Flacăra, octombrie-decembrie 1979 (Anul 28, nr. 40-52)
1979-10-04 / nr. 40
1 ; ■■ ' v A Oameni din Bucşani, oameni din Romos Ungă lumina numelui Sprmizegetusei, in luminişul deschis către soare de unghiul unei păduri care se-ntinde dinspre Cugir , către ţinutul Orăştiei, se află un sat ardelenesc vechi, cu nume de sonoritate latinească : Romos. Mai spre sud, in cîmpia Munteniei, în locul unde firul Argeşului se răsuceşte către răsărit iar Neajlovul il urmează îndeaproape ca să-i iasă in cale peste praguri de nisip, se află un alt vechi sat românesc : Bucşani. Oamenii din Romos şi cei din Bucşani nu se cunosc intre ei. Se vor cunoaşte în aceste rînduri şi vor vedea că se aseamănă, li uneşte o concepţie aparte despre muncă, îndemnul lăuntric de a chema cuvintele să vorbească mai ales după ce o muncă, un efort, au fost deja încheiate. La Romos ca şi la Bucşani munca n-a fost niciodată zgomotoasă. La Bucşani ca şi la Romos, munca s-a desfăşurat mai mult cu gîndul la propria ei temeinicie. • Nişte ţărani care avură curajul de a ramine ţărani „Nu e vorba, zice Emil Panait, că noi am fi vrut să fugim de oraş şi de industrie". Dar mai întîi, desigur, să spunem cine este Emil Panait. E preşedintele C.A.P.-ului din comuna Bucşani, Ilfov. Aşadar, zice, Bucşănii n-au gindit să fugă de industrie şi de oraş. Nici n-ar fi fost posibil, adaugă el, şi nici drept n-ar fi fost. In vara anului 1965, la Congresul al IX-lea al partidului au fost luate hotărîri de mare importanţă pentru destinul României. Privind acum, în urmă, rămînem impresionaţi de prefacerile pe care le-au adus anii ce au urmat. Industrializarea a creat centre urbane noi, oraşele vechi s-au dezvoltat, in această creştere se simţea nevoia puterilor întregii naţiuni, şi ţăranii, cei mulţi, cei foarte mulţi, n-aveau cum rămine martori tăcuţi şi inactivi. Clasa muncitoare a crescut din ea însăşi dar, numeric, a crescut in mare măsură din însuşi trupul ţărănimii. Au fost şi la Bucşani oameni care au luat drumul oraşului, al Bucureştiului, să lucreze prin fabrici, fiindcă era nevoie de ei. Dar atunci, zice Emil Panait, aproape că s-au rupt sate, mulţimi întregi de prin satele din preajmă şi-au strămutat viaţa de muncă în spaţiul celor opt ore in- dustriale, învăţînd numeroase şi felurite meserii de care pînă maî deunăzi nici n-auziseră. Mai trebuia o meserie să rămână neuitată, zice Emil Panait, aceea de ţăran. „Şi mai era ceva, zice preşedintele C.A.P.-ului Bucşani. Satul nostru se află cam la 50 de kilometri de Capitală. O distanţă la care se poate face naveta, însă obositor. Noi nu ne comparăm cu cei ce se găsesc la douăzeci sau treizeci de kilometri de Bucureşti. De aceea, mărturisesc, am avut in gind să găsim calea ca fuga spre oraş să nu depăşească proporţiile cuvenite, să nu se-ntîmple exagerări, tentaţia banilor in număr fix, de la chenzină, fiind mare. Dar calea asta era una singură : ca oamenii să poată cîştiga aici, muncind în comună, mai bine. Să poată trăi frumos, civilizat, să-şi poată înălţa case noi şi să şi le îmbrace, cum se spune, cu mobile şi cu tot felul de aparate moderne după care lumea se bate de vreo cincisprezece, douăzeci de ani încoace, frigidere, televizoare şi toate minunăţiile astea, insă din ce surse ? Din muncă, vezi bine, dar munca aceea unde, cum muncită ? Cu ce rezultate ? La noi, la Bucşani, nu era decît CA. P.-ul..." Iar C.A.P.-ul comunei era dintre cele mediocre. Nu se remarcase, nu strălucise pînă atunci prin nici un rezultat. Se cerea o schimbare, zice Emil Panait. O schimbare prin care Bucşanii să iasă din pluton şi să intre în rîndul fruntaşilor. Nu de dragul diplomelor de evidenţieri. O performanţă şi-ar fi avut valoarea ei simbolică dar şi însemnătatea faptei în sine, aducind stabilitate şi ceva mai multă ordine în viaţa satului. Ar mai fi micşorat tentaţia oraşului, şi-ar fi dat credinţa că munca poate fi la fel de rentabilă în agricultură ca şi în industrie, la Bucşani ca şi la Bucureşti. „Crezurăm, zice Emil Panait, că o să dăm lovitura cu legumicultura. Eu zic şi azi că am dat-o, dar numai pe jumătate, insă pentru jumătatea pe care am pierdut-o, merita să renunţăm și la jumătatea cîştigată. (Continuare în pagina DUMITRU ELIADE Panere de toamnă Octombrie se sparge-n păsări duse, Un must de soare curge în Carpaţi, Moşii-mi dospesc sub brazdă luminaţi De tocuri în seminţe vii răpuse. Părelnice viforniţe se rup in talnice de cer vuind rotunde, Ci vlahii-mi zac în zăcători afunde, In aurit de ţară sipet — trup. Şi echinocţii înfrunzesc apuse Spre martie în coacerea din crug — Pămînt mă fac, adînc prielnic rug. Iu panerele-i toamna mă-ncăpuse — Octombrie se sparge- n păsări duse... GEORGE COANDA. Toamnă. Fotografie de AUREL MIHAILOPOL Щ Iubirea de frumos Universitatea din Cluj-Napoca Se împlinesc la începutul lui octombrie şaizeci de ani de la deschiderea Universităţii din Cluj-Napoca, eveniment de seamă in istoria invăţămintului românesc, a ştiinţei poporului nostru. O relectură a documentelor vremii este şi astăzi pilduitoare. După reaşezarea Transilvaniei în drepturile ei milenare prin actul Unirii de la Alba lulia era firească democratizarea invăţămintului superior din această parte de ţară, deschizindu-se porţile şcolilor inalte şi pentru majoritatea populaţiei româneşti practic exclusă din şcoli pină la acea dată. Este dureros să afli cit de puţini copii români urmau vreo şcoală in această cetate împrejmuită de milioane de români care trebuiau să rămină la coada vacii la început de veac 20 ! Acum şaizeci de ani se pun bazele învăţămintului ştiinţific de rang european la Cluj. Savanţi de renume mondial vor veni aici să ţină prelegeri iar la deschiderea propriu-zisă a Universităţii se vor nevoi in acel an greu după război rectori şi profesori de la mari universităţi europene să ia drumul Transilvaniei pentru a aduce un omagiu de bun inceput instituţiei surori. De la Paris in cap de iarnă, Emil Racoviţa va veni aci întemeind institutul de speologie unic in lume în acea vreme, Victor Babeş va veni de la Bucureşti, Sextil Puşcariu de la Iaşi . Vasile Pârvan in celebra lecţie inaugurală se va socoti ctitor de acum al istoriografiei ştiinţifice in inima Daco-României. Ioan Lupaş va începe cursul de istorie naţională iar Onisifor Ghibu, marele pedagog, sufletul de om fără de care este de neconceput acest inceput universitar la Cluj-Napoca, va pune temelia ştiinţifică a unei pedagogii democratice pe principiul drepturilor istorice ale tuturor locuitorilor acestui pămint românesc. Universitatea din Cluj-Napoca de astăzi, unde invată pe facultăţi mii şi mii de tineri, fără deosebire de naţionalitate, unde pe lingă studenţii români se specializează tineri şi de pe alte continente se cuvine să-şi aducă aminte in acest octombrie de jertfele pe care ţara le-a făcut pentru a pune acest aşezămint in calea sa cea bună. Grădina botanică unde studenţii se duc cu drag, ctitoria de o viaţă a marelui învăţat Borza, este greu de conceput fără de Universitatea, așa cum se cuvenea să fie aici in inima Transilvaniei. IOAN ALEXANDRU X