Flacăra Iaşului, iunie 1958 (Anul 14, nr. 3658-3682)

1958-06-01 / nr. 3658

­ag. 2-a. K><*'00000000000í'00 OOOOOOQOO ooooooo< 0 6 0 OTÍLIA CAZIMIR 1 LICURICIUL ő Re sub tăpşanul nalt, cuprins 0 De cătini sure şi urzici, 0 In seara asta s-au aprins Scintei cuminţi de licurici £^ /Vin troscot subţirel şi des, * L-am dibuit şi l-am cules $ Şi l-am închis în pumn, uşor, * Pe cel mai viu, mai sclipitor. ? Să-l duc in casă, la lumină, * Să-l văd cum doarme-n pumnul caia... * O fi verzui ca un smarald,­­- Ori străveziu ca o albină ? Dar n-am găsit in palma mică Decit o frunză de urzică Și-un gindăcel urît și prost, Pe jumătate mort de frică. Cu Ion Voicu de-a lungul şi de-a latul Europei Cu o seară mai înainte îl as­cultasem interpreted în noua, splendida sală a Filarmonicii, concertul de Mozart şi concertul de Paganini, cel de al doilea în­delung aplaudat şi urmat la bisurile publicului, de Sonata pentru vioa­­ră solo de Yssage 5* de comPozi­­ţia proprie inspirată din muzica populară romînească — „Diminea­ţa după nuntă“. Am încercat, deci, să exprim şi prin viu Srai admi­­raţia pe care aplauzele publicului spectator au comunicat-o cu priso­sinţă. A urmat firesc prima între­­bare pe care a înfăţişat-o tot cel care urma să dea şi răspunsul. — De ce am ales laşul pentru pri­mul concert pe care l-am dat în ţară, după întoarcerea de la Londra? '­ — Intr-adevăr, de ce? — laşul a mărturisit cu sinceră afecţiune Ion Voicu, este primul oraş în care am concertat în provincie, după debutul pe care l-am făcut la Bucureşti. De aceea Iaşul rămîne pentru mine cel mai drag şi mai fru­mos oraş, nu numai din ţară... Am concertat aici cînd aveam 17 ani şi de-atunci vin la Iaşi mai în fiecare an cu excepţia acelora în care nu îm­i permit turneele pe care le efectuez în străinătate. împlinesc 33 de ani în octombrie deci de la primul concert su trecut 16 ani timp în care o Iaşul a evoluat extraordinar, ca peisaj, ca viaţă muzicală ca public spectator — entuziast, receptiv. In timpul con­certelor am senzaţia după, felul cum publicul spectator mă urmăreşte, că pur şi sirpplu mă îndrăgeşte. — Este o dragoste reciprocă, probabil. . — Desigur. — Şi­ acum să trecem la Lon­­dra.. — La Londra şi în Irlanda. In An­glia am avut surpriza să aflu că erau veniţi în turneu şi dădeau con­certe David Oistrah, Yehuda Menu­­him, şi lasa Haifet. M-a impresio­nat enorm David Oistrah, care rămî­­ne cel mai bun violonist din lume, deasemeni lasa Haifetz care la 60 de ani cîntă — după cum mărturisesc cei care au avut ocazia să-l asculte — întocmai ca la 30 de ani. — Programul concertelor dumnea­­voastră la Londra. — A cuprins, la Londra, lucrări Die Mozart, Chausson, Yssaye, Pro­kofiev, Sarassate şi cîteva lucrări romîneşti printre care şi Dimineaţa după nuntă". Aprecierile ? In general aprecierile erau la superlativ ceea ce bineînţeles, nu putea să nu con­stituie pentru mine o mare satisfac­ţie. Cu atît mai mult cu cît turneul acesta a fost precedat de cel între­prins în Uniunea Sovietică unde noi — însoţeam filarmonica şi pe maes­trul George Georgescu — am repurt­­at un real triumf. In ţările nordice — Finlanda, Suedia — am plecat în­­grijoraţi. Ni se vorbea despre răcea­la de gheţari a publicului acelor ţări. Cînd a ieşit pe scenă orchestra, ni s-a spus că dacă maestrul Georgescu va fi rechemat de public odată, va fi un succes extraordinar. După ce s-a executat Simfonia I de Brahms, maestrul Georgescu a fost rechemat de şase ori. Iar eu, după ce am exe­cutat concertul de Mozart, care nu este un concert de succes ca cel de Paganini, Ceaikovski sau Lalo — am fost nevoit să cînt trei bisuri și să ies de patru ori fără vioară. Iar a doua zi am avut plăcuta surpriză să constat că un cronicar scria că de 20 de ani n-a ascultat un „ast­fel de Mozart". Şi aci şi la Stoc­kholm noi am rcuatt —, fără exage­­rare să topim gheţari­ tempera­mentali ai nordicilor. In general in­terpreţii romînî (e cunoscut triumful lui Constantin Silvestri în recentul său turneu) şi muzica romînească se bucură în străinătate de un pres­tigiu care constituie, cred, o mare mîndrie pentru poporul nostru şi face evidente excelentele condiţii asi­gurate de partid şi guvern, vieţii muzicale in Republica Populară Ro­­mînă. Iar noi ca ambasadori ai artei romîneşti sîntem fericiţi să consta­tăm cum peste tot schimburile cultu­rale slujesc păcii, prieteniei popoare­lor. Suntem­ nevoiţi să intrerupem con­vorbirea deoarece violonistul Ion Voicu are o altă convorbire telefo­­nică­­ cu Bucureştii. La celălalt ca. Pat al firului se află soţia sa. Fără să vreau aud ceva despre Atena, Ceaikovski şi de... violonistul Mădă­­lin Voicu. Fireşte, după ce recepto­rul este reaşezat în furcă cer expli­caţiile în limitele.. . indiscreţiei. — Plec la Atena, pe ziua de 16 iunie. Apoi în Bulgaria. Mai spre toamnă urmează un turneu mai lung în Republica Democrată Germană Republica Federală Germană, Anglia, Belgia, etc. — Şi Mădălin ? Are cinci ani şi jumătate, şi.i fiul meu. Nu,i singurul. Am trei copii. Păi cum? se poate? exclam: entuziasmat feri­citul tată. Mădălin cîntă la vioară deo­camdată fără note. L-am învăţat trei cîntece: Eiizin Kelin, Foaie verde iarbă deasă şi Pe lîngă plopii fără soţ. Zilele de studiu şi le-a fixat el: luni, marţi şi miercuri. In celelalte­­ zile sînt liber. Preferă să exerseze­­ du­tjineaţa. Vine în pijama, cu vioara sa (mică — jumătate !) sub braţ şi mă întreabă — azi ce cîntăm ? A­­vînd în vedere vastul său repertoriu, fireşte mi-e destul de greu să hiotă­­răsc. .. , — Aş mai dori, în încheiere, să-mi împărtăşiţi cîteva gînduri pentru ieşeni. — Un gînd. Un gînd bun subli­niază cu multă căldură Ion Voicu. Vă rog să scrieţi — în timp ce scriu, violonistul Ion Voicu vrea să se convingă că am notat exact­­­­că primul concert după turneul din toamnă, la reîntoarcerea în ţară. Î I voi da, ca de obicei, tot la Iaşi. Pen­tru aceleaşi motive pe care l- am expus la începutul convorbirii noas­tre. Nu mi-a rămas decît să-i spun preţuitului virtuos al arcuşului vio­lonistului aplaudat şi elogiat de- a lungul şi de-a latul Europei, din par­tea mea și a tuturor ieșenilor — la revedere... I. FRIDlJS F* AC Ap ..a Sui­ni ION ISTRIiTI Huru- chiaburii Poveste adevărată pentru cei mici Cică de mult, de mult tare, pe cînd munţii erau zidiţi din pilaf cu carne de pasăre, pe cînd ploua cu lapte dulce, iar bruma era de smîntînă, trăia, undeva într-un sat mare şi bătrîn, un ţăran cît un bursuc pe care-l chema Huru. Şi avea Huru acesta nişte ochi mititei şi verzi care-i umblau in cap ca mărgică, nişte fălci cît mă­­măligele, nişte musteţe mari, ră­sucite pînă pe la urechi ca două coarne de berbec şi un bîrdîhan de pîntece avea cîtu-i balerca­ In afară de asta, casa îi era plină ca un stup de albine: avea carne, brînză, făină şi poloboace cu murături, ca unul care ţinea în curte şi porci cu slănină de-o palmă pe dînşii şi găini multe şi grase care se ouau de cite două ori pe zi, şi gîşte şi raţe şi vaci cu lapte şi oi vreo două turme, ca şi pămînt cinci’şpe—şai’şpe hectare. Atîta doar că era acest Huru un om­ nemaipomenit de zgîrcit ! Şi, cel puţin dacă ar fi avut guri multe de hrănit, ori ar fi fost putred de dator prin sat, ■ till mai zice că, de­ mai treacă meargă. Trăia însă de unul singur ca un cuc, fiindcă nevasta îi mu­rise de mult, fără să-i facă măcar un băieţel cît o căciulă. Acum, cum era, cum nu era acest chia­buroi,dar de lacom după avere straşnic nu-l întrecea nimeni. N-ar fi dat un covrig la vreun flăm­înd, iar pe hargaţii săi, în afară că nu-i plătea cu anul, nici măcar de hrănit nu.i hrănea cum se cu­­vine. Ii ţinea pe bieţii oameni care îl slugăreau zi şi noapte numai cu ciorbă de blide, adică, spăla farfuriile şi străchinile în care mînca el, iar după aceea lua apa ceia şi o punea într-o oală pe plită împreună cu lingurile, de fierbeau şi ferbeau astfel toate acolo, pînă ieşea borş din eie, să­racele! Asta eră ciorba de blide! La felul adevărului grăind, Huru­­ctygburţi era însă un mare zgîrț... brînză, chiar cînd îl apuca foa­mea pe el însuși- Aşa, bunăoară, brînza de oi o păstra în nişte sti­cle de cite un litru fiecare, iar And îi era poftă umbla cu boţul de mămăligă şi întingea cu dîn­­sul şipul de dinafară. Numai rar de tot se îndura şi scotea brîn­­za afară din sticlă cu vîrful acului. încolo, mai totdeauna îşi astîmpăra foamea cu vrăbii. Prin­dea cu laţul, ori cu covata cite o vrăbiuţă cît nuca, o tăia şi făcea dintr-însa borş şi rasol, iar din cap,, din picioare şi din ficat fă­cea friptură, de avea astfel bucate­le cîte o săptămînă-două. Intr-o Că nos nou, Asztalos István — (An (roman) I.A. Bassarabescu — Lume de ieri (schiţe) Geo Bogza — Scrieri în proză voi. III (Cartea Oltului). iarnă, ca să facă economie la lemne de foc și să nu-i intre fri­gul în casă, ce i-a trăsnit pun bos­tan? A tăiat coada pisicii, nu cumva ca aceasta, tot cerîndu-se ba afară, ba înăuntru, să-l oblige pe ei să ţină prea­ mult timp uşa deschisă şi să scape astfel gerul în casă. De zgîrcit ce era, acest Huru, seara, cînd se culca, oprea din mers ceasul deşteptător de pe masă ca să nu se roadă şi să se uzeze peste noapte maşinăriile dintr-însul. Ce să vă mai spun? Un asemenea avar, un asemenea om strîns cu uşa, care să-şi mî­­nînce şi firmiturile din barbă ca Huru nu se mai află azi nică­­eri în lume­ Doar dacă chiaburul s-o fi însurat a doua oară şi-o fi turnat vreo doisprece băieţi şi fete, numai aşa ca să nu se piardă sămînţa puilor lui de pe pămînt. De fapt, eu cred că mai sînt nea­muri de-ale lui, fiindcă nu degea­ba deunăzi, pe cînd tocmai­­ tre­­ceam prin o mie două sute treizeci şi patru de sate, am auzit pe-un ciucălău de copil poznaş care striga cam aşa: Huru,chiaburu, Fură ca ghiauru Asta înseamnă că nepoţi şi strănepoţi de-ai lui m­ai sînt în larga lume, numai că le-om găsi noi ac de cojoc la fiecare- Pînă atunci, iaca aşa-i povestea mea: Mititică, Mititea, Frumuşică, Frumuşea. TEATRUL LU­I BRECHT De cur­ind renumitul teatru „Berliner . Ensemble'' a pre­zentat cu succes la Praga trei piese din repertoriul brechtian IN CLIȘEU: Helene Weigel, conducătoarea și protagonis­ta teatrului, într.o scenă din „Groaza și mizeria în cel de al. IÎMea Reich'*, de B. Brecht. ■3658 DUMITRU IGNEA Cutia de conserve In Ialta înfloriseră smochinii. Marea unduia liniştită, alintînd plaja cu valuri mărunţele ce purtau me­duze străvezii. Pe aleile străjuite de chiparoşi solemni, dafinul răspîndea miresme adormitoare- Era frumos ? Era­ Natura, încăpăţînîndu se în ci­clica ei înnoire, înfrunta semeaţa crudele legi ale războiului, rîzînd în­crezătoare cu toată fiinţa ei- Doar ici­­colo picurau lacrimi amare din ră­nile portocalilor, lămîilor ori migda­lilor sfîrtecaţi de schije fierbinţi, tă­ioase ca briciul-Primăvara anului 1943 răspîndea peste acest colţ de rai al pămîntului, lumina sa puternică, înnoitoare. Na­tura era senină. Feţele oamenilor înnegurate, inimile crîncene, mîinile crispate, ochii, pierduţi în orbitele vinete, ardeau. Zilnic, oamenii plecau în pribegie. După mîncare- Lipsea mîncarea- In­­cărcau lucruri în cărucioare pe două roţi, şi înhămaţi cîte doi, porneau la drum lung, pînă spre Djanoil pînă în stepele Ucrainei. In urmă rămîneau bătrîn­ii, copiii, galbeni ca turta de ceară, scurgîndu-li-se ochii în aştep­tare. Viaţa se înfăţişa amară- Ca­pelinul, ca fierea-Bazarul oraşului era pustiu. Ici colo, în faţa tărăbilor ori în gherete scun­de, femei batcine cu feţele supte, tăbă­cite moţăiau sfîrşite în faţa îngrămădiri­lor haotice de sticluţe şi tablouri. oale de diverse mărimi, ceainice şi bibelouri- Toate mărunţişurile, toate amintirile, toată agoniseala gospodă­rească erau adunate aici. Nu cum­păra nimeni. Lipsea plinea. ★ Noaptea, marea a bubuit surd; o­­dată, de două ori, de trei ori. Bu­buitul l-au înghiţit văgăunile munţi­lor, desimea de nepătruns a păduri­lor. N-a tresărit nimeni. Era război. Poate copiii, cu trupurile ca nuielile­ visînd pîini rumene, calde şi lapte spumos, alb ca floarea de salcîm- Dimineaţa, vestea s-a răspîndit cu viteza luminii: — Conserve pe plajă ! !- Mii de cutii... - Zeci de mii ! ■TM Sute de mii... - Cît nisip, atîtea cutii ! Două vase nemţeşti încărcate cu alimente destinate trupelor din Caucaz, fuseseră făcute țăndări de submarinele sovietice. Marea se purifica, a­­runcînd pe plajă rezi­dii­rie-Veneau la mal conser­ve. Veneau, veneau.Va­lurile, furioase, turteau cutiile lovindu-le de stîn­­ci, le spărgeau, le ames­tecau cu nisip- Le cărau înapoi în apă şi iar le adu­ceau- Carne şi unt, peşte şi marga­rina, marmeladă şi vin, saci cu făină, iar printre ele oameni, jumătăţi de oameni, sferturi de oameni. Reziduri— De su­s, de pe faleză, oamenii pri­veau cu ochii dilataţi. Priveau tăcuţi, nemişcaţi, înneguraţi. Din orbitele a­­dînci, vinete, ţîşnea ironia prelungită pînă în colţurile gurii.­­ Haraşo­v a rostit cineva cu glas puternic şi vorba a plutit gravă peste mulţimea împietrită. Pe plajă, paza a fost întărită. Cî­teva plutoane de nemţi adunau cutii­le în mormane mari ce creşteau creşteau.­ De sus, priveau copiii, femeile bătrinii. Priveau într-o nemişcare mută- Şi le era foame, şi le era foa­me, şi le era foame! A venit din nou noaptea. A fost întărită şi mai mult paza- Oamenii au plecat. A rămas să privegheze doar luna răsărită de după munţi, galbenă ca feţele oamenilor din Ialta In liniştea solemnă a nopţii, SUS pe faleză s-au oprit două fiinţe. O vreme stau nemişcate. Umbrele lor se prelungesc inegale în lumina lu­nii. Un bărbat şi o fetiţă. Cine nu-l cunoaşte pe Boris Se­rov?! Toţi îl cunosc- Invalidul Serov.­In vare anului 1941 o bombă a că­­zut In port unde lucra Serov, ca mecanic, l-a retezat piciorul drept. In aceeaşi zi, o altă bombă i-a ni­­merit locuinţa: şi-a pierdut soţia.­­Marusia, fetiţa lui, se afla la şcoală. A rămas cu fetiţa, marea lui mîngî­­iere. Serov umblă în două cîrje- Cu-i lege bureţi pe care-i vinde în piaţă.­ Marusia duce coşul, un coş mic. Ma­­rusia are nouă ani- Trăiesc cu bu­reţi, cu buruiene. Nu au locuinţă. Stau la nişte vecini- Marusia e pla­­pîndă ca o floare-Dacă bate vîntul, se clatină. De un an n-a mai mîncat carne. „O cutie, măcar o cutie să pot lua". Serov lepădă cîrjele, lăs’indu-se moale în iarba de pe buza falezei­- Marusia, aşteaptă-mă aici ! şopteşte Serov, cuprinzîndu-i mina subţire in palma lui înfierbîntată­- Tată! Mata eşti.. Nu se poate Glasul fetiţei tremură, mîna fetiţei tremură şi în clipa următoare se desprinde din palma părintelui, dis­­părind pe panta falezei, ușoară ca un fulg, pierzîndu-se printre tufele de dafin­- Marusia, Marusia, şoptește Înecat Serov, rămînînd împietrit. Și mina rămîne întins ca într-o căutare, ca într-o chemare mută, neputincioasă-A trecut un minut, două, cinci... Nimeni nu le-a numărat- Marea foş­­neşte lin, pădurea foşneşte lin. Inima lui Serov bate. Poate nu mai bate - Halt! Somaţia a spart liniştea asemeni unui obuz- O armă ă trosnit scurt. Din nou linişte- Şi în această linişte s-a împlîntat ca un cuţit uriaş o chemare omenească, sfîşietoare: - Marusiaaaa ! !... Chemarea s a prelungit în vagă­unile munţilor, ,în desimea Întune­coasă a pădurii. Au purtat o valurile mării în larg, departe, departe . S-au îvit zorii. Pe nisipul urnea al plajei o fetiţă cu rochiţa scurtă, spălăcită şi peticită, stă ghemuită strîngînd la piept o cutie de conser­ve. Si primele raze ale soarelui se joacă in părul ei blond. 5^­----rrr- —T.Wtf Şezătoare literară Ieri după amiază, în Palatul Culturii, a avut loc o şezătoare literară în cinstea zilei de 1 Iu­nie, ziua internaţională a copilului. Şezătoarea a fost or­ganizată de Biblioteca centrală regională, sec­ţia pentru copii, cu concursul cenaclului li­terar „Ion Creangă“ şi al şcolii populare de artă. S-au citit poe­zii şi povestiri pentru coph, iar elevi ai şcolii popu­lare de artă au pre­zentat un program de cântece ul Violei literara ieşana necesitatea unui cenaclu al scriitorilor La Iaşi sînt tineri de talent — mai ales în domeniul, istoriei literare — se depune adesea o muncă impre­sionantă, dar lipseşte tendinţa de coordonare a eforturilor în vederea unui ţel comun. O parte dintre oa­menii noştri de litere lucrează izo­lat. Unii se interesează numai de succesul operelor personale, nesimţind nevoia de a se întîlni şi a discuta cu confraţii despre propriile lucrări sau despre problemele mai generale ale scrisului. De aceea nici pînă as­tăzi nu se află în Iaşi un cenaclu al scriitorilor, în timp ce la Bucureşti fiecare secţie a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (poezie, proză, teatru, literatură pentru copii) îşi are ce­naclul ei cu şedinţe regulate şi cu realizări apreciabile. In ultimii zece ani s-au făcut şi la noi, e adevărat, unele încercări de acest fel: cenaclul „Flacăra” (1948), condus de poeta Otilia Cazi­­mir şi un altul în 1950, de tov. prof. Al. Dima. Ele nu au durat însă multă vreme La mijloc a fost, pe lîngă lipsa legăturii dintre scriitorii ieşeni, o concepţie greşită despre rostul u­­nui cenaclu literar. Din momentul apariţiei „Iaşului nou” (1950), s-a considerat că redacţia acestei re­viste ar face inutilă prelungirea vieţii cenaclului literar al scriitorilor, ur­­mînd ca pe viitor cenaclurile să fun­­cţioneze doar în cadrul instituţiilor şi întreprinderilor, pentru uzul înce­pătorului în arta scrisului " Este însă evident că între munca unei redacţii cu scriitorii şi discuţia pe marginea lucrărilor aduse de a­­ceşti scriitori într-un cenaclu este o mare deosebire. Scriitorul prezintă manuscrisul la o redacţie spre pu­blicare, deci cu o finalitate practică precisă. Pentru ca materialul lui să DISCUŢII devină publicabil, el trebuie să ţină seama de obiecţiunile redactorului că­ruia i se adresează. Gînd însă ace­laşi scriitor, se decide să citească o producţie literară într-un cenaclu, el urmăreşte cu totul altceva şi anume părerea unui cerc mai larg de cunoscă­tori, despre valoarea compunerii sale despre natura şi evoluţia talentului său şi despre multe alte chestiuni. Pentru ca actul comunicării nu este făcut cu intenţia de a obţine apro­barea tipăririi, autorul nu este nici obligat să se conformeze — ceea ce ad­esea este chiar imposibil — tu­turor observaţiilor formulate de cei de faţă.. Aceste, observaţii cînd scri­­itorul a operat o selecţie inteligentă a lor, îi servesc doar ca indicaţii preţioase pentru desăvîrşirea ope­rei respective şi orientarea ulte­rioară a muncii lui de creaţie. Dar rezultatele nu se opresc aici. In timpul dezbaterii în jurul unei poe­­zii, nuvele sau piese de teatru se confruntă puncte de vedere opuse şi se ridică probleme de artă intere­­sante.’ Se creează astfel un climat favorabil schimbului de impresii şi opinii, apare spiritului de emula­ţie şi cu timpul se poate realiza acea unitate despre care încă nu se poate vorbi a scriitorilor ieşeni din generaţii diferite. La ora actuală fiinţează, ce-i drept, mai multe cenacluri: la Ate­­lierele CFR „Ilie Pintilie", la ,,Casa regională a creaţiei populare” şi la facultatea de filologie Acestea au ’, ,ă fie a descoperi noile talente din instituţiile şi întreprin­­derile respective şi de a înorui„„ primii paşi ai ucenicilor într.au scrisului. Activitatea lor, chiar daca se concretizează mai rar în paginile vreunei reviste trebuie încurajată şi supravegheată la şedinţele lor fiind bine să asiste mai adesea şi unii scriitori cu autoritate. Aceste ce­nacluri nu se pot substitui însă unui cenaclu al scriitorilor pentru că nu reunesc nici oamenii de litere cu cea mai bogată experienţă, ar­tistică din localitate şi nici nu au cum să programeze totdeauna lectu­ra unor lucrări care să suscite dis­cuţii mai rodnice. Altfel stau lu­crurile cînd un scriitor recunoscut citeşte o lucrare în dozarul căreia calităţile sînt predominante. Proble­­mele ridicate sînt mai complexe, mai delicate, dezbaterile au alt ori­zont şi alte consecinţe. De aceea se simte şi necesitatea organizării unui cenaclu special al scriitorilor for­maţi, un cenaclu al „aşilor“ ca şi al „pajilor“ (cum i-a numit, spiri­­tual, şi pe unii şi pe alţii tov, prof. Al Dima), la care pot participa bi­­neînţeles şi elementele promovate cu grijă de cenaclurile din instituti şi întreprinderi. Nu încape îndoială că ideea înte­meierii unui astfel de cerc literal va întîmpina la început oarecare rezistenţă din mai multe dir­ecţi. Unii din scriitorii mai vîrstnici ar putea fi nemulţumiţi la gîndul că n-ar culege mereu numai elogii, f­îte un tînăr mai infatuat, da-i pri­cina felicitărilor primite în partieu. Iar de la vreun „as local“ ar spu­ne iritat: „Nu am ce t­vîp azio, nu vreau să ascult prelegeri pedan­te şi anoste despre poezie“ ! „Cîţi­­va dintre universitari ar pretexta, probabil, că sunt prea ocupaţi cu multiplele sarcini ce li se atribuie pe linie profesională. Alţii ar repe­ta cît misiunea cenaclului s-ar con­funda cu aceea a redacţiei „Iaşu­lui literar“, ceea ce nu-i de loc exact aşa cum am arătat mai m­a­­lat­. Nu toate materialele care apar într-o revistă pot fi analizate în­­tr-un cenaclu ci numai acelea în­­tr-adevâr discutabile sub raportul pu­blicităţii, înfiinţarea şi mai ales longevitatea unui cenaclu al scriitorilor repre­zentativi din Iaşi este, ne dăm bi­ne seama, o problemă care com­portă multe dificultăţi, însă nu cre­­dem că există altă soluţie pentru antrenarea şi afirmarea energiilor locale. Numai contactul cultural din­tre scriitorii de toate vîrstele (la care s-ar adăuga atît artiştii plas­tici cît şi compozitorii din localitate) ar putea să creeze o atmosferă priel­­nică dezvoltării literaturii noi ieşene. Ce prestigiu ar dobîndi şi cîtă intere de atracţie ar exercita asupra tinere­tului un cenaclu literar în care ar lua cuvintul poeţi ca Otilia Cazimir, George Lesnea N. Tatomir, prozatori ca Ion Istrati, D. Ignea, C. Nonea, sau critici şi istorici literari ca Al. Dima, N. I. Popa, Const. Ciopraga, Val. Panaitescu, Liviu Leonte, Al Andriescu şi alţii­­ . Tocmai de aceea credem că publi­carea în paginile revistei a produc­­ţii­lor locale, chiar şi a celor „mai modeste“, nu ar putea singură să stîrnească ,,o adîncă şi largă răsco­­lire a valorilor literare regionale în­rădăcinate în actualitatea imediată” (vezi Al. Dima, „Cu privire la pro­filul „Iaşului literar"). Rolul unei „adînci şi largi răscoliri a valorilor literare regionale“ revine în primul rînd unui cenaclu al scriitorilor, ali­mentat în permanenţă de celelalte cenacluri mai mici, revista fiind doar 1­0 oglindă a acestei efervescenţe li­­terare. Intr-un astfel de cenaclu ar trebui să aibă foc frămîntarea ideilor şi problemelor literaturii zilelor noas­tre, să crească „valorile literare re­­gionale", astfel ca ele „să răspundă problemelor contemporaneităţii, să abordeze aceste probleme de pe po­ziţii înaintate, să vădească în trata­rea lor un puternic spirit, de partid", — aşa cum recomandă cu atîta căl­dură tov. prof. Al. Dima în articol 1 1 citat mai sus. Sarcina biroului Filialei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor de a pune de ur­­genţă bazele unui cenaclu al scriito­rilor nu este de loc uşoară. Cu mult tact şi cu o străduinţă neobosită, va izbuti însă, avem toată convingerea­ s-o aducă la îndeplinire. D. COSTEAl CARAVAGffiJP (1560-16091: «Cezar primind capul lui Pompei“ , iMgîsul regional de artă dlas Lk^i

Next