Flacăra, aprilie-iunie 1968 (Anul 17, nr. 15-27)
1968-06-08 / nr. 24
un moment crucial în istoria României moderne REVOLUŢIA DE LA 1848 Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească n-a izbucnit pe un sol steril, dezlipită de preocupări anterioare de renaştere socială şi naţională, ci reprezintă o expresie viguroasă, de mari proporţii, a luptei îndelungate a poporului nostru împotriva regimului feudal şi a dominaţiei străine. Aflată sub suzeranitatea Porţii otomane şi sub protecţia Rusiei ţariste, Ţara Românească făcea eforturi deosebite pentru dezvoltare şi afirmare, dar regimul instituit prin Regulamentul organic (1831) — confirmînd dominaţia economică şi politică a marii boierimi — reprezenta un puternic instrument de perpetuare a privilegiilor feudale şi a stării de dependenţă a ţărănimii. în aceste condiţii, revoluţia apărea ca o necesitate pentru răsturnarea structurii social-economice şi politice regulamentare. Totodată ea îşi propunea să creeze un cadru favorabil dezvoltării naţionale, întrucît regimul politic al suzeranităţii şi protecţiei străine constituia un serios obstacol în calea afirmării poporului român pe plan european, ca naţiune distinctă. Principalii conducători ai revoluţiei au fost Nicolae Bălcescu, fraţii Golescu, Ion Ghica, I. Heliade-Rădulescu, Gh. Magheru, Christian Tell, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti. Mulţi dintre ei erau intelectuali de origine burgheză şi mic-boierească, majoritatea formaţi în şcolile Apusului, îndeosebi nanceze; însufleţiţi de ideea transformării revoluţionare a societăţii, ei s-au dovedit receptivi la cerinţele dezvoltării social-economice, politice şi naţionale ale ţării, precum şi la năzuinţele spre progres ale claselor oprimate; ei doreau înfăptuirea unei societăţi româneşti în care masele largi populare, mai ales cele ţărăneşti, să fie eliberate de corvezi şi să fie împroprietărite, să beneficieze de drepturi politice, înscriind în programul lor adînci transformări cu caracter NICOLAE BALCESCU .