Flacăra, ianuarie-martie 1977 (Anul 26, nr. 1-13)

1977-01-01 / nr. 1

România in 1976 Anul 1976 - anul unu al cincinalului revoluţiei tehnico-ştiinţifice - a fost, ca toţi anii noştri din urmă, un an al omului. E un an care se incheie frumos, într-o ţara frumoasă, intr-un decembrie alb, intr-un anotimp a cărui culoare provoacă metamorfoza tuturor tonurilor vieţii noastre, chiar şi a celor mai puţin luminoase, spre serafic şi cast. România, in decembrie, e nespus de frumoasă, atinsă de albul zăpezii care transfigurează lumea, ridi­ci­n­d - o la celesteţea imaculatei concepţiuni, ca şi zorii de primăvară sub răsărirea castă a ghioceilor. In România, iarna e atit de frumoasă, atît de aproape de pri­măvară, cu zăpezile-i uneori fastuoase dar efemere ca şi un vod­ nupţial de mireasă, incit ai zice că ninge cu ghiocei, incit ai zice ca ninge cu răsărire. Este deci, deo­potrivă, marcat prin viseşi înfăţişările fi­rii, un anotimp de bilanţ, un anotimp de sinteze, dar şi de renaştere, de deschidere către viitor, de angajare a noi răsăriri, de angajare a noi perspective. Sărbătorind Republica şi anualu­l urcuş pe culmea vremii, socotindu-se deci victoriile anului, se deschide un alt ciclu constructiv, oame­nii trăiesc o sporită frenezie a muncii şi vieţii, drapată în melancolia fulgilor ce le cad pe timple, îmbătrinindu-i sau înflorin­­du-i cu un an. E un omt ce se incheie frumos, într-o ţară frume­aia, iot­ un spaţiu al armoniilor în care ninge cu ghiocei, in care violenţele firii ne încearcă doar rareori, în care vis­­colele, ca şi soarele primăverilor, par doar ciocniri mai energice de diapazon intr-o partitură simfonică ce se compune ,ciclic, rotund nici o incordare. Decît nu­mai cea a oamenilor. (Continuare in pap. 16) IDE PURCARU ■ MELU IONESCU ■ ioo Să întimpin­ăm al 30-lea an de Republică după datină, cu pîine, cu sare, cu hărnicie şi omenie Vă propunem un scurt răgaz meditativ în timpul căruia să privim înapoi, în isto­ria noastră, cu o privire lungă exact de douăzeci şi nouă de ani. Să ne amintim de momentul 30 Decem­brie 1947 , cind regele Mihai I — nepotul celuilalt rege pe a cărui frunte Iser a săpat un 1907 cu cifre de singe — a abdicat, plecind din ţară, şi cind Aduna­rea Deputaţilor a adoptat Legea nr. 363 prin care s-a proclamat Republica Popu­lară Română. Să ne amintim de 1948 : cind uzină de " Itrunguri din Arad şi-a început produc­ţia ; cind în toate institutele de invăţă­­mînt superior au început să se predea cursuri de filozofie marxistă ; cind a în­ceput construirea prin muncă voluntară a Fabricii de confecţii din Bucureşti ; cind au început lucrările pe şantierele naţio­nale ale tineretului de la Bumbeşti-Live­­zeni, Salva-Vişeu şi lunca Prutului ; cinci — la 13 aprilie — cei 401 deputaţi ai (Continuare în pag. 8) ppl * ' • f.v..­. f . . . *-vv-. . . •• ■ V. '-Ч . • V • '• 4 . -■ '. • a. v^-v • .. ' anul xxvi- NR.l£ii2B)-1 ianuarie 1977 EDITAT DE FRONTUL UNITAJH SOCIALISTE Verbe A naşte : grind şi suflet ; a întrupa, a creşte ! A ocroti ce este , perpetuînd, a fi. E-o soartă, nu uşoară, dar care ne prieşte — In ea suntem azi mături, în ea am fost copii. A ridica : zidire şi imn, a crede-n ele ; A semăna : iubire şi griu şi har in grai ; A stărui un bine, a fi inapt de rele, A-ţi mulţumi părinţii şi patria ce-o ai ! A izvodi speranţe, a le-mplini prin faptă ; A cîştiga prin jertfe, a pierde doar sperînd Că poţi învinge încă in lupta ce te-aşteaptă ! A cuteza dreptatea să o slujeşti oricind ; A întări ce-i şubred în juru-ţi şi in tine. A alina ce doare , prin foc ori mîngîieri : A te aprinde torţă spre a vedea mai bine Drumul се-ţi stă în faţă şi celălalt, din ieri ; A cere, ţie n uiuit­, ce altori-ai pretinde; A dărui, întregul avut, spre-a fi bogat ; A-ţi bucura viaţa cu dulcile merinde, Neostenir­ii tale, rod binemeritat. A-nnobila copacul ее l-ai sădit, şi pruncii !De саге-i dai luminii şi umbrei sorţii bir ; A închina putere şi isteţime, muncii ; A face veşnicie din tot ce-i trecător ; A întrupa, a creşte, a stărui, a-nvinge — Verbe, viaţa noastră voind a povesti. Alcătuind c un freamăt de aripă şi singe Rostirea unei demne şi bărbăteşti mîndrii. DOINA SALAJAN Ц Labiş — după douăzeci de ani Băiatul de douăzeci de ani, adesea bine dispus şi arborînd un aer jovial extrem de comunicativ, un aer nepăsător, a trăit cu pasiune tragică dimen­siunea etică a vieţii şi, parcă, în treacăt, in răgazul puţinelor ore libere, a dat literaturii române versuri dura­bile. Cu timpul (un timp care însemna pentru el o sinteză comprimată la maximum) jovialitatea firii sale începe să dispară, se lasă înlocuită de altceva, de aerul de concentrare severă, care l-a de­finit in ultimele luni de viaţă. Se poate spune că poezia începuse abia acum sâ-i modeleze viaţa, începuse să existe altfel, determinat de poezia sa. Nu numai viaţa explică şi dictează poezia, contrariul este la fel de­­adevărat. Ceea ce scrie şi a scris, ceea ce poartă în el, o anumită aşteptare înfrigurată a unei anumite poezii, pro­voacă în viaţa sa un anumit curs, de­termină atitudini care, la rîrndul lor, vor provoca poezia. De la viaţă la operă exis­tă deci o dublă comunicare reciprocă, un circuit continuu în ambele sensuri, care asigură unitatea profundă a spiritului creator. Poezia lui Labiş începe prin a fi ex- presia unui stil de viaţă şi sfirşeşte prin a-l determina. La sfirşit figura poetului este, în­ întregime, o creaţie a poeziei sale. Nici o îngrijorare in faţa formelor şi nici o preocupare de a le satisface nu exista pentru Labiş ; planul vieţii sociale se confunda la el în această privinţă cu pla­nul moral. El ştia că nimic nu atrage mai mult atenţia lacomă a forţelor răului şi aplicaţia lor de a se substitui, decît teme­le mari ale binelui şi că era de ajuns ca aceste teme să fie pe moment lipsite de energie, pentru ca „răul“ să se poată ma­nifesta. Era de ajuns ca aceste teme să tacă, pentru ca ele, forţele imposturii, să poată vorbi, să devină active şi să le ia locul, convingînd că de partea lor este adevărul. Era de ajuns ca aceste „teme" să neglijeze o clipă puterea cu care erau investite, pentru ca în numele lor să vor­bească minciuna pe un ton grav, respec­tuos. Cea mai josnică dintre demagogii este demagogia substituției. (Continuare in pag. 22) LUCIAN RAICU ■ Nu stupimfi, prieteni, zburdălnicia voastră. Lăsaţi să sune risul şi cintecul vioi In inserarea asta înaltă şi albastră. Cind noul an işi mină toţi solii către noi Nicolae Labiş ! Anul care vine Să fie cu bine... Omul trăise o viaţă, ajunsese, adică, virata la care se poată spune că a trăit o viaţă şi „cine nu vezi şi trăieşti intr-o viaţă de om“, şi se uita cu ochii lui albaştri-senini în zarea de dincolo de lumină. „Anu! care vine — zicea el — Să fie cu bine !“ înţelepciunea sim­plificase filozofia, alesese cuvintele cele mai simple şi cuvintele îşi recăpătaseră şi ele in rostirea lui, bogăţia lor de grele înţelesuri şi el zimbea şi se arăta împăcat în faţa acestei urări pe lingă care noi, adesea, suntem­ tentaţi să tre­cem uşor. El înţelesese ce se cere unui an în­treg pentru a fi un an fericit şi bogat şi împlinit şi rostuit. Să fie cu bine ! — „Cu bine — zicea el — adică toate datoriile împlinite, fiindcă noi, in viaţă, sintem­ datori, aşa cum sintem­ dator cu viaţa şi plătindu-ne datoria sâ o plătim cum se cuvine, la timp şi cu fruntea sus şi senini, pint­r» ultima datorie“. Fiecare om. In prag de An nou, işi urează el însuşi in sufletul său Şt­ie urare prn» speranţa si visul şi cre­dinţa lui in mai bine. Mai bine, pentru ruine, atunci, ar fi si am curajul, ca ach­ilor, sâ iau viaţa la piept şi sâ trăiesc la rtîid cu cei care o împlinesc şi să nu m­ai descriu, ci să scriu această viaţă la care, prea adesea, asistăm noi, scriitorii, ca şi cind . (Continuare in pap. S) DINU SARARU ■ Procesul unor idei Obiceiuri In ciuda imensei cantităţi de cu­noştinţe adunate de-a lungul­ anilor, oamenii ştiu, totuşi, puţine lucruri des­pre ei înşişi. O perioadă a anului, cum e cea a „sărbătorilor laice de iarnă" ne aduce şi astăzi in discuţie, pe noi toţi, prin raportare la unele manifes­tări a căror forţă şi semnificaţie exac­tă încă nu le cunoaştem bine. Utilizăm termenii de „obicei“ şi „datină“ pen­tru a desemna nişte fenomene foarte greu de explicat. De ce, in ajun de An nou, se umblă cu pluguşorul ? De ce se umblă, a doua zi cu sorcova ? Răspunsul omului de astăzi, ca şi al celui de acum două mii de ani suna: „fiindcă aşa este obiceiul". Şi, totuşi, ce reprezintă obiceiul in viata omului modern, trăind in a doua jumătate a secolului XX ? Desemnăm prin terme­nul de obicei un ansamblu de practici sociale specifice atit pentru fiecare din momentele importante ale vieţii omului, cit şi pentru fiecare din mo­mentele importante ale anului calen­daristic. Obiceiul, privit din această perspectivă, se referă la unele resor­turi ale comportamentului colectiv şi merită examinate cu atenţie. Oamenii (Continuare în pag. 11) GHEORGHE ACHIȚEI ■ I Ware /yu ^­k I „toUK­ES *• • —-n.

Next