Flacăra Iaşului, aprilie 1972 (Anul 28, nr. 7942-7967)
1972-04-01 / nr. 7942
Pentru tineret - spectacole adecvate vîrstei! Nu este pentru nimeni, sper, un secret faptul că majoritatea spectatorilor, mai ales în cazul teatrului şi al filmelor, al unor concerte şi spectacole de divertisment, o constituie tineretul. In principiu, situaţia este demnă de apreciat. Practic, însă, lucrurile se cer considerate mai la amănunt, cu unele rezerve, pe care le vom argumenta. Mai întîi, să observăm că această masivă prezență a tineretului în sălile de spectacol nu este totdeauna în acord cu exigențele unui autentic sau deplin act de cultură. Nu numai pentru că, de pildă, excesiv frecventate sunt concertele de muzică uşoară — inclusiv „şuşanelele" garnisite cu nume sonore şi repertorii derizorii — şi divertismentele teatrale ori muzicale, dar şi pentru că, în general, efortul de a atrage tineretul către sala de spectacol este, uneori, unilateral orientat, către o finalitate, să-i zicem, pragmatică. Altfel spus, în prim plan se întîmplă să mai stea nu eficienţa actului de cultură, ci îndeplinirea unor indici de pian. Iată de ce, atunci cind Opera oferă un spectacol pentru grădiniţe, întreprinderea cinematografică , pentru elevii şcolii genarele, iar Naţionalul ieşean pentru liceeni, e cazul nu numai să aplaudăm, dar şi să ne întrebăm : există absolut toate motivele să facem aceasta ? Pentru că, la urma urmelor, aglomerarea unei săli de spectacol nu este, în sine, un demers cultural. Mai este necesar pentru aceasta să se instituie, între sală şi scenă, o reală comunicare, prilejuind o adecvată, eficientă vehiculare de valori. Ceea ce nu se poate realiza decât printr-o atentă armonizare a repertoriului, la interesele, disponibilităţile şi posibilităţile de receptare ale spectatorilor cărora ne adresăm. Altfel, avem de a face cu un gest formal, dacă nu chiar contraindicat. Formal - atunci cînd, de pildă, prin rafinament sau tematică, spectacolul depăşeşte nivelul de înţelegere al tînărului, respectiv, copilului , contraindicat, atunci cînd tînărului sau copilului i se prezintă situaţii de viaţă în faţa cărora nu poate încă manifesta suficient discernămînt. Exemplele siunt la îndemîna oricui. Mai dificil este atunci cînd lucrurile nu sînt clare, ambiguitatea creind o falsă impresie de legalitate pedagogică. Cine ar putea obiecta vizionarea de către preşcolieri, la Operă, a unei povestiri de Creangă, de către elevii şcolilor generale a filmului „Love Story“ şi de către liceeni, a unui spectacol teatral cu piesa „Interesul general"? Şi totuşi, atunci cînd spectacolul de operă este prezentat într-o montare originală, dar inaccesibilă (pentru cei mici) , cînd filmul cuprinde scene de un comportament inadecvat sau montarea teatrală scene de o ambiguitate şocantă şi (pentru adolescent total irelevantă) nu e oare necesar să ne întrebăm care ar fi ecoul lor în sufletul şi mintea tinerilor sau micuţilor spectatori ? Dar, în fond, de ce am fi nevoiţi să oferim asemenea spectacole tineretului şi copiilor şi de ce ar fi obligaţi tinerii şi copiii să vină la asemenea spectacole ? Oferim asemenea spectacole atunci cînd nu avem altele, deci cînd nu a existat grija pentru organizarea repertoriului în funcţie de categoriile de spectatori, cărora li se adresează respectiva instituţie de artă, şi de obiectivele instructiv-educative ale acesteia. Cum s-ar explica astfel reluarea, în a treia montare, pe scena Naţionalului ieşean, a piesei „Barbă Cot" ? Piesă împotriva căreia nu ai ce zice, dar care acuză, printr-o anume desuetudine, lipsa unor texte similare, mai în spiritul contemporaneităţii noastre. Că asemenea texte nu există - să spunem - nu este o scuză, ci o critică în plus la adresa instituţiilor de artă care nu au stimulat şi facilitat realizarea lor. Desigur, un repertoriu se vrea, în general, un act de cultură cu deschidere către toate vîrstele: Caragiale şi Moliére, la teatru, Verdi şi Donizetti, la Operă, Brahms şi Beethoven, în sala de concert, filmele cu tematică istorică sau peliculele de actualitate, cu înalt mesaj, pe ecran, exprimă valori ale culturii naţionale şi universal. Am adăuga aici, fiind vorba de micii spectatori, povestirile lui Creangă, care sunt pentru scena păpuşărească permanenţa pe care spectacolele clasice ar trebui să o constituie pentru toate scenele dramatice şi muzicale. Ar trebui, pentru că, de fapt, termenul de permanenţă poate fi utilizat numai in mod circumspect, prezenţa clasicilor pe scena teatrului, a filmelor clasice, pe ecran etc. nefiind, deocamdată, rodul unei atitudini repertoriale, ci simple soluţii conjuncturale. Cu excepţiile de rigoare. In acest sens, „Fîntîna Blanduziei“ pe scena Naţionalului ieşean constituie un punct cîştigat. Opera de stat are un repertoriu bogat, din care se pot detaşa premise anume destinate pentru a fi oferite tineretului. Ca să nu mai vorbim de repertoriul cinematografic, în cuprinsul căruia filmul educativ este astăzi mult mai substanţial reprezentat decit altădată. In acest caz, ce lipseşte, totuşi ? In primul rînd, o activitate de perspectivă a instituţiilor de spectacole, care să considere prezenţa celor peste douăzeci de mii de studenţi şi circa cincizeci de mii de elevi, în oraşul nostru, drept un parametru in funcţie de care (bineînţeles, nu numai de el, dar şi de el !) să-şi structureze activitatea. Dacă s-ar proceda aşa, n-ar mai trece serii la rînd de elevi şi studenţi care, la Iaşi studiind, n-au avut, totuşi, posibilitatea să vadă nici „O scrisoare pierdută", nici „Apus de soare", nici o piesă de Victor Ion Popa sau de Camil Petrescu (se zvoneşte ceva despre un Danton — să credem ?) , n-au avut posibilitatea să vadă un spectacol de teatru antic, un Shakespeare sau un Ibsen. Bineînţeles, în timp, au existat şi vor mai exista premiere cu piese din amintiţii autori şi mulţi alţii. Dar cîte rămîn în repertoriul permanent? Sau, pur şi simplu, cîte rămîn pe afiş mai mulţi ani ? Şi cîte rămîn, după premieră, la nivelul iniţial, şi nu se surpă, lent, sub presiunea infiltraţiilor de ghiduşii scenice ale actorilor plictisiţi (!) de a reapare pe scenă, în acelaşi rol, a douăzecea sau a treizecea oară ? Să numesc spectacolul Cătălinei Buzoianu, cu „Bolnavul închipuit", în care aproape numai Dionisie Vitcu îşi păstrează integral linia iniţială, ceilalţi interpreţi parazitîndu-şi, cu mai mult sau mai puţină largheţe, propriile partituri ? Şi cînd te gîndeşti că tocmai acesta al nu ştiu cîtelea spectacol este destinat, cu preponderenţă, tineretului (abonamente colective, organizări etc.) . In al doilea rînd, lipseşte o activitate culturală, de orientare şi educare estetică a tineretului, începînd cu afişul, care să i se adreseze direct şi convingător, şi încheind cu prezentările care pot premerge, şi discuţiile, care pot urma unor spectacole. Şi în această direcţie se mai face cîte ceva, dar sporadic, fără o considerare mai consecvent responsabilă a fenomenului. In sfîrşit, lipseşte o mai susţinută preocupare pentru spectacole în mod specific destinate unei vîrste : basmul pentru preşcolar şi pentru micul şcolar, naraţiunea fantezistştiinţifică sau de aventuri (instructive) pentru adolescenţi. Lipsesc, de asemenea, montările de un particular patetism care, prin modalităţi de expresie şi problematică, să angajeze afectiv şi să modeleze tinerii aflaţi în pragul integrării lor sociale şi profesionale, tineri asupra cărora valenţele formative ale spectacolului au a se exercita în perimetre artistice distincte. Cu alte cuvinte, între un Brect, spectacol de prestanţă, şi un „Barbă Cot" , între filmele de mare ţinută artistică şi filmele, în serie, de divertisment — toate necesare, intr-o anumită măsură — să-i facem loc şi spectacolului destinat în mod expres tineretului. Un spectacol care să fie în mod manifest considerat in această finalitate, pentru a-i putea apoi aprecia oportunitatea şi eficienţa etică şi estetică. A neglija această problemă nu mai este cu putinţă. Viaţa o impune, statistica ne-o demonstrează, amplul efort de educaţie socialistă îi reclamă optima soluţionare. Totuş i , cu ce să începem ! Şi mai ales, cine începe ? Să zicem, Teatrul Naţional ? Că el e decanul de vîrstă şi autoritate... Al. I. FRIDUȘ . t s ■Bs«* iiiiijSiiiiiiiiliiiiip I. MAFTEI „Tîrgul olarilor“ (detaliu) Desen de primăvară Cîntec de mugure crud, adiind Peste zarea oraşului — soarele Rotunjeşte aurul amiezii pe culmi Şi aprinde un fluiere de lumină izvoarele. Miroase a iarbă şi-a esenţe tari De pădure — şi-n suflet e vrajă de vis şi de dor, Soarele e un imn despletit in păsări Şi cerul — aripă a frunţii in zbor. Să ascultăm, spun gindului, cîmpia Şi bucuria luminii in griul crescînd — O, ce freamăt de ape, de muguri şi tainic Fior al culorilor, scrie poeme pe gînd . Solar destin, primăvara alunecă In dans de căprioară, şi flacăra urmelor ei Trece prin soare şi prin sufletul clipei In sus, zare de miracol ochilor mei. Cîntec de mugure crud, fierbinte şi tainic Dans al luminii pe palmele noastre de vis şi de dor, Soarele e un imn despletit în păsări Şi cerul —■ aripă a frunţii in zbor. Vasile CONSTANTINESCU S p SEMNAL m SEMNAL 0 SEMNAL m S —---------------------------------------—-------— „Intermezzo“ Revenită doar pentru citeva zile la Iași din R. F. a Germaniei, unde se află din luna septembrie, potrivit angajamentului contractat aici pentru întreaga stagiune, tânăra solistă Elena Cărculeanu de la Opera ieşeană a găsit timpul necesar de a împărtăşi colegilor şi ziariştilor impresii din ţara în care efectuează şi un schimb de experienţă, o dată cu turneul încununat de succes prin diferite localităţi. — Iniţial — ne spunea artista — contractul s-a limitat exclusiv la teatrul liric din Karlsruhe unde mi s-a încredinţat rolul Privighetoarea din opera „Păsările" de W. Braunfels, pentru ca — încă de la premieră — la care au participat şi specialişti din Bremen, München etc., să fiu invitată să realizez Regina Nopţii din „Flautul fermecat" de Mozart pe scena Operei din Bremen. —■ Privighetoarea, Regina Nopţii, Flautul fermecat, iată o triadă care sună poetic, simbolic şi — In orice caz __ este de bun augur pentru evoluţia unui mesager al artei noastre peste hotare. Au mai fost şi ale roluri, alte opere . — Da. Aş aminti, de exemplu, „Elegie pentru tinerii îndrăgostiţi" de Hans Werner Henze, în care am făcut un rol de compoziţie destul de dificil, interpretând pe bătrâna doamnă Mack, pe scena Operei din Hanovra. — Rol care, după cite ştim din revista „Feuilleton“ v-a adus calificativul de steaua serii, frumoase aprecieri, precum şi elogii pentru modul în care, în numai cîteva luni, v-aţi însuşit limba germană. — A fost destul de dificil, mai ales in condiţiile în care am avut de pregătit rolurile de care aminteam interpretând in acelaşi timp Gilda din „Rigoletto" la Karlsruhe şi începînd repetiţiile pentru întruchiparea Zerlinetei din „Arabela“ de Richard Strauss, căreia ii voi da viaţă pe scena Operei din Hanovra. In încheiere, v-am întreba ce transmiteţi cititorilor noştri. — Aş vrea să comunicaţi publicului ieşean, pe care-l îndrăgesc pentru, că a fost primul care a dat aripi carierei mele artistice, că-mi exprim regretul sincer pentru că n-am avut prilejul să-i ofer un scurtul popas făcut aici nici un program, dar o voi face din plin deîndată ce voi reveni în ţară, răsplătind entuziasmul, căldura şi dragostea cu care mă înconjoară. V. BRUMA Scenă din spectacolul „Elegie pentru tinerii Îndrăgostiţi" L 'S CĂRŢI ■ CĂRŢI ■ CĂRŢI Mihai Drăgan. ..B* P* Hasdeu Editura „Junimea“, 1972 Puţini dintre cei care s-au ocupat de Hasdeu au îndrăznit să-i privească opera global. Se cunosc multe studii valoroase despre o anumită latură a creaţiei sale. Mihai Dragan face „prima cercetare cuprinzătoare a biografiei spirituale şi a operei lui Hasdeu“. Lucrarea sa „nu e nici o monografie“, nici „un eseu“. E „un studiu critic izvorît dintr-o lectură modernă a operei“, din care „s-au extras în spiritul adevărului acele trăsături specifice în stare să ofere materie pentru închegarea unui portret total al scriitorului“. Nu ne oprim în succinta prezentare a lucrării lui Mihai Dragoi decît la unele aspecte tratate în ea, atrăgînd atenţia cititorului că se găseşte în faţa unei cărţi plină de idei, care onorează pe autorul ei. Hasdeu este un scriitor de a cărui operă s-a mai ocupat Mihai Prăgan, dîndu-ne o valoroasă antologie a operei, precedată de un substanţial studiu introductiv. Hasdeu nu este un autodidact ca cei mai mulţi dintre contemporanii săi. El este produsul unui mediu familial plin de preocupări intelectuale şi al şcolilor înalte ale vremii. Autorul lucrării arată că Al. Hasdeu, tatăl lui Bogdan, este o prefigurare spectaculoasă a personalităţii fiului. Bogdan a avut norocul să crească încă din copilărie într-o ambianţă spirituală românească elevată. Bogdan Petriceicu Hasdeu „obsedat de compietudine şi sinteză — spune M. Dragan — deschide toată viaţa şantiere şi clădeşte preocupat de a cunoaşte realitatea şi de a defini expresiv toate straturile spiritualităţii naţionale“. După o amplă prezentare biografică în capitolele : „Un prinţ al erudiţiei“ şi „Alte orizonturi“ în care se subliniază trăsăturile definitorii ale personalităţii multilaterale cu implicaţii în operă, urmează analizele temeinice ale multiplelor faţete care compun personalitatea lui Hasdeu gazetarul, omul de ştiinţă , istoric, filolog, folclorist (Uome universale), evocator al trecutului istoric (Uvrier şi artist totodată), teoritician şi critic literar, poet, dramaturg. Polemist prin temperament, Hasdeu simte nevoia unei activităţi publicistice permanente. Ceea ce l-a impus în ochii contemporanilor din ţară şi străinătate sunt operele sale filologice, istorice şi folclorice. In fiecare din aceste sectoare — arată autorul lucrării — Hasdeu a direcţionat drumuri. Opera filologică reprezentată prin „Cuvinte din bătrîni“ (1878— 1881) şi „Etymologicum magnum Romániae“ (4 volume 1886—1898) îi aduc reputaţia ele mare lingvist european. Reputaţia filologului şi istoricului creşte uimitor de repede datorită preocupărilor sale pentru lămurirea elementelor dacice aflate la baza limbii române. Rezultatele acestor cercetări atît de rodnice pentru programul studiilor de romanistică nu întîrzie să fie menţionate favorabil în revistele de specialitate de peste hotare. Apariţia „Istoriei critice a românilor“ (1873—1875) produce senzaţie. Gr. G. Tocilescu, G. Bariţ, D. A. Laurian — se arată în lucrare — salută cu entuziasm opera acestui „Meşter Manole“. Ca folclorist, Hasdeu se impune printre primii cercetători ştiinţifici ai literaturii noastre populare. Pe aceasta o considera o sursă de cunoaştere a forţelor morale şi intelectuale ale poporului şi un mijloc de a da literaturii culte un caracter original. Proza artistică de inspiraţie istorică — arată autorul lucrării — se înfăţişează ca o simbioză între obiectivitate şi tenta-ţia de a privi liber faptele istorice. Scrierea „Ursita“ este „cel dintîi mare şi valoros roman istoric românesc din secolul al XIX-lea“, înrudită cu această activitate este aceea de poet. In toate împrejurările vieţii Hasdeu a rechemat muza poeziei, socotindu-se un favorit al ei. Unii critici literari mai noi, arată M. Drăgan, judecîndu-l în comparaţie cu poezia contemporană a vremii, l-au respins ca poet. Alţii i-au apreciat poezia ca un moment distinct în evoluţia liricii patruzecioptiste. Lirismul său dur, impetuozitatea romantică şi sarcasmul îl apropie de I. Heliade Rădulescu şi Grigore Alexandrescu, iar poezia patriotică de Negruzzi şi Alecsandri. In continuare, în lucrare, sunt analizate şi alte lucrări. Pasiunea pentru teatru se manifestă ca timpuriu. „Răposatul postelnic“ rămîne la nivelul unei încercări de tinereţe. „Rázván şi Vidra“, reprezentată la 10 februaarie 1867, este prima dramă romantică de prestigiu din literatura noastră, care a înfruntat timpul prin construcţia ei ingenioasă, prin avîntul patriotic, prin caracterul generos al ideilor, prin versul înaripat. în „Domniţa Roxana“ este exprimată ideea unirii ţărilor româneşti prin căsătoria fiului lui Matei Basarab cu Domniţa Roxana, fiica lui Vasile Lupu. In cele din urmă, desfăşurarea evenimentelor istorice dau alt sfîrşit piesei. „Orthonerozia“ sau „Trei crai de la răsărit“ este o suculentă satiră la adresa exceselor latinismului în limbă. In comedia sînt prefigurate şi unele personaje caragialiene. Faima dobîndită prin scrierile filologice şi istorice îl apropie de celebrităţile ştiinţifice ale vremii. Alegerea ca membru al Academiei ştiinţifice din New-Yor, din Belgrad, Petersburg, al Societăţii de lingvistică din Paris, face ca numele său să devină de notorietate mondială. La capătul acestor succinte punctări a unor aspecte minuţios cercetate de Mihai Drăgan, imaginea lui Hasdeu ne apare ca o mărturie a unei puternice manifestări spirituale a poporului român. I. D. LĂUDAU NOTE DE CONCERT Afirmarea unui stil propriu Ultimele două concerte ale Filarmonicii, dirijate de George Vintilă, ne-au prilejuit audierea unor tineri violonişti — sovieticul Viktor Tretiakov şi concetăţeana noastră Magda Sîrbu. Nu este în intenţia noastră de a face o comparaţie, întrucît Viktor Tretiakov ni se prezintă ca un artist care s-a impus din primii ani ai terminării studiilor ca un artist de circulaţie internaţională, în timp ce Magda Sîrbu nici n-a terminat liceul de muzică. Am dori însă a sublinia conturarea pregnantă a personalităţii acestor doi tineri, care în pofida vîrstei şi-au configurat o poziţie stilistică, proprie, bine definită. Violonistul Tretiakov a interpretat concertul de Ceaikovski într-o manieră personală, punînd accentul pe vigoare, pe oarecare violenţă a expresiei, fără a neglija lirismul unor pagini cărora le-a conferit incandescenţa necesară. A evitat edulcorarea facilă şi tonul romanţios în cantilene astfel că, în totalitatea lui, concertul a apărut ca o construcţie sonoră impresionantă ale cărei dimensiuni afective ţin de titanese şi de viziunea prometeică. Tonul amplu şi rotund al violonistului, servit de un instrument de puternică şi strălucitoare sonoritate, acurateţea tehnică şi stăpinirea de sine de care a dat dovadă au cucerit auditoriul. Păstrînd proporţiile, am desluşit şi la Magda Sîrbu conturul unei personalităţi ieşite din comun la tinerii de vîrsta ei. îndeobşte violoniştii adolescenţi înclină spre îngroşarea contururilor dinamice, căutînd o expresivitate caldă, chiar dacă performanţa tehnică are fisuri. Nimic din acestea la Magda Sîrbu. Cu o admirabilă stăpînire de sine a depănat frazele concertului de Wieniawski, stăruind continuu în a le reda cu claritate. Pasajele de virtuozitate se desfăşurau fără crispare, iar cantilena evolua firesc. Poate uneori stricteţea şi limpezimea execuţiei friza rigiditatea, amintindu-ne că solista este încă şcolăriţă. Dar acel preludiu de Bach, cîntat cu spiritul analitic al unui artist consacrat, ne-a arătat că nu avem de-a face cu o tînără artistă desemoţionalizată, ci cu o viitoare violonistă a cărei poziţie interpretativă se bizuie pe luciditate. La acelaşi concert, George Vintilă ne-a făcut să reauzim cu plăcere minunatele „Dansuri româneşti“ de Rogalski şi o clară şi chibzuită execuţie a „Simfoniei bravilor“ de Borodin. Evocări Comemorarea lui Gavriil Musicescu a fost im fericit prilej de a se cânta, de către corul care poartă numele compozitorului, un program integral din creaţiile laice ale aceluia care a pus bazele scriiturii corale româneşti. Sarcina nu a fost uşoară, deoarece multe din lucrările cîntate erau destinate corurilor de copii sau celor şcolare. Profilul stilistic al creaţiei muzicale a clasicului compozitor ieşean nu poate fi conturat fără magistralele creaţii destinate cultului, unde rezolvă din punct de vedere componistic o serie de importante probleme de scriitură şi de armonizare corală. Cu toate acestea, corul Filarmonicii, dirijat de Ion Pavalache, a reuşit să ne reţină atenţia şi interesul o seară întreagă. E drept că unele cintece nu pot fi privite decît prin prisma înţelegerii vremurilor în care au fost scrise. Ele rămîn doar ca valori de antologie. Dar nu e mai puţin adevărat că un cor ca „Trompetele răsună“ sau miniaturi ca „Răsar lună“ şi „Congazul“ nu pot fi înscrise astăzi în oricare program de concert. Coriștii au cîntat cu plăcere, însă n-au putut disimula unele imprecizii (probabil programul a fost pregătit în pripă) și nici starea de oboseală a vocilor care a cauzat o uniformizare a coloritului timbral pe tot parcursul serii. George PASCU SEMNAL m SEMNAL SEMNAL SEMNAL ■ SEMNAL „Anii de ucenicie“ Nu de mult a apărut foaia volanta intitulată „Anii de ucenicie" a cenaclului literar „Mihail Sadoveanu" din Paşcani. Această foaie se doreşte proiecţia spirituală a unui mănunchi de entuziaşti şi este una din numeroasele manifestări ce au loc astăzi în difere« colţuri ale ţârii, unde servesc frecvent fermenţi ai unui clinat de cultură deosebit de fertil şi prielnic. Largul acces la instruire şi cunoaştere de care se bucură tineretul nostru explică printre altele spiritul de emulaţie şi apariţia unui număr neobişnuit de încercări literare care, chiar dacă nu poartă toate amprenta consacrării, nu înseamnă doar un simplu „hobby", ci se înscriu ca una din dimensiunile cardinale ale spiritului creator, descătuşat astăzi. Printre autorii de poezie sunt îndeosebi muncitori ceferişti păşcăneni, precum şi elevi care şi-au dovedit - în versuri simple - capacitatea de a vibra uman, disponibilităţile sufleteşti, dar mai ales sinceritatea, acea unică degajare, îmbinare de fantezie şi graţie ce-i caracterizează de obicei pe începători. E prospeţimea şi candoarea ce le-am găsit in poezii ca : „La noi poetul" sau „Oare cîte fleruri" adevărate mărturisiri de credinţa care, fără a fi texte cu înalte virtuţi poetice, au totuşi fiorul liric şi gingăşia primelor îndrăzneli. Evident aflam şi versuri ce, dincolo de un anumit patos, nu ne apar drept o creaţie de interior, neavind forţa transmiterii artistice a ideilor generoase şi simţirilor ce se vor vehiculate. Acestea însă, sunt inerente începuturilor. Mai surprinzătoare ne par versuri ca : „Genunchiul îmi umple de drum nostalgia" sau „In putregai osmoza îşi încheie bilanţul", ori „Se naşte iar geneza“ (î), ce dovedesc necesitatea înarmării tinerilor care se vor creatori de un SEMNAL un SEMNAL frumos cu criterii adecvate sensibilităţii contemporane. Remarcabile din cuprinsul foii volante sunt rubrica „Ştiţi că", care, ca şi articolele despre Clubul muncitoresc, sau despre primele cămine culturale păşcănene, dovedeşte preocupări demne de toată lauda. In ansamblu se observă dorinţa şi capacitatea cenaclului de a fi deschis timpului nostru, valorificînd insă şi experienţa progresistă a trecutului. Lucrul ni se pare firesc într-un oraş cu vechi tradiţii muncitoreşti ca Paşcanii. Elena PIETRARU li Horia Nestorescu-Băloeşîl: — —Mwunw-wiwmn«»»wnu»i*iwuw miwMUiHiHiiWi'.r '.i«iaw Nicolae Bălcescu. Contribuţii bibliografice1* In acest an se împlinesc o sută douăzeci de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu „apostolul cel mai ager şi mai zelos“ al „Frăţiei“, cum l-a definit Ion Ghica. Volumul lui Horia Nestorescu- Bălceşti., apărut la Bucureşti în Editura militară, 1971, 339 p.# se bucură de o frumoasă primire din partea publicului cititor prin bogăţia in-» formaţiilor oferite — rod al unei munci sîrguincioase, competente şi pasionate — prin ajutorul ce-l constituie punînd la îndemîna cercetătorilor şi documentariştilor, a tuturor celor preocupaţi de viaţa şi activitatea marelui om, datele esenţiale. Lucrarea este prefaţată de un studiu al lui Dan Berindei intitulat „Opera militantă a lui Nicolae Bălcescu“. Subliniind ideile înaintate ale istoricului, calităţile lui de vizionar, spiritul ardent, dragostea de patrie ce-i umplea sufletul, prefaţatorul arată că opera lui Bălcescu scrisă „limpede, strîns, nervos şi elegant“ — cum a apreciat Ion Ghica — conţine un tezaur preţios de gîndire creatoare. Nicolae Bălcescu este prezent şi astăzi prin tezele şi ideile sale înaintate care stau la temelia statului român modern, opera lui constituind un apel adresat generaţiilor următoare. Cronologia biografică, dată de Horia Nestorescu, prezintă succint şi cu precizie datele esenţiale ale vieţii şi activităţii lui Nicolae Bălcescu. Bibliografia este organizată în mai multe părţi, încluzînd: scrierile democratului-revoluţionar, izvoarele istorice editate de el. Cîntarea României — prezentată separat datorită discuţiilor ce s-au purtat asupra paternităţii ei, precum şi scrierile despre Bălcescu. Lucrarea este completată cu ilustraţii şi cu un indice general de nume de numiri geografice, ziare, instituţii etc. Strădania autorului reprezintă o contribuţie deosebit de valoroasă şi oferă o bază de largă informare asupra vieţii şi operei marelui istoric şi revoluţionar N. Bălcescu, L. HARABOR Şantier literar Am informat recent despre cîteva creaţii literare ce se află pe masa de lucru a unor scriitori ieşeni sau au fost trimise deja unor edituri. Continuînd să ţinem la curent cititorii asupra acestor noutăţi ne-am adresat prozatorului Corneliu Ştefanache care ne-a spus că a depus la Editura „Eminescu“ volumul „Ziua uitării“, un roman de dra- SEMNAL un SEMNAL goste, ce este în acelaşi timp şi o pledoarie pentru puritatea sufletească a omului. De asemenea lucrează la cartea intitulată provizoriu „Aşteptarea“ care urmează a fi predată Edituri „Junimea“. In acelaşi timp pregăteşti reeditarea volumului „Zeii obosiţi“, ia în viitorul apropiat va oferi cititorilor ■un volum de publicistică sub titlul „Picături de dragoste“, cuprinzînd pagini din cele publicate mai de mult la rubrica „Jurnal“ din revista „Cronica“. De la poetul Horia Zilieru am aflat că a pregătit pentru Editura „Junimea“ un volum de poezie erotică intitulat „Nunţile efemere“ care şi-a propus sondarea sufletului omului contemporan, pătrunzînd în zonele inefabile ale acestuia. Totodată, în cadrul „Anului internaţional al cărţii“ speră să termine un volum de traduceri din lirica erotică a lumii. Dramaturgul Mircea Radu Iacoban a predat Editurii „Cartea românească“ volumul intitulat „Stress“ care, în afară de trei piese de teatru, cuprinde şi un scenariu de film. In curînd, în Editura „Stadion“ va apare volumul de tablete ce poartă titlul „Altfel despre sport“, iar pe masa de lucru a scriitorului se află romanul „Două muzici, două“ și o piesă despre tineri sub titlul „Ninge“. M. DIMA - - J