Flacăra Iaşului, aprilie 1973 (Anul 29, nr. 8251-8275)

1973-04-01 / nr. 8251

u PAGINA A FLACĂRA IAȘULUI Cuvîntarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU (urmare din pag. 1) rarea clasei sale, a maselor muncitoare, exprimînd în modul cel mai fidel Inte­resele şi aspiraţiile cele mai Înaintate ala naţiunii noastre. El s-a dezvoltat o dată cu cristalizarea şi maturizarea conştiinţei de clasă a proletariatului, cu transforma­rea muncitorimii dintr-o clasă în sine — cum spunea Marx. Istoria de 80 de ani a partidului politic al muncitorimii ro­mâneşti demonstrează, o dată în plus, că numai atunci cînd detaşamentul revolu­ţionar al proletariatului porneşte în acti­vitatea sa de la realităţile concrete, so­­cial-istorice, ale poporului in mijlocul că­ruia activează şi ţine seama de cerinţele, interesele şi aspiraţiile acestuia, poate juca un rol esenţial în lupta împotriva exploatării şi asupririi, îşi poate îndepli­ni cu succes misiunea istorică în înfăptu­irea revoluţiei proletare, în transformarea revoluţionară a societăţii pe calea so­cialismului şi comunismului. (Aplauze puternice). Istoria, viaţa, faptele, demon­strează că formarea partidului muncitori­lor a fost rezultatul evoluţiei istorice a poporului nostru, al dezvoltării forţelor şi relaţiilor de producţie şi al ascuţirii contradicţiilor de clasă din România a­­celei perioade, rezultatul condiţiilor o­­biective create în viaţa societăţii noastre. In programul său, Partidul Social-De­mocrat al Muncitorilor din România în­scria ţelul final al luptei clasei munci­toare — „desfiinţarea relaţiilor de pro­ducţie capitaliste", — „întemeierea socie­tăţii socialiste“ — şi totodată stabilea o serie de revendicări imediate, ca de pil­dă : garantarea dreptului de întrunire şi organizării, votul universal, Invăţămîntul gratuit şi altele. Subliniind rolul istoric al clasei muncitoare, programul definea drept sarcină centrală a partidului „de a organiza proletariatul, de a organiza po­porul muncitor“ în lupta revoluţionară. Trebuie spus că, atît în elaborarea progra­mului, cît şi în activitatea de traducere in viaţă a prevederilor sale, socialiştii ro­mâni au ţinut seama de realităţile con­crete ale societăţii noastre din acea epo­că, de cerinţele specifice ale dezvoltării istorice a României. Anton Bacalbaşa a­­răta în ziarul socialist „Munca" că la e­­laborarea sarcinilor şi obiectivelor pro­gramului partidului „socialiştii români au avut în vedere condiţiile speciale ale ţârii în care trăiesc“, iar Dobrogeanu-Gherea afirma „Şcolari ai socialismului, membri ai marii familii socialiste europene, noi ştim că felul activităţii noastre atîrnă de condiţiile reale al­e ţării noastre şi mai ales de cele economico-sociale. Aşa­dar, să analizăm condiţiile de trai ale ţării noastre cum urmează din poziţiunea poporului muncitor, din relaţiile de clasă, din cultura noastră, din temeliile econo­mice". De altfel, socialiştii români afir­maseră această poziţie încă în 1891, în raportul prezentat la Congresul Interna­ţionalei a II-a de la Bruxelles. In raport se spunea: „Din punct de vedere al tac­ticii, socialismul român trebuie să aibă armele şi cîmpul economic pe care va trebui să lucreze fiindu-i proprii". Sau menţionînd că ţelul tuturor socialiştilor este „stabilirea unei societăţi solidare şi armonioase, a unei societăţi în care toate uneltele de muncă vor fi socializate“, ra­­portul sublinia că în ce priveşte „mijloa­cele prin care s-ar ajunge la acest scop, fiecare va întrebuinţa pe acelea cerute de condiţiile specifice ale ţării sale". Ancorat în realităţile social-politice ale ţării, partidul muncitorilor din România şi-a spus cuvîntul faţă de toate marile pro­bleme care frămîntau societatea româ­nească din acea vreme, luînd poziţie şi preconizînd soluţii în conformitate cu in­teresele de clasă, cu aspiraţiile revoluţi­onare ale proletariatului. Astfel, socialiştii­­români abordează în mod aprofundat pro­blema agrar-ţărănească, de o deosebită acuitate pentru societatea acelei vremi, militînd pentru înfăptuirea reformei agra­re, pentru lichidarea formelor de exploa­tare feudale la sate, pentru împămînte­­nirea ţăranilor şi organizarea pe baze noi a muncii acestora, pentru introducerea unor mijloace de lucru avansate in agri­cultură. In acelaşi timp, pornind de la analiza ştiinţifică a stării de înapoiere e­­conomică a ţării, de la rămînerea în urmă a forţelor de producţie, socialiştii sub­liniau importanţa deosebită a dezvoltării intense a unei industrii naţionale noi, ca o condiţie atît pentru progresul gene­ral al societăţii, cît şi pentru creşterea rîndurilor proletariatului, pentru ampli­ficarea luptei revoluţionare a acestuia, pentru crearea premiselor în vederea trecerii, în perspectivă, la edificarea so­cietăţii socialiste.­­Acestea erau probleme esenţiale pentru existenţa clasei munci­toare şi a ţărănimii — cele două forţe sociale de bază, cărora le revenea sarcina ca, în strînsă alianţă, să acţioneze pen­tru transformarea revoluţionară a socie­tăţii. Socialiştii români acordau, de aseme­nea, o atenţie deosebită asigurării con­diţiilor pentru dezvoltarea instrucţiei pu­blice, pentru ridicarea nivelului de cul­tură şi civilizaţie al maselor populare, pentru formarea unei intelectualităţi pro­venite din popor şi legată de acesta — parte componentă a luptei generale pen­tru emanciparea socială şi naţională a României. Ocupîndu-se îndeaproape de problemele legate de lărgirea libertăţilor publice, cetăţeneşti, democratice, partidul clasei muncitoare şi-a definit clar pozi­ţia faţă de problema naţională, pronun­­ţîndu-se ferm pentru lichidarea oricăror discriminări şi asupriri naţionale, pen­tru egalitatea deplină în drepturi între toţi cetăţenii ţării, fără deosebire de na­ţionalitate. Reprezentanţii de frunte ai partidului se ridicau cu putere împotriva domina­ţiei străine, proclamînd solemn dreptul imprescriptibil şi inviolabil al naţiunii noastre ca, de altfel, al tuturor naţiuni­lor, la o viaţă liberă şi independentă. Toate acestea demonstrează că socialiştii români s-au situat de la început pe po­ziţii marxiste clare, şi-au propus ca obiec­tive fundamentale soluţionarea probleme­lor arzătoare izvorîte din realităţile con­crete ale ţării, din necesităţile dezvoltării României pe calea progresului material şi social. Luptînd pentru interesele proletaria­tului român, ale maselor muncitoare din ţara noastră, partidul clasei muncitoare din România s-a manifestat, totodată, ca detaşament activ al mişcării muncitoreşti internaţionale. Intreţinînd legături strînse cu Engels şi fruntaşi ai mişcării muncitoreşti­­din celelalte ţări, participînd cu regularitate la congresele Internaţionalei a II-a, par­tidul muncitorilor din România a dez­voltat largi relaţii cu celelalte partide socialiste. Multiple şi strînse legături au asistat între mişcarea muncitorească din ţara noastră şi cea din Rusia, lagături care şi-au găsit expresia atît In sprijinul acordat grupurilor revoluţionare ruse de către socialiştii români, In sprijinul mo­ral şi material acordat socialiştilor ruşi emigraţi­ In România, cît şi în schimbul de corespondenţă şi în legăturile directe cu Plehanov, iar mai tirziu cu Vladimir In­ci Lenin. Organul de presă al partidu­lui publica frecvent ştiri despre mişcarea revoluţionară din Rusia, iar în 1892, prin gazeta „Mişcarea socialistă“, socialiştii ro­mâni şi-au exprimat simpatia şi solida­ritatea cu grupul revoluţionarilor ruşi, printre care se afla şi tînărul Ulianov — Vladimir I­lsci Lenin — pe care guvernul ţarist îl deportase în Siberia. O amploare deosebită au cunoscut-o in acei ani legăturile internaţionaliste dintre socialiştii români şi cei bulgari. Pe teritoriul ţării noastre, revoluţionarii bul­gari, prigoniţi în ţara lor, au găsit adă­post şi prieteni adevăraţi. Relaţii interna­ţionaliste au fost stabilite, de asemenea, cu partidele socialiste din Germania, Franţa, Italia, Belgia şi alte ţări. Pa­ginile presei muncitoreşti şi socialiste din acele vremuri constituie o mărturie a so­lidarităţii proletariatului român cu lup­tele muncitorilor din Norvegia, Dane­marca, Olanda, Elveţia, Spania, China, Australia, Statele Unite ale Americii, Cu­ba şi d­in alte ţări­­ale lumii. Activitatea internă a partidului, legă­turile strînse cu organizaţiile clasei mun­citoare din celelalte ţări, cu conducători eminenţi ai proletariatului, participarea şi contribuţia sa activă la dezbaterea problemelor importante ce se puneau în faţa mişcării muncitoreşti internaţionale în acea vreme i-au adus prestigiu şi au­toritate pe plan internaţional. Conduce­rea Partidului Social-Democrat al Mun­Ca rezultat al voinţei proletariatului de a se uni, precum şi al activităţii noi­lor lideri revoluţionari, iau fiinţă. Înce­pând din anul 1901, cercurile socialiste „România muncitoare“—organizaţii politi­ce muncitoreşti care desfăşoară o amplă campanie propagandistică şi organizato­rică în vederea refacerii partidului. In acest cadru are loc şi organizarea pe plan naţional a mişcării sindicale — în 1906 — care determină intensificarea ac­ţiunilor revoluţionare ale clasei munci­toare, accelerarea procesului de refacere a partidului socialist. Proletariatul român continuă să fie o prezenţă activă în viaţa social-politică a ţării, dezvoltîndu-şi totodată legăturile de Solidaritate cu lupta proletariatului din alta ţări. Astfel, în anul 1905, masele muncitoare din România se solidarizează cu proletariatul rus, organizează mari demonstraţii de protest împotriva repre­siunilor dezlănţuite de o hrana ţaristă. Este, de asemenea, cunoscut ajutorul pe care l-au dat revoluţionarii români răs­culaţilor de pe crucişătorul „Potemkin“, care au primit azil politic în România. Sub presiunea puternică a mişcării de so­lidaritate muncitorească, guvernul român este nevoit să refuze să predea ţarismu­lui pe răsculaţii de pe „Potemkin“. Dînd o semnificaţie deosebită acestui act, Le­nin a apreciat că guvernul român „nu vrea să se înjosească într-atît încît să facă slujba de poliţist la cererea ţarului întregii Rusii“ şi că a procedat „aşa cum poate proceda numai guvernul unei na­ţiuni care se respectă“. O puternică ilustrare a forţei şi com­bativităţii mişcării revoluţionare din ţara noastră a constituit-o participarea clasei muncitoare, a socialiştilor români la e­­venimentele din 1907 — anul celei mai mari răscoale ţărăneşti din istoria mo­dernă a României. Ţărănimea răsculată a primit un puternic sprijin din partea muncitorilor, a socialiştilor, care s-au de­plasat la sate, însufleţindu-i pe ţărani, dîndu-le un ţel clar în luptă. Sunt cunos­cute energicele acţiuni de protest ale muncitorilor împotriva represaliilor la care a fost supusă ţărănimea, atitudinea hotărîtă a socialiştilor în apărarea răscu­laţilor. Acesta a fost un moment deosebit de important în afirmarea pe arena poli­tică naţională atît a muncitorimii revo­luţionare, cît şi a ţărănimii — profund interesată în transformarea democratică a ţării, în manifestarea unităţii şi alian­ţei celor două clase care militau pentru lichidarea exploatării şi asupririi burghe­­zo-moşiereşti. In marile acţiuni democratice, revolu­ţionare care s-au desfăşurat în acei ani în România, un loc important ocupă in­telectualitatea progresistă, oamenii de ştiinţă şi cultură înaintaţi, care îşi a­­plecau urechea la nevoile şi aspiraţiile poporului şi luau parte activă la luptă, alături de muncitori şi ţărani, de mili­tanţii socialişti. In această perioadă are loc o tot mai evidentă închegare a forţelor revo­luţionare ale clasei muncitoare, pro­ces ce îşi găseşte expresie în uni­ficarea cercurilor „România muncitoare“ din întreaga ţară şi în crearea Uniunii Socialiste din România. Congresul socia­list din 1910 statuează constituirea Parti­dului Social-Democrat din România, ca­re se proclamă în mod solemn „vlăstar al vechilor rădăcini socialiste, pe care nimic nu a putut-o distruge“, continuato­rul firesc al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România creat în 1893. Dezvoltînd în noile condiţii linia poli­tică a mişcării noastre revoluţionare, partidul clasei muncitoare îşi propune ca obiectiv fundamental intensificarea luptei pentru eliberarea proletariatului şi a ma­selor populare de exploatare şi asuprire, pentru înlăturarea vechilor orînduieli şi făurirea noii orînduiri sociale. El s-a ri­dicat împotriva vînzării bogăţiilor ţării capitalului străin. Totodată, partidul s-a situat în rîndurile partidelor şi grupări­lor de stingă din cadrul Internaţionalei a II-a, pronunţîndu-Se cu hotărîre îm­potriva războiului imperialist, jucînd un rol important în iniţierea şi organizarea Conferinţei de la Zimmerwald. Partidul a desfăşurat o intensă activitate de mo­bilizare a maselor populare în lupta îm­potriva intrării României în război, pen­tru o politică de neutralitate. Sub con­ducerea partidului, masele largi munci­toare au organizat greve, întruniri şi de­monstraţii împotriva războiului, care au culminat cu marea demonstraţie de la­­Ş­siaţi di­n 13 iunie 1916, citorilor din Ungaria aprecia, în 1804, în­­tr-o scrisoare adresată socialiştilor români, că „tînărul şi vigurosul Partid Socia­list Democrat Român ocupă deja, graţie devotamentului şi energiei voastre, un loc însemnat printre partidele socialiste ale continentului“. După cum este ştiut, încă de la în­ceput, partidul revoluţionar al clasei noastre muncitoare a avut de înfruntat nenumărate greutăţi, a fost nevoit să facă faţă unor grele încercări, pricinuite f­e împotrivirea claselor dominante, de pri­goana şi teroarea regimului burghezo-mo­­şieresc. Totodată, trebuie spus că­­în ac­tivitatea partidului s-au manifestat şi o serie de confuzii şi limite determinate de stadiul dezvoltării sociale, de lipsa de experienţă şi de insuficienta maturizare ideologică a proletariatului şi a conducă­torilor săi din acea perioadă. Existenţa, în conducerea partidului, a unor elemente nelegate de clasa munci­toare, inconsecvente din punct de vedere politic şi ideologic, a determinat, In ul­timii ani ai secolului trecut, frămîntări şi convulsii din ce In ce mai grave, care au dus pină la întreruperea vremelnică a activităţii partidului. Cu toate acestea, lupta revoluţionară a continuat să se des­făşoare, diferitele cercuri şi organizaţii muncitoreşti au continuat să acţioneze, şi, în focul bătăliilor de clasă, s-au ri­dicat şi format din sînul clasei munci­toare şi al intelectualităţii progresiste o serie de noi militanţi socialişti, ca Ion C. Prim­u, Ştefan Gheorghiu, Alexandru Ionescu, Alecu Constantinescu, Mihail Gh. Bujor, Gheorghe Cristescu, Dimitrie Marinescu şi alţii. Ei şi-au consacrat e­­forturile strîngerii rîndurilor clasei mun­citoare, reorganizării partidului pe baze marxiste. După cum se ştie, după doi ani de neutralitate, România burghezo-moşie­­rească s-a alăturat coaliţiei imperialiste a Antantei, care promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale. Proble­ma făuririi statului naţional unitar preo­cupa profund masele populare, în acea perioadă, constituia un deziderat vital al poporului român, al proletariatului, al socialiştilor. încă în ianuarie 1917 Lenin manifesta un interes deosebit pentru a­­ceastă problemă, apreciind că „foarte mulţi români şi sîrbi (în raport cu nu­mărul total al românilor şi sîrbilor) lo­cuiesc în afara graniţelor lor“ şi că „în general construcţia de stat în direcţia burghezo-naţională nu s-a terminat în Balcani". Un moment hotărîtor în desfăşurarea evenimentelor internaţionale, cu Influen­ţe deosebit de pozitive şi asupra istoriei noastre, a fost victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care a dus la prăbuşirea imperiului ţarist, la instaura­rea în Rusia a primului guvern al mun­citorilor şi ţăranilor — ceea ce a exerci­tat un puternic stimulent în lupta revo­luţionară a clasei muncitoare, a oame­nilor muncii de pretutindeni. Prăbuşirea imperiului ţarist şi destrămarea monar­hiei austro-ungare au creat condiţii pen­tru realizarea unor profunde transfor­mări social-politice în această parte a Europei, pentru închegarea statelor na­ţionale­ şi în acest cadru pentru crea­rea statului naţional unitar român, ce încununa lupta de secole a maselor popu­lare din toate cele trei provincii româ­neşti. Se adevereau în acest fel cuvinte­le pe care Engels le scria socialistului ro­mân Ion Nădejde în ianuarie 1888 — şi anume: „Dacă mîine despotismul din Petersburg ar cădea, poimîine n-ar mai fi în Europa nici o Austro-Ungarie". Şi, după cum ştiţi, aşa s-a întimplat. (Apla­uze puternice). Salutînd cu entuziasm ac­tul istoric al închegării unităţi noastre statale, socialiştii români subliniau într-o declaraţie publicată în ziarul „Socialistul“ la începutul anului 1919: „Ca socialişti români internaţionalişti, salutăm cu bucurie dezrobirea naţională a poporului român şi respectăm legăturile de unire hotărîte. România nouă de astăzi trebuie să devie România socialistă de mîine". (Aplauze puternice). înfăptuirea unităţii statului naţional român — victorie epocală a maselor populare din întreaga ţară, în realizarea căreia clasa muncitoare, mişcarea socia­listă au adus o preţioasă contribuţie — a deschis perspectiva dezvoltării mai ra­pide a forţelor de producţie ale ţării şi, totodată, a creat condiţii favorabile pen­tru intensificarea activităţii forţelor so­ciale progresiste, a mişcării muncitoreşti revoluţionare. In anii 1918—1920, pe fun­dalul ascuţirii contradicţiilor regimului burghezo-moşieresc, creşte combativitatea maselor muncitoare. Sunt cunoscute ma­rile demonstraţii de la 13 decembrie 1918, înăbuşite în singe de regimul burghezo­­moşieresc, acţiunile revoluţionare, deose­bit de intense, ale clasei muncitoare în perioada de după război, care au luat o tot mai mare amploare, culminînd cu greva generală din 1920, ce a cuprins pro­letariatul de pe tot cuprinsul ţării, zgu­duind puternic înseşi temeliile regimului burghezo-moşieresc şi demonstrînd că muncitorimea este o forţă socială în sta­re să conducă poporul în lupta pentru transformarea revoluţionară a întregii societăţi. In România se aflau atunci la ordinea zilei probleme deosebit de stringente, ca­re se cereau soluţionate fără întîrziere, ca, de pildă, reforma agrară, lichidarea relaţiilor de producţie feudale la sate, refacerea economiei distruse de război şi dezvoltarea unor ramuri noi ale econo­miei naţionale, asigurarea unor condiţii de viaţă mai bună pentru masele mun­citoare. Clasa muncitoare care se dezvol­tase numericeşte, al cărei nivel politic crescuse ca urmare a experienţei proprii de luptă şi sub influenţa victoriei Revo­luţiei Socialiste din Octombrie, a intensi­ficării mişcării revoluţionare mondiale, avea de jucat un rol de cea mai mare importanţă în dezvoltarea ţării, în apăra­rea intereselor şi drepturilor oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Aceasta impu­nea în mod necesar reorganizarea parti­dului, astfel încît să poată acţiona ca or­ganizator şi conducător al marilor bătălii de clasă ce se anunţau, să-şi poată asu­ma răspunderea conducerii întregii lupte revoluţionare din România pentru răstur­narea claselor exploatatoare de la pu­tere, pentru înfăptuirea victorioasă a re­voluţiei proletare şi trecerea la făurirea societăţii socialiste. In această perioadă, socialişti români de frunte întreţin legături strînse cu re­prezentanţii Internaţionalei a IlI-a, cu însuşi Vladimir Ilici Lenin, cu care poar­tă discuţii privitor la condiţiile în care urma să aibă loc afilierea partidului la Internaţionala Comunistă. Exprimîndu-şi de la bun început adeziunea faţă de prin­cipiile leniniste ale partidului de tip nou, ei au formulat, totodată, o serie de obiec­ţii cu privire la amestecul Cominternu­­lui în stabilirea componenţei organelor de conducere ale partidului — considerînd, pe bună dreptate, că aceasta este un drept legitim al propriului partid — pre­cum şi cu privire la o serie de analize şi aprecieri eronate făcuta de Comintern la adresa situaţiei din România. Justeţea acestor puncte de vedere ale socialiştilor români se relevă cu claritate în lumina experienţei istorice a mişcării muncito­reşti din ultima jumătate de veac. încă din primele momente ale existen­ţei sale, Partidul Comunist Român în­fruntă împotrivirea înverşunată a regi­mului burghezo-moşieresc, desfăşurîn­­du-şi activitatea în condiţii dintre cele mai grele. In 1924, la numai trei ani de la crearea sa, Partidul Comunist Român este declarat ilegal. Nevoit să activeze timp de două decenii în ilegalitate, Parti­dul Comunist din România, folosind ce­le mai diverse forme de luptă, a fost în permanenţă organizatorul şi conducătorul clasei muncitoare, al oamenilor muncii. Marea grevă a minerilor de la Lupeni din 1929, eroicele lupte ale ceferiştilor şi petroliştilor din ianuarie — februarie 1933, numeroase alte mişcări greviste din anii crizei economice şi din perioada ul­terioară au demonstrat, o dată cu spiri­tul combativ al clasei noastre muncitoa­re, creşterea capacităţii partidului de a organiza şi conduce luptele revoluţionare. Aşa cum am mai afirmat şi în alte îm­prejurări, această capacitate a crescut pe măsură ce conducerea partidului a fost deţinută de reprezentanţi direcţi ai cla­sei muncitoare, de fiii clasei muncitoare care trăiau şi activau în România. (A­­plauze prelungite). Partidul Comunist Român a desfăşu­rat o activitate multilaterală şi susţinu­tă pentru unirea, în lupta împotriva re­gimului burghezo-moşieresc, a tuturor forţelor muncitoreşti, democratice şi pa­triotice — în primul rînd pentru întă­rirea unităţii de acţiune a clasei munci­toare în frontul unic al comuniştilor şi socialiştilor. Mulţi dintre cei prezenţi în sală — mă refer la vechii activişti — îşi reamintesc de activitatea desfăşurată în această direcţie, inclusiv de întîlni­­rile din acea perioadă dintre reprezen­tanţii partidului comunist şi partidului socialist. In toate marile momente ale luptei revoluţionare, şi mai ales în peri­oada luptei împotriva fascismului şi a războiului antisovietic, s-au organizat ac­ţiuni comune ale comuniştilor şi socialiş­tilor, îndeosebi jos, în întreprinderi. Un rol important în evoluţia luptei politi­ce desfăşurate de către comunişti a a­­vut Frontul Democratic, care înmănun­­chea largi forţe sociale ale ţării şi care a organizat numeroase acţiuni împotriva înrobirii ţării Germaniei hitleriste. Sunt cunoscute acţiunile desfăşurate de că­tre comunişti pentru mobilizarea poporu­lui la lupta cu arma în mînă, pentru a­­părarea independenţei României în even­tualitatea unui război naţional de a­­părare împotriva agresorilor fascişti, precum şi pentru sprijinirea poporului cehoslovac care căzuse victimă ocupa­ţiei germane. Un moment culminant al valului luptei populare conduse de partid în această perioadă împotriva politicii de fascizare a ţârii şi pentru apărarea independenţei naţionale o constituie ma­­rea demonstraţie antifascistă din 1 mai 1939, desfăşurată sub semnul unităţii de acţiune între comunişti şi socialişti. Sunt prezenţi în sală comunişti, socialişti şi alţi militanţi revoluţionari care­ au mers umăr la umăr în această demonstraţie care, putem spune, a marcat un mo­ment superior în lupta pentru unitatea clasei muncitoare în România. (Aplauze puternice). Nu aş putea să nu reamin­­­tesc, de asemenea, marile demonstra­­ţii împotriva dictatului de la Vigi­na, organizate sub conducerea parti­dului, cu participarea socialiştilor, a MADOSZ-ului şi a altor organizaţii — şi care au constituit o afirmare puter­nică a hotărîrii revoluţionarilor, români, maghiari, germani şi de alte naţionali­tăţi de a apăra independenţa României, de a lupta pentru unitatea statului na­ţional român. (Aplauze puternice). Un puternic impuls a dat luptei antifasciste constituirea în 1943, din iniţiativa Parti­dului Comunist, a Frontului Patriotic Antihitlerist. Pe măsură ce se apropia momentul decisiv, în vederea răsturnării dictaturii militaro-fasciste, se impunea tot mai stringent realizarea unităţii clasei muncitoare. Crearea Frontului Unic Mun­citoresc între Partidul Comunist Român şi Partidul Social-Democrat în 1944 şi apoi a Blocului Naţional Democrat au reprezentat o condiţie importantă a vic­toriei insurecţiei naţionale antifasciste armate de la 23 August 1944, în urma căreia regimul de dictatură militaro-fas­­cistă a fost răsturnat. După cum se ştie, ca urmare a înfăptuirii actului istoric de la 23 August, România a ieşit din războiul antisovietic şi s-a alăturat cu toate forţele coaliţiei antihitleriste, lup­­tînd pină la victoria finală împotriva Germaniei naziste, alături de Uniunea Sovietică şi ceilalţi aliaţi. Marea victorie de la 23 August 1944 a marcat o cotitură istorică în dezvoltarea României. Lupta antifascistă, democrati­că s-a transformat rapid într-o mişcare socială de mare amploare, fără prece­dent în analele ţării noastre, care a deschis calea desăvîrşirii revoluţiei bur­­ghezo-democratice, realizării unor pro­funde schimbări revoluţionare în viaţa socială, înfăptuirii idealurilor de liberta­te şi dreptate socială ale poporului ro­mân. Desfăşurînd o vastă activitate or­ganizatorică şi politică, Partidul Comu­nist Român, împreună cu Partidul So­cial-Democrat şi celelalte forţe revoluţio­nare şi democratice, a reunit în această mişcare principalele forţe ale naţiunii — clasa muncitoare, ţărănimea, intelec­tualitatea, păturile mijlocii de la oraşe şi sate şi chiar anumite cercuri ale bur­gheziei. Rod al luptei maselor larg martie 1945 a fost instaurat prim veri democratic din istoria ţării, ea a marcat instaurarea puterii , la G­ev­olu­ţionar-democratice a muncitorilor şi ţă­ Răspunzind necesităţilor obiective ale dezvoltării sociale a ţării noastre, repre­zentanţii socialiştilor români hotărăsc la Congresul din mai 1921, prin vot unanim, transformarea partidului socialist în Partidul Comunist Român. (Aplauze pu­ternice, prelungite. Se scandează „P.C.R."). Prin aceasta se ridică pe o treaptă su­perioară activitatea detaşamentului de avangardă, revoluţionar al clasei munci­toare din România. Partidul comunist, continuatorul direct al mişcării revoluţio­nare, socialiste, al partidului clasei mun­citoare făurit în 1893, a dus mai departe şi a ridicat pe un plan superior, in noile condiţii ale dezvoltării României, lupta de eliberare socială şi naţională. Tocmai de aceea apreciem acest moment ca un moment de răscruce in dezvoltarea Ro­mâniei noi. Din păcate, o parte a mem­brilor partidului social-democrat nu a urmat hotărîrea adoptată la Congresul din 1921, constituindu-se într-un partid social-democrat separat, ceea ce a pro­dus sciziunea politică în rîndul clasei muncitoare din România. Banilor, a deschis calea trecerii la o e­­tapă superioară — înfăptuirea revoluţi­ei socialiste. Nu aş putea să nu menţio­nez, şi cu acest prilej, faptul că în în­făptuirea insurecţiei naţionale antifascis­te armate, în instaurarea primului gu­vern democrat şi în crearea condiţiilor pentru trecerea la făurirea socialismului, forţele armate — inclusiv cadrele de con­ducere, ofiţerii, generalii — au urmat li­nia trasată de partidul comunist, s-au alăturat poporului. Aceasta a avut o ma­re importanţă pentru victoria tuturor luptelor care s-au desfăşurat în Româ­nia. In procesul dezvoltării economico-so­­ciale, al creşterii avîntului revoluţionar, a devenit absolut necesară realizarea de­plinei unităţi organizatorice şi politice a clasei muncitoare, căreia îi revenea mi­siunea de clasă conducătoare în trans­formarea revoluţionară a societăţii. Du­pă cum se ştie, în februarie 1948, Parti­dul Comunist Român şi Partidul Social- Democrat au fuzionat, creîndu-se parti­dul revoluţionar unic, bazat pe concep­ţia ştiinţifică despre lume şi viaţă a clasei muncitoare, materialismul dialec­tic şi istoric, pe învăţătura marxist-leni­­nistă. (Vii aplauze). Prin aceasta s-a pus capăt pentru totdeauna sciziunii din mişcarea noastră muncitorească, s-a a­Sărbătorit a 80-a aniversare a creă­rii partidului clasei muncitoare în con­diţiile înaintării impetuoase a României pe calea progresului şi civilizaţiei socia­liste, a bunăstării şi fericirii întregului popor. Sub conducerea Partidului Co­munist Român, clasa muncitoare din România, întregul nostru popor au împli­nit, în anii care au trecut de la elibe­rare, idealurile în numele cărora s-au ri­dicat cu 80 de ani în urmă socialiştii români, pentru care au luptat şi s-au jertfit multe generaţii de revoluţionari, cei mai înaintaţi fii ai poporului. Visele­­şi nădejdile înscrise în primul program al partidului revoluţionar al clasei mun­citoare au devenit realităţi în România socialistă de astăzi. (Aplauze puternice, prelungite). In programul de acum 8 de­­cenii al partidului muncitorilor din România se spunea că „numai prefacerea mijloacelor de producţie, cum sunt pă­mîntul, fabricile, atelierele, minele etc., din proprietate privată a unei clase­, în proprietate socială a societăţii întregi şi prefacerea producţiei de mărfuri în producţie socialistă condusă pentru socie­tate şi prin societate, numai această prefacere poate face ca producţiunea în mare şi rodnicia din ce în ce mai mare a muncii să fie, în loc de izvor de să­­ră­ci de apăsare, de nesiguranţă, de înjosire, un izvor de bunăstare şi dez­voltare armonioasă în toate privinţele“. Proletariatul român, sub conducerea partidului său de clasă, în alianţă cu ţă­rănimea şi intelectualitatea, a lichidat pentru totdeauna exploatarea omului de către om, a asigurat generalizarea rela­ţiilor socialiste de producţie la oraşe şi sate, înălţînd victorios pe pămîntul României edificiul socialismului. (Aplau­ze puternice, prelungite). Clasa munci­toare a devenit clasa conducătoare a în­tregii societăţi, îndeplinindu-şi cu cinste misiunea istorică în lupta pentru bună­stare şi fericirea întregii naţiuni. (Aplau­ze puternice). S-au produs schimbări ra­dicale în structura societăţii româneşti, au cunoscut un avînd impetuos forţele de producţie, s-a dezvoltat şi întărit ba­za materială a orînduirii noi socialiste. A crescut continuu nivelul de bunăstare şi civilizaţie al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, au înflorit invăţămîntul, ştiinţa, arta, cultura, întreaga viaţă spi­rituală a poporului. Lichidînd înapoierea economică din trecut, România înfăţişea­ză astăzi tabloul unei ţări în plin pro­gres, cu o industrie puternică în conti­nuă dezvoltare, cu o agricultură într-un neîntrerupt proces de modernizare, cu o economie dinamică, prosperă care asigură creşterea continuă a bunăstării tuturor oamenilor muncii. Marile realizări obţinute pe drumul propăşirii patriei, adîncite schimbări în­noitoare petrecute în viaţa întregii ţări sînt o confirmare strălucită a capacităţii partidului nostru comunist de a organi­za şi conduce poporul român în marea operă de edificare a orînduirii socialiste şi comuniste. (Aplauze puternice). Ele i­­lustrează în modul cel mai convingător justeţea politicii partidului nostru — expresie a aplicării creatoare a adevăru­rilor generale ale socialismului la con­diţiile concrete ale ţării, la cerinţele fie­cărei etape de dezvoltare a societăţii ro­mâneşti. De-a lungul unei glorioase is­torii de 80 de ani, partidul clasei mun­citoare din România a demonstrat că nu cunoaşte cel mai înalt decit apărarea şi realizarea intereselor celor ce muncesc, împlinirea celor mai arzătoare aspiraţii de libertate şi progres ale naţiunii noas­tre, a idealurilor de bunăstare şi ferici­re ale întregului popor. (Vii şi puternice aplauze). — -------­sigurat unitatea organizatorică şi poli­­tică a clasei muncitoare — clasă con­­ducătore a marii opere de edificare a socialismului pe pămlntul României. Es­te o coincidenţă semnificativă că în a­­ceastă lună am sărbătorit 25 de ani de la crearea partidului unic al clasei mun­citoare în noile condiţii istorice şi 80 de ani de la crearea primului partid unic al clasei muncitoare din România. (A­­plauze puternice). Trecînd în revistă Istoria mişcării mun­citoreşti din ţara noastră, constatăm că proletariatul român a afirmat de la început, cu tărie, necesitatea de a se uni şi organiza într-un partid unic revo­luţionar de clasă, care să conducă cu fermitate, pe baza unei concepţii clare, luptele maselor populare împotriva ex­ploatării şi asupririi, pentru libertate şi dreptate socială. Crearea cu 80 de ani în­­urmă a partidului unic muncitoresc a avut o influenţă uriaşă asupra afir­mării clasei muncitoare pe arena lupte­lor sociale din România, asupra dez­voltării mişcării revoluţionare din ţara noastră. Fără îndoială că producerea, în decursul desfăşurării evoluţiei istorice, a sciziunii mişcării revoluţionare şi a parti­dului, formarea mai multor partide mun­citoreşti au avut consecinţe negative asu­pra luptei de clasă, asupra rolului jucat de proletariat în înfruntarea cu burghe­zia şi moşierimea. In momentele hotă­­rîtoare ale procesului revoluţionar însă, în etapele decisive ale bătăliei de clasă — cum au fost lupta împotriva fascis­mului, trecerea la organizarea insurec­ţiei naţionale armate antifasciste, cuce­rirea puterii politice şi economice în stat şi apoi înfăptuirea sarcinilor con­strucţiei socialiste — s-a impus cu deo­sebită acuitate necesitatea închegării u­­nităţii /clasei muncitoare, a realizării uni­tăţii de acţiune a organizaţiilor ei poli­tice, inclusiv a trecerii la refacerea parti­dului unic revoluţionar al proletariatu­lui. Istoria, viaţa demonstrează că nu­mai unită, avînd un partid unit şi pu­ternic, clasa muncitoare îşi poate înde­plini misiunea istorică de transformare revoluţionară a societăţii. (Aplauze pu­ternice, prelungite). Partidul Comunist Român, continuato­rul celor mai înaintate tradiţii revolu­ţionare ale clasei muncitoare, ale poporu­lui român — a cărui activitate putem spune că a început acum 80 de ani — a condus cu succes masele în lupta pentru înlăturarea vechilor rînduieli, pentru fău­rirea orînduirii socialiste. Evocînd as­tăzi luminoasa pagină scrisă în istoria luptei revoluţionare a proletariatului ro­mân în 1893 — şi care a fost reconsti­tuită în mod deosebit de convingător, cu ajutorul unui bogat material docu­mentar, al mărturiilor vremii, în cadrul expoziţiei inaugurate ieri la Muzeul In­stitutului de istorie a partidului , des­prindem învăţăminte pentru viitor, do­­bîndim imbolduri şi mai puternice pen­tru a ne îndeplini în condiţii tot mai bune înaltele îndatoriri şi răspunderi ce ne revin faţă de poporul nostru în ma­rea ctitorie a socialismului pe pămîntul României. (Aplauze puternice, prelungite). Congresul al X-lea şi Conferinţa Na­ţională a partidului din vara anului tre­cut au deschis o etapă nouă în dezvol­tarea naţiunii noastre, elaborînd, progra­mul făuririi societăţii socialiste multila­teral dezvoltate pe pămîntul României. După cum ştiţi, în această nouă etapă ne propunem să făurim o economie a­­vansată, la nivelul celor mai înaintate ţări din punct de vedere economic, o in­dustrie modernă, de înaltă eficienţă, ba­zată pe noile cuceriri ale ştiinţei şi teh­nicii, şi o agricultură intensivă, de mare randament. Creăm condiţii pentru des­făşurarea pe un front larg a activităţii ştiinţifice puse în slujba societăţii, pentru dezvoltarea şcolii de toate gradele, în strînsă legătură cu practica, cu nevoile dezvoltării multilaterale a ţării. Pornim de la faptul că făurirea societăţii socia­liste multilateral dezvoltate, progresul general al ţării nu se pot realiza decât pe baza celor mai noi cuceriri ale şti­inţei, pe baza celei mai înaintate con­cepţii despre lume şi viaţă — materia­lismul dialectic şi istoric. (Aplauze puter­nice). Ne propunem să ridicăm continuu bunăstarea materială şi spirituală a oa­menilor muncii de la oraşe şi sate, să sporim gradul de civilizaţie al vieţii în-­­ tregului popor. Acţionăm pentru perfec­ţionarea relaţiilor de producţie, a orga­nizării şi conducerii societăţii, pentru îmbunătăţirea continuă a cadrului orga­nizatoric în vederea participării tot mai largi a maselor de oameni ai muncii la rezolvarea treburilor obşteşti, la condu­cerea statului, pentru dezvoltarea şi perfecţionarea democraţiei socialiste. Pornim de la cunoscuta teză marxistă după care socialismul nu poate fi decit rodul activităţii conştiente a poporului, stăpîn pe destinele sale, care îşi fău­reşte propria istorie aşa cum doreşte. Acest măreţ program a fost însuşit cu însufleţire de întregul nostru popor. Rea­lizările obţinute în primii doi ani al cin­cinalului şi în primele trei luni ale a­­cestui an confirmă pe deplin realismul planului cincinal, imensa capacitate crea­toare a naţiunii noastre socialiste, ma­rea forţă organizatorică şi politică a partidului, care uneşte şi canalizează toate energiile poporului în vederea ac­celerării progresului economic şi social al patriei, înfloririi continue a României socialiste. (Aplauze puternice, prelungite. Se scandează: Ceauşescu — P.C.R.). In spiritul hotărîrilor Congresului al X-lea al partidului şi ale Conferinţei Naţionale au fost adoptate noi şi impor­tante măsuri pentru soluţionarea cores­punzătoare a problemelor de care depin­de dezvoltarea economică şi socială a ţării în actuala etapă istorică. Pe plan economic, îmbunătăţirea formelor orga­nizatorice, instituţionalizarea conducerii colective, a adunărilor generale, legife­rarea atribuţiilor şi răspunderilor dife­ritelor verigi economice, a relaţiilor din­tre ele au drept obiectiv realizarea unei conduceri dinamice şi suple, care să a­­sigure o valorificare cu maximum de e­­ficienţă a potenţialului nostru material şi uman, creşterea continuă a randamen­tului întregii activităţi economice. După cum cunoaşteţi, recenta plenară a Comitetului Central a stabilit noi mă­suri menite să asigure îmbunătăţirea în continuare a activităţii organelor cen­trale ale administraţiei de stat, a cen­tralelor şi unităţilor economice şi socia­le. Scopul acestor măsuri este apropierea conducerii de unităţile de bază, înlătu­rarea verigilor şi treptelor intermediare, deplasarea în mai mare măsură a spe­cialiştilor spre producţie, unde se hotă­ (continuare în pag. a 3-a) Evoluţia istorică a mişcării muncitoreşti, transformarea partidului socialist in Partidul Comunist Român— moment crucial in istoria României Refacerea unităţii organizatorice şi politice a clasei muncitoare, crearea partidului unic marxist-leninist—moment hotăritor, obiectiv necesar in lupta victorioasă pentru cucerirea puterii politice şi edificarea socialismului in România Dezvoltarea impetuoasă a României socialiste, obiectivele actuale ale partidului in lupta pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate In patria noastră Stimați tovarăși. Dragi tovarăși, l . f

Next