Farcaş şi ţărani din Stupea, şi fluierari din Braşov, şi chiar fanfara liceului romînesc. N-au lipsit nici ecourile de bucium, venite probabil de pe culmile munţilor ce înconjoară vechiul Braşov. Opereta... scuză mijloacele. Muzica lui Gherase Dendrino dove­deşte că autorul a lucrat cu discer­­nămînt, utilizînd un procedeu devenit clasic, atunci cînd libretul aduce pe scenă oameni de clase sociale sau de naţionalităţi diferite, personajele sunt configurate prin intonaţii specifice muzicii lor. Intonaţii de marş, cari­caturizat preced intrarea contelui Lichtenberg, frînturi din compoziţiile lui Porumbescu subliniază jocul erou­lui principal, valsul vienez însoţeşte apariţia lui Ed. Strauss etc. îmbinarea temelor romîneşti cu cele ale muzicii vigneze n-a sunat deloc strident. Dimpotrivă, această împle­tire a servit configurării ambianţei spirituale din Braşovul de altă dată, unde cultura romînă se dezvolta, lup­tând cu elementele culturii austriacă şi germane. De asemenea, configura­rea personajului principal, Ciprian Porumbescu, şi a acţiunii sale cu ajutorul temelor din creaţia compozi­torului bucovinean, a fost servită de acest amalgam muzical, ştiut fiind că în opera lui Porumbescu se in­­tîlnesc elemente folclorice române cît şi elemente de muzică romantică vieneză. Cu foarte puţine excepţii, cînd or­chestra are unele sonorităţi de muzi­­că de jazz, de revistă, muzica lui Gherase Dendrino, scrisă cu mult meşteşug, vine să antreneze ascul­tătorul, făcîndu-l să suporte cu uşu­­rinţă tot ceea ce este încărcat sau „didactic“ în acţiune. Motivele preluate din opera lui Porumbescu sînt prelucrate cu mă­­estrie, dezvăluindu-le noi potenţe expresive. Melodia vie, cursivă, păs­­trînd limitele stilistice ale epocii Porumbescu, este înveşmîntată în­tr-o foarte bogată armonie. In con­­tinuie tranziţii, armonia dă viaţă nouă unor formule, care, prin ele însele, ar părea desuete. O orchestra­­ţie de iscusit meşteşug vine să am­plifice forţa expresivă. Regretăm că uvertura, prea îmbucătăţită, nu reu­şeşte să convingă. Credem că artis­tul Dendrino, ar fi putut să ne dea o piesă care ar putea trăi prin ea în­săşi, aşa cum e cazul uverturilor o­­peretelor „Liliacul“ sau „Ţiganul ba­­ron". ★ Distribuţia premierei, cuprinzind cîntăreţi ,ai operei şi actori ai Teatru­lui Naţional, s-a achitat frumos de sarcini, deşi au fost simţite unele mo­mente în care, cîntăreţii spunînd pro­ză şi actorii cîntînd, schimbul de ex­perienţă nu şi împlinise încă roadele. Traian Uilecan în Porumbescu, Ber­­nadeta Mîrza în Bertha, El la Urmă în Martha, au cîntat cu căldură şi cu convingere, adaptîndu-se la stilul operetei fără a face concesii de gust Am lăsat intenţionat la urmă pe Pa­nnait Orăşanu (Ed. Strauss), căruia cu prilejul „Traviatei“ îi adusesem unele critici. De data aceasta, îl fe­licităm din toată inima pentru con­­vingătoarea interpretare şi pentru a­curateţea realizării muzicale. Foarte reuşite în roluri specifice de operetă au fost Cle­ne­llas şi Jeny Kessler — membre ale corului, care vădesc aptitudini frumoase pen­tru genul comediei muzicale. Dintre actori, au obţinut meritate aplauze Eliza Nicolau, care a avut o frumoasă creaţie în rolul cofetă­­resei Rosa Farcaş, G. Macovei (Nas­­tasi) şi C. Dinule,cu care a creat un tip reuşit de gazetar vîndut. Corurile, foarte convingătoare şi antrenante, au dat viaţă operetei. Micile intervenţii coregrafice, insufi­cient motivate, n-au convins nici prin realizare. Conducerea muzicală a avut-o tînărul Ion Hîrţan. A lu­crat cu îngrijire, însă opereta cere stil deosebit de cel de operă. Avînd elan şi volubilitate, dirijorul Hîrţan mai are nevoie de mai multă pre­zenţă de spirit, neutru a nu lăsa să se producă decalaje între scenă şi orchestră. Ca şi muzica lui Gherase Dendri­no, regia lui N. Constantinescu — care a montat piesa şi la Bucureşti şi la Odessa —, a avut darul de a anima mereu spectacolul. Pictorul Lebas, un virtuos al „cadrului fix“ semnează decorurile. GEORGE PASCU (­ Alel. C.F.R. ,,Ilie. Pintilici* Pictură de C. Agafiţei. ο»*†. *********** *­»»*» ***************** ­ Lirica lui Mihai Beniuc - un mesaj de luptă patriotică Urmărită cronologic, poezia lui Mihai Beniuc nu poate fi împărţită in perioade sau etape (înainte şi după 23 August 1944), aşa cum au încercat să facă unii critici literari, fiindcă in creaţia poetului există o sudură trainică, o continuitate evi­dentă. Acum aproape 20 ani cînd apărea volumul „Cîntece de pierza­nie" lirica noastră avea să fie îm­bogăţită cu o nouă poezie ce adu­cea în acea vreme ceva cu totul de­osebit. Ermetismului sentimental, po­eziei decadente, acelei „lirici a cî­­ntei” şi a „aritmeticii” lipsită de o­­rice emoţie artistică, poetul Beniuc ii opune o poezie viguroasă din care ţişneşte o nouă concepţie des­pre lume şi artă. Ca să arătăm cît de deosebită e lirica lui Mihai Be­niuc faţă de poezia atunci la modă vom da citeva sumare exemple : lată citeva versuri din Ilarie Voronca, din poezia intitulată „Unt cu pîine" :­­Şireturi de ghete sînt un aliment preţios — Kant şi Fratehni Rasol de vacă cu cremă de ghete cavaler — sau din F. Grosa. — Moarte ierarhică trompetelor- Şase goarne după ci­tir­­­e o repetiţie teatrală­­. Acestor poeţi bolnăvicioşi nu me­lancolici, noul poet coborît din ţara răscoalelor, ţara lui Doja, Horia şi Iancu le opune o poezie plină de optimism şi robusteţe. El vine în a­­cea vreme în lirica lui cu o tradiţie revoluţ­onară, orice rînd scris fiind un îndemn la luptă pentru „masele care au mişcat spinarea curbă”. Ver­sul lui e în acea vreme dar, colţu­­ros, cadrul poeziei se află tot timpul în mişcare, simbolizîndu-se pe plan social frămîntările viitoare pe care dealtfel poetul le prevede - Ai ! Ce s-or mişca intr-o bună zi munţii Apuseni,­­ Ce s-or urni din loc ca urieşii De la primul vers pe care-l scrie, Beniuc este un militant. Trecutul glorios de luptă al poporului şi pers­pectiva revoluţionară ocupă în orice rînd, în orice strofă, un loc primor­dial. Un eveniment de mare impor­tanţă în creaţia lui Mihai Beniuc a fost întilnirea poetului cu partidul clasei muncitoare. Dacă la început se mai găsesc în poezia sa unele urme ale formalismului, dibuiri in găsirea unui drum original (La­tum, Drum în sus) după acest mare eve­niment se observă în creaţia sa un salt calitativ, hotărîtor. Lingă şuie­rul strident al coasei, scrîşnetul surd al secerii, se va alătura de acum zguduitul puternic al miilor de cai putere, al forţei de neînvins a pro­letariatului. Perioadă anilor 1938- 1940 este perioada cînd lirica lui Mihai Beniuc ajunge la maturitate. Aşa cum arăta acad. George Căli­­nescu el este în această perioadă „cel mai viguros dintre tinerii po­eţi”. Clasele stăpînitoare au văzut de timpuriu în Mihai Beniuc un duş­man de moarte. De aceea poetul va fi urmărit, i se va interzice de a mai publica , dar şi în aceste condiţii poetul nu dezarmează, ei continuă lupta. Folosind din plin forma alegoriei populare, a basmu­lui popular, poetul creează simbo­luri noi în interiorul cărora sînt a­­scunse elemente de luptă. - Azi, mîine chiotind şi eu, şi eu — Încep culesul mare al vieţii -­­ In pieptul meu atîrnă tot mai greu - S­au copt bag seama strugurii tristeţii­­. Cu ajutorul simbolului, al culorilor aprinse, poetul scoate in evidenţă note ideologice : - Prieteni ! facem chef cum n-a fost altul - Din inimă vă torn ca din ulcior.-Cu hore noi vom desfunda înaltul­­ Tăriilor a­prins ca un bujor­. In epoca socialismului lirica lui Mihai Beniuc se va îmbogăţi cu noi elemente. De acum ea va intra in albia larg deschisă a realismului socialist, se va domoli, devenind nă­valnică, furtunoasă, numai atunci cînd in '•ale întîlnește piedici. De acum poetul începe să cînte pe noi coarde, alte cîntece anunţînd „cu mii de cai putere" apropierea erei noi, a erei socialiste. Dacă înainte poetul s-a văzut „haiduc", „lotru", în măreaţa operă de construire a socialismului el se angajează ca soldat al partidului clasei muncitoare, lată un exemplu din poemul „Nicevo" din volumul :„Azimă’' $■_ pot să mor, dar nu s-adorm pe urmă — Eu am rămas cu faţa spre vrăjmaşi, - Cu ochii-n patru şi atent la paşi - Dar pînă atunci gindi-voi mereu în cincinale - Partidule, ca simplu soldat al oştii tale A­­ceastă atitudine prin care poetul de­­vine soldat, apărător al noilor con­strucţii socialiste, reprezintă in lirica lui Beniuc o treaptă calitativă, su­perioară. Ideea unei­­infringer i se pare poetului imposibilă Iar de-oi cădea, abia de mă ridic.­­ Căci şi ucis, duşmanii mi-i despic Pe drept, Eugen Jebeleanu, subli­nia : „Poetul este un luptător, el par­ticipă, el simte cu poporul său şi, ca toţi poeţii deosebiţi, se poate spune despre el că, în cele mai bune poe­me ale sale, el este însăşi memoria poporului". (Scînteie, anul 13, nr. 2889). Alături de partid, la lumina căruia lirica lui Mihai Beniuc s-a scuturat de orice fel de balast şi forme sche­matice, un rol important l-a avut şi poezia sovietică. Dacă în tinereţe poetul îşi ia ca model tiparele li­ricei eseniniste, adaptîiidu-le unui colorit local, un rol deosebit în clarificarea liniei sale artistice l-a avut Maiakovski. De fapt, acest lu­cru e recunoscut şi de poet care a­­firmă : „In puternica poezie maia­­kovskiană am simţit partidul, clasa, lupta, atitudinea neşovăielnică în faţa duşmanului, în faţa burgheziei. (Despre poezie, pag. 47). Dacă la Maiakovski se poate vorbi de o po­ezie a vitalităţii şi a energiei de­clanşate, Beniuc este un poet­­­ e­­nergiilor acumulate care sunt elibe­rate cu tumult, cu toată forţa, ca un vulcan ce se declanşează spontan atunci cînd e vorba de a lovi în duşmani. Orice vers la Beniuc e trecut şi în­călzit inu­i în inimă, orice ritm, rimă, sínt ascultate profund în interior şi numai cînd poetul socoteşte că sínt pline de rod, sínt scoase la lu­mină pentru a hrăni sufleteşte pe cititor. Acest lucru e făcut de poet nu în interesul lui, ci al celor mulţi. De aici şi eul poetic despre care s-a vorbit atît de mult la Beniuc. Proorocirile lui Beniuc de od­­ioară au devenit de mult o realitate vie. Lira poetului şi glasul lui sînt me­reu auzite. Pe acelaşi drum „mai sus acum" pe drumul vieţii noi Beniuc îşi de­­făşoară încrezător stindardul său în­nobilat d* atîtea wiew|L ION ARHIP Vă recomandăm . PAUL ELUARD: Fraţii care văd — scrieri despre artă. GEORGES DUHAMEL : Nuvele. CAMIL PETRESCU : Caragiale în vremea lui — piesă în trei acte, nouăsprezece tablouri. ALEXANDRU KIRIŢESCU: Ru­­xandra şi T­imotei — poem dra­matic (un prolog şi două părţi) KISS JENO : Poezii Arta plastică sovietică Vera Muhina, Z. Ivanova, N. Zelenskaia, A. Sergheeva, S. Kon­­akov : „Vrem pace! * ********************** ***** **************. ION ISTR4T1 I­N SCRIEREA'» Se pare, că omul citea ceva de seamă, absent cu totul la ceea ce se petrecea in juru-i. De fapt, nu se petrecuse nimic deosebit. Atît doar că nevastă-sa pleoscăia într-un fel de cofiţă lunguiaţă, ali­ gînd unt. In rest, amîndoi tăceau, sfătuind cu ei înşişi, cîntărind lucrurile ca atunci cînrt cineva are de gînd să săvîrşească ceva peste seamăn de mare, de frumos şi de greu. La­­drept vorbind, însă, începutul, mic-mic, dar se şi făcuse. Pe foaia de hîrtie de pe masă înflorise, caligrafiat cu atenţie, încetişor, un cuvînt şi jumătate: Tovarăşe pre... Atîta scrisese. Totuşi, nu era minciună că Dincă Ciubuc plănuia să se treacă la colectivă. Şi nu că plănuia, dar se şi hotărîse. Atît doar că încă nu înaintase nici un fel de petiţie pentru înscrierea în gospodăria agricolă colectivă „Zori noi“. Ge,şi mai zicea omul ? Cai buni avea, ghioci la ei asemenea, ne­cinste, băieţii, tustrei porniţi fiecare, pe făgaşul lor, ca şi aranjaţi de-acu înainte, zece pogoane erau zece, aşa că vorba lui : — Ce ? Gîndul acesta îl ţinea încă locului, în rădăcini şi omul nu se prea pierdea cu firea ca să se smulgă din ele. După socoteala lui, n-o ducea rău nici aşa. Şi-n afară de asta, nimeni nu-i putea zice: „dă-te mai în­­­colo“, fiindcă n-avea de ce şi cum. N-avea de ce, din pricină că Dino­ Ciubuc ăsta era şi bun şi rău . Intrase în 1 935 în armată, cînd abia se însurase şi, cu stagiu, cu concentrări, cu război în Răsărit şi Apus la u­i loc, i se duseseră zece ani din viaţă. Copiii, tăcuţi aşa prin cîte-o permi­sie, ruptă pe două-trei zile, nici nu i-au cunoscut cînd s-a întors acasă, cum mai că nu i-a cunoscut nici el cînd i-a găsit zburdînd prin curte. O vreme, după ce s-a înapoiat, — şi încă înainte de asta, — muierea a mai trăit cîtva c-un pezevenchi de stoler din Calaraşi care-i sucise min­ţile şi cu care şi-a împărţit uritul şi singurătatea. Pe urmă, însă, s-a pocăit şi, deşi altă avere n-avea acasă s-o aştepte, s-a întors la unica ei bogăţie, la copii şi la bărbat. Dincă Ciubuc i-a mai scos ochii un timp, dar după aceea a iertat-o şi-i bună iertată şi azi. Numai ea îşi mai scaldă uneori ochii în bobul la­crimilor şi, păcat de ochi, că-i erau încă lucioşi şi negri, ca cireaşa cînd e prea coaptă, — plîngînd tainic, nu de aleanul celui care a scos-o a­tunci din hotarul omeniei, ci, aşa, pentru a-şi ispăşi măcar faţă de sine greşeala de odinioară. Cam astea puteau fi spuse, foarte pe scurt, despre trecutul lui Dincă Ciubuc. Ceea ce totuşi îl mîna pe calea către o altfel de viaţă, erau două întîmplări deosebite pentru el. Prima, — povestea o.» căruţa. Asta s-a întîmplat în vara anului 1947. Pină atunci, Dincă Ciu­buc a slujit din greu, aproape ca şi înainte de însurătoare. la Costea Drăgălău, cel cu moara. Nu cel cu autobuz şi cu atelier de rogojini. A­­cela, ca şi azi, îi sta prea în coasta casei, ca să-l mai şi bărgăţească ca muierea şi cu copiii. Pe atunci, Dincă Ciubuc avea trei hectare, două de la împroprietărire, unul de la părinţi. Celelalte patru pogoane cu care şi-a rotunjit cinci hectare, le moştenise tot în 1947, cînd a murit socru­­său. Acum, avea pămînt, avea putere de muncă, dar n-avea cu ce, lucra. Cu vai nevoie a fost cumpărat o slăbătură­­de cal, prin 1946. Şi azi nuo vărăşie la plug cu unul, mîine cu altul, n-a mers treaba decît în scădere. Dacă a văzut că altcum nu poate, s-a împrumutat cu bani de la stat. — „Dac aş avea un ghioci cum ştiu eu, las’ pe mine ! şi-a zis «L Fac îndată pereche la cal, dacă am căruţă. Cu căruţa, ai chip să te iFroctmante, din nuvela „Ur­snaica" , manuscris mişti, să cîştigi un leu“. A dat arvună pentru sarabană la Călăraşi, la un lemnar, i-a mai cinstit, i-a mai dus citeva gobăi, cîte-o „atenţie“ şi era ea şi scăpat de nevoi. Mai avea încă de lucrat lemnarul, cînd, într-un rînd, îi ceru toţi banii, pe temei că, ba n-are material, ba că acesta se scumpeşte de zi­d, trece, ba câ-i aşa, şt­re­a şi-aşa. Dincă Ciubuc i-a pus banii număraţi în palmă. Nu i-a pus cu inimă bună, dar parcă putea să nu-i achite înainte? Să-l supere ? A mai trecut nu ştiu cît după aceea. Pare-se că vreo lună. — Iţi văzuşi la Călăraşi ghiociul, nea Dincă? îl vesti într-o seară un prieten. Frumos lucrat, de nădejde şi îndemînatic. Te şi iscăli pe fundatoare !“. A doua zi Dincă a încălecat şi-a luat-o din loc, către trrg. Acolo ne­norocire. Căruţa lui, plătită pînă-ntr-un leu şi în care şi pusese toata puterea nădejdilor, fusese ochită de Costea Drăgălău. Şi nu numai că fusese ochită, dar Drăgălău dăduse un acont asupra ei, împăcîndu-se cu meşterul să-i ofere o sumă mai mare. Cînd a observat că de pe funda­toare numele care era acolo, — numele lui, de bună seamă — fusese șters, iar în locul lui se picta cu lac numele lui Drăgălău, parcă l-ar fi pocnit cineva în moalele capului. Geaba s-a purtat frumos cu patronul, geaba s-a zborșit la el. — „Nu-i căruia dumitale ! l-a spus, de douăzeci de ori nu odată. A dumitale încă nu-i gata !“. Ce era să facă ? Să-i ia galoanele celui cu atelierul ? A alergat în ziua aceea în dreapta, în stingă, dar dacă n-avea nici o formă legală la mină, nimeni nu i-a putut face dreptate. Dacă a văzut că așa stau lucrurile, amărît, nemîncat şi ca vai de capul Iul, a luat calul de căpăstru şi, de ciudă şi de voie proastă a in­trat intr-o crîşmă, încaltea să se îmbete. I-a tras o ţuică, două «.»■ şi-a zis sieşi:­­— „Nici­odată să nu zici hop pînă nu-i sări !“. Şi cu asta şi-a dat seama de unde pînă unde căruţa Iui ajunsese să fie de acum a lui Costea Drăgălău. Finden, iată cura stau lucrurile? Costea Drăgălău era un învîrtit care în ‘942 se întorsese din război, chipurile, invalid. Cică îi lipsea o jumătate din buca stingă, fapt pentru care îşi scosese forme şi încăpuse la bună pensioară. Ba şi-n Partidul Comunist Român se oploşise. In a­­ceastă calitate, îl luă la zor într-un rînd pe Dincă Ciubuc, mai întîi fiin­dcă acesta zăbovea cu înscrierea în Partid şi mai apoi făcîndu-1 reacţi­onar. Pentru asemenea ocară ,nemeritată, Ciubuc a strigat atunci în public: — Să-ţi spun eu cine eşti tu! Şi fiindcă ştia cum ajunsese invalid şi cum prîmea pensie, s-a dat în vileag, atrăgîndu şi din pricina asta ura chiaburului. Dacă mai tirziu, cînd cu şarabana. Dincă Ciubuc nu s-ar fi fălit în comună, poate că n-ar fi ştiut Drăgălău şi nu i-ar fi copt-o. Aşa însă îi şi avertizase. — Ai să ai tu ghioci cînd oi avea eu şlep pe Dunăre. Astfel cugeta în ceasul acela Dincă Ciubuc, mîneîndu-şi mîinile de ciudă, cînd, spre norocul lui, intră în crîşmă şi dădu peste el o veche cu­noştinţă a lui. Fta, un muncitor trupeş, unul Mateescu, pe care ţăranul îl ţinea minte de prin nişte concentrări, de prin ‘940. Pe atunci, acest Mateescu era lucrător prin port, pare-se pe la Giurgiu. Ce ajunsese însă între timp, după război, abia mai tîrziu avea Dincă să afle. Destul că i-a împărtăşit supărarea şi, ce mai treacă-meargă, ce a făcut, ce-a dres Ma­teescu, i-a salvat ghiociul. Ziua aceea n-are s-o uite Dincă Ciubuc de-ar mai trăi şapte vieţi. Căruţa l-a făcut om pe urmă, că n-a fost cui şi n-a fost un kilogram de sare aduse la cooperativa din Rahoveanca decit de el. El înhăma veşnic şi se ducea după marfă la Călăraşi. Chivernisit la toate, nu i-a fost după aceea peste puteri să se gospodărească acătării. Dacă însă a ajuns gospodar respectat in sat, a ajuns cu dreptul. N-o spune unul că s-a lăcomit la munca altcuiva, ori că nu s-a purtat cinstit. Tot ce şi-a făcut era rodul trudei lui şi-a muierii, rezultatul ajutorinţei dobîndite de la stat. — Eu în stat cred ca şi-n dumnezeu, mărturisea el nu rareori, între oameni. Că pentru mine Statul puse palma. Dacă porneşte a istorisi cum a pus Statul palma pentru el, cel întii lucru pomeneşte întîmplarea cu ghiociul. Pe urmă prinde să înşire cele­lalte binefaceri cu care îl bucurase statul : băieţii tustrei care-s în şcoli, caii, văcuşoara, oile şi pînă şi pămîntul pe care-l avea împărţit, pătrăţică cu pătrăţică, fiecare cu rostul ei, cu semănătura ei, aidoma căsuţelor cu tuspatru laturile egale aşa cum sînt ele rînduite, pe foile caietelor spe­ciale de aritmetică , o despărţitură şi o cifră. Dar mai este un lucru de care e musai să se ţină seamă. Este la intrarea în Rehoveanca, în capă­tul dinspre Călăraşi, o lozincă mare, obişnuită pe care scrie: „Trăiască P.M.R., forţa conducătoare în R.P.R.“ E înscrisă pe o scîndură lungă şi-i prinsă drept deasupra drumului, pe doi stîlpi îngropaţi de o parte şi de alta a şoselei. Unul din cei doi stîlpi l-a adus în spate de acasă chiar Dincă Ciubuc. S-ar zice că de asta, ori de cite ori pronunţă cuvintele „stat“ şi „republică“ omul se duce cu gîndul neapărat la lozinca aceasta. Fireşte că şi de asta, însă asociaţia îi este impusă minţii de un fapt mult mai de seamă. S-a mai brodit că prin iulie ’52 tot Mateescu a fost în Rahoveanca de faţă la şedinţa organizaţiei de bază din gospodăria colectivă atunci cînd Costea Drăgălău fu zvîrlit afară și din partid și din colectivă. Aces­­­te două împrejurări, aceste aduceri aminte însemnau pentru Dincă Ciubuc că mersul lui adevărat,­ înainte, nu poate fi decît pe drumul pe care por­niseră cei de la „Zori noi“ cărora el încă nu li se alăturase. Năpădit de asemenea simțăminte se ridică de pe scaunul pe care şedea, se lungi către grindă şi coborî d­e-acolo o călimară. După ac­ea, se apleca asupra colii de hîrtie în faţa căreia stătuse de-i depanase firul vieţii şi, muind condeiul în cerneală, începu să scrie : ... „Azi 15 octombrie 1951, subsemnatul Dincă Ciubuc, ţăran mij­locaş, mă hotărîi cu muierea şi vă rog să fiu primit, cu ghioci şi cu pămînt şi.. In perete ardea lampa şi-n liniştea aşternută de puţină vreme, nu se auzea decît murmurul cuvintelor nevesti-sei Nastasia. Aceasta stătea pe vatră şi alegea unt. Lovea cu bătălăul într-un putinei cu smîntînă şi-şi însoţea mişcarea mîinii cu rostiri de vorbe îmbinate în ritm cu fiece bă­­taie, încet, aproape şoptite: .Bărbăuţ cu barba albă. Lasă untul să se-aleagă- Untul mii- Zara ţie. Untul ales cu mazărea .. No. 35041 Frances Munteanu ■ FERICITUL NEGUSTOR Francisc Munteanu îşi are deja un loc în literatura noastră ac­tuală. Un loc care este numai al lui, asigurat de nota cu totul per­sonală a lucrărilor. Scriitorului i s-au adus şi i se vor mai aduce destule şi îndreptăţite critici. Nici una însă nu i-a contestat origina­litatea. Posesor al unei neobişnuite ex­perienţe de viaţă, lui Francisc Munteanu îi place să apară în postura unui Gorki sau London au­tohton. Cînd ostentaţia lipseşte, rezultatele sunt remarcabile. Ma­joritatea pieselor din destul de recentul Hotel Tristeţe atestă ca­pacitatea scriitorului de a sezisa esenţialul din vălmăşagul datelor oferite de realitate. Invenţia epică e uimitoare. Cu Fericitul ne­gustor, Francisc Munteanu exer­sează nn acorduri gorkiene. Lauren­ţiu Barna e un „caz“, un experiment psihologic, un soi de Klim Samghin local. Povestirea, nu „romanul“ cum se scrie intr-un generos subtitlu, are aşa cum a arătat foarte judicios şi amănunţit M. Petroveanu, un caracter demonstrativ. Ea ilus­trează o teză, anume că micul burghez prin însăşi poziţia lui so­cială nu se poate menţine în a­­fara luptei de clasă. El trebuie să opteze pentru proletariat sau bur­ghezie, orice încercare de a tri­şa, într-un fel sau altul, fiind sor­tită eşecului. Laurenţiu Barna e un tip clasic de nehotărît, cu o doză apreciabilă de laşitate care îi curmă elanurile generoase, în­cercate periodic. Faţă de el, scri­itorul nu-şi ascunde de la bun început antipatia, de unde, in mare parte, caracterul previzibil al evo­luţiei de ansamblu a eroului. Această previzibilitate nu se poa­te imputa cărţii, de vreme ce suc­cesiunea episoadelor o justifică, ducînd necesar la concluziile ur­mărite de autor. In forţa particulară a episoade­lor rezidă, dealtfel, meritele in­contestabile ale povestirii. Cu di­versitatea obişnuită în scrierile lui Francisc Munteanu, amănunte­le se înlănţuie dînd impresia fi­rescului. Laurenţiu Barna, în ciu­da ridicolului in care este adesea înconjurat, se constituie ca un per­sonaj complex, cu virtualităţi care, poate în alte condiţii, ar fi avut şanse de dezvoltare. Sunt scene memorabile în biografia lui Lau­renţiu cum e aceea din timpul studenţiei, în­tre colegii legio­nari îi dau însărcinarea de a sparge geamurile de la locuinţa unui profesor democrat. Nelegat de fascism, dar prea slab pentru a se opune, eroul nostru caută fel de fel de modalităţi pentru a se eschiva. încearcă să contracteze o răceală, dar fără succes, apoi se gîndeşte chiar să se ducă la pro-’ fesor şi să-i ceară permisiunea de a-i sparge geamu­rile cu obligaţia de a i le plăti ime­diat. După ce,­­de frica colegilor, săvîrşeşte to­tuşi operaţia, se îmbolnăveşte cu adevărat. Aceeaşi motivare veri­dică au episoadele din copilăria lui Laurenţiu, momentul cînd el cere să fie primit, e după 23 August, în partid (autobiografia sa este una din paginile citabile ale căr­ţii) etc. Nerealizate rămîn însă personaj­­ele secundare, prea reduse numai la cîte o trăsătură, slujind anume și exclusiv în a ilustra o latură din psihologia eroului central. Gor­ki, cgre i-a slujit incontestabil ca model în ultima sa povestire,s­pu­ne, e drept, şi pe cei mai decăzuţi vagabonzi să filozofeze. In gura acestora, cele mai profunde idei nu şochează, ele sînt formulate cu termenii şi la nivelul de viaţă al personajului, cu un dramatism pînă astăzi neîntrecut. Francisc Munteanu însă introduce, fără a fi necesar, fel de fel de considera­ţii despre viaţă, artă, societate. Un student comunist, Filimon Armaşu, îi explică lui Laurenţiu : — Văd că te pricepi la muzică spuse Laurenţiu după primul pa­har de vin. Spune-mi de ce a ra­­mas Dunărea albastră a lui Stra­uss și n-o să rămînă, ca să spun un cintec la întîmplare: Cel din urmă tangou ? — Pentru că Dunărea albastră și în general melodiile lui Stra­­uss sînt optimiste, vesele, pline de viață. — Adică după părerea ta, me­lodiile triste nu rămîn. — Nu, n-am spus asta. Chopin a scris foarte multe melodii triste şi totuşi au rămas. Ale lui au fost nişte strigăte deznădăjduite, reale, pe cînd tangourile astea, „ultime“ etc. Acelaşi, pentru a-l atrage in mişcarea ilegală. II pune lui La­­urenţiu alternativa shakespeariană „A fi sau a nu fi“, serveşte citate ca „Mai presus de orice rămîi tu însuţi“ ş.a.m.d. Toate acestea ara­tă neaderenţa, încă, a scriitoru­lui la formula ar­tistică abordată, deşi, în ansamblu. Fericitul negus­tor rămîne o încercare interesantă. L.L. LF.CTQR V" A

Next