Flacăra, ianuarie-martie 1975 (Anul 24, nr. 1-12)
1975-01-11 / nr. 1
ANUL XXIV — NR.I (1022) — 11 IANUARIE 1975 revistă săptămînală ilustrată, editată de frontul unităţii socialiste bătălia de la podul înalt, un moment memorabil din lupta românilor pentru libertate şi independenţă, pentru apărarea fiinţei naţionale, pentru România! Cinci veacuri au trecut de la unul din cele mai memorabile evenimente din istoria zbuciumată şi eroică a poporului român: bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475). Cinci veacuri de lupte şi înfăptuiri, de stăruinţe şi strădanii pentru împlinirea testamentului viteazului domn moldovean Ştefan cel Mare: «Moldova nu este a mea, ci a urmaşilor urmaşilor noştri». Urmaşii lui Ştefan, adevăraţii săi urmaşi, au înţeles deplin testamentul marelui domn şi l-au cinstit prin numeroase jertfe pe altarul libertăţii şi independenţei ţării, pentru care au luptat cu eroism legendar moldovenii lui Ştefan şi ai altor viteji comandanţi de oşti. In ultimele ceasuri ale vieţii sale domnul moldovean îşi rememora în faţa credincioşilor săi sfetnici faptele mai de seamă ale vieţii sale şi ale vitejilor săi ostaşi. Rostea în aceste împrejurări grave «soarele» la apusul său emoţionant: «şi am avut de cînd sînt domn al acestei ţări treizeci şi şase de războaie, din care în treizeci şi patru am ieşit cu biruinţă şi două le-am pierdut». In cea dintîi categorie se înscrie şi dramatica încleştare de forţe moldo- Academician ŞTEFAN PASCU ■ (Continuare in pag. 5) Deodată văd o frunză din acest pom aşezîndu-se pe creştetul capului meu, o iau în mînă, vreau s-o rup, dar un glas melancolic îmi spune: — Nu mă rupe, eu sînt Eminescu. — Tu, poetul sfînt al nostru? — Da, am venit să-ţi dăruiesc şi ţie o parte din gîndirea mea. — O, cît am dorit să te văd, copil al universului fără sfîrşire! De-acum vom fi veşnici şi vom învinge moartea cu poeziile noastre. Apoi, împreună cu alţi tineri, i-am construit lui Eminescu o casă şi de atunci el locuieşte în gîndirea noastră, de unde ne cîntă poezii care ne vor face veşnici. Simon Maria îl văd pe Eminescu în raza bobului de grîu, scriind şi cultivînd patria mea pe bolta Luceafărului. Mireasma lui plînge cu ramuri de tei pe florile sufletului. Eminescu este dorinţa nerăbdătoare a ţării de a fi veşnică în lume. Gîndul meu zboară cu barca pe visul lui de a veni în Maramureş. Toţi copiii îl ştiu şi îl cunosc, dar sufletul lui nu se mulţumeşte cu călătoria în văzduh şi vrea să spună la fereastra seminţelor noastre Eminescu este fiinţa senină care pluteşte deasupra patriei mele. v Mariş Ion Titiana Autorii sunt elevi în clasele a Vl-a şi a Vlll-a la şcoala din Bogdan Vodă — Maramureş. £T7~T£ MARII VREMURILOR OASPEŢI Calcă Jiul piatra apei, lunecind pe stinse stele Noaptea-şi leagănă un arbori falduri negre, falduri grele. Lingă Masă — roată-a morii vechi, adusă pe uscat Meşterul aşteaptă oaspeţi, cu privire de-mpârat. Viu nimbat in falduri albe, Eminescu duh romantic Nalţă peste lume scutul unei ode-n metru antic Statuă zidită cărţii, urcă nopţilor acuza Sub halucinantul singe mort la Sarmisegetuza şi prin Decebal înfige vorbe-spadă-n vechi istorii Răstignind secolii lumii -un ne-nvins Memento mori Verbul însuşi înviază, pare zeul interzis Descifrînd ascunse semne, ca-nvăţatul Dionis Cînd pe locul unde luna albul necuprins şi-l stinge Trece lebăda murindă, malul vremurilor ninge, încărcat in basme calme şi răpit de amintiri Pare Creangă prinţ al serii, refuzat de patrafir. Caragiale — sfintul, tristul, poartă-n ochi ironic semn Traversind secolii lumii, neclintit din mersu-i demn. Iscodind in pietre false şi-n cuvinte ce nu mint Macedonski sapă nopţii drumurile de argint. Vine-Arghezi, cel ce-nfrunta vorbele-n robie lungă Răzimat in ciia-i simplă, ca-n departe să ajungă De pe ape ne-ncepute, tălmăcite-n criptic ţel. Duce Barbu cale albă spre Lapona Enigel Blaga, tainele luminii, căutindu-le cu versul, Urcă lin, in jos şi-n sus, mioritic, universul. Sideral, cu ochi de steaua şi cu pasul de plumb greu la Bacovia vioara, prinsă-n piept fragil de zeu. Meşterul salută umbre, împăraţi de Vis şi Cindi Marii vremurilor oaspeţi, mantii tragice purtind Calcă Jiul piatra apei, lunecind pe stinse stele Noaptea şi leagănă un arbori falduri albe, falduri grele.. NICOLAE DRAGOŞ ■