Flacăra, ianuarie-martie 1988 (Anul 37, nr. 1-12)
1988-01-06 / nr. 1
FLACĂRA PENTRU MINTE, INIMA SI LITERATURA Vitrina cărţilor Teatru Mobila şi durere Unul din cei mai interesanţi şi originali autori dramatici români, Teodor Mazilu, prilejuieşte Teatrului Dramatic Galaţi premiera ultimei sale piese. Mobilă şi durere, pusă în scenă de Victor Ioan Frunză. Lumea piesei maziliene apare aici într-o lumină deosebită. Din cit pot să-mi dau seama, plnă la spectacolul lui Victor Ioan Frunză nu s-a mai încercat relaţionarea atit de pregnantă a titlului piesei cu ceea ce se întîmplă efectiv în scenă. O cortină de Început, realizată ca şi întreaga scenografie, de o tînără artistă de remarcabil talent care este Adriana Crand, propune o modalitate de »'•res în universul spectacolului : imagini de pictură naivă. Intens colorate, fanteziste. Incintă ochiţii. începutul avertizează asupra intenţiilor regizorului : o uşă enormă prin care Îşi face apariţia Sile, diaconul Siles Gore, aşezaţi, prăbuşiţi, mai bine zis pe minuscule şi Incomode birouri, imprimă un nivel spectacular de exoeoţie. Pentru Victor Ioan Frunză lumea maziliană este un microcosm guvernat de legi sui generis. Ea evoluează într-un timp şi un spaţiu supuse bunului plac al personajelor de marcă : Sile, Gore, Urechea ta. Vedem astfel, treptat, cum textul mazilian părăseşte teritoriul comicului declarat, unde a fost adesea mărginit, pentru a parcurge o geografie a umanului. Ironică, prin subtext, mai gravă, prin semnificaţii teatrale. Sile este dispus chiar să fie corect pentru a-şi zdrobi adversarul, pe Paul Arnăutu, Gore îşi sacrifică iubita pentru fericirea şefului in timp ce ea, Melania, îl împinge la dezastru pe Paul, soţul de circumstanţă. Curios apare Urecheatu , costumat „civil“ (după mine inacceptabil în raport cu restul costumelor, evident elaborate) dar cu tichia bufonului pe cap, conducind valsul grotesc al dezumanizării și ironiei. Regizorul, spectacolul — care prezintă integral textul — are o primă parte excelentă. Victor loan Frunză a gîndit punerea in scenă prin piesa lui Mazilu şi nu alături de ea. Furia comic-ironică a sincerităţii lui Sile este admirabil concepută. Plecarea sa în căutarea soţiei, la munte, in partea doua a spectacolului, scade, însă, tensiunea ideatică . Sile şi Melania apar, la întîlnire, intr-o ..panaramă''' de bilet, cu beculeţe şi naiv desenat-colorată, jucînd ca „actori“ In fata publicului pe „textul“ piesei. Spectacolul mobilării casei proaspeţilor căsătoriţi, iarăşi, excelent realizată regizoral-scenografic, suportă, în spirit mazilian pur, „durerea“ celor care sperau astfel in fericire. Partitura lui Urecheatu, aici, a „bufonului“ deci, este mai puţin acceptabilă, personalul, prin jocul actorului, in general, racordîndu-se puţin la Întreg. Interesantă este soluţia ieşirii Melaniei din scenă, cu o „cutie a milei“ numină apelind la umanitatea (nealterată) a celorlalţi (publicul). O creaţie admirabilă In spectacolul gălăţean este realizată de Mihai Mihail. (Sile Gurău). Actorul dă un sens major comicului mazilian, speculind inteligent şi inspirat o partitură dificilă. La debutul său, după absolvire, Claudiu Stănescu (Gore) se dezvăluie ca un actor remarcabil, foarte dotat artisticeşte. Gore al său, mai puţin apăsat comic, este o figură stranie, dramatică mai degrabă a unui bilet al deşertăciunilor. Un alt debut, al Măriei Eremia-Baboi din Lizica, convinge de talentul actriţei, în vervă, aici cu un control, însă, mai slab al vocii. Grig Cristaru, în Paul, tinde, prin concepţia rolului, să distoneze cu ansamblul scenic. Actorul, cu o fizionomie mai puţin credibilă pentru rol, desenează un personaj excentric în raport cu spectacolul. O reuşită este Melania In interpretarea Floricăi Dinicu, actriţă In continuă evoluţie — spre bine — artistică. Are o mare mobilitate scenică şi un temperament care dă sens inedit partiturii scenice. In fine, Eugen Popescu Cosmin (Urecheaţii) propune un personaj gîndit de regizor drept maître de jeu. In fapt, însă, o comună accepţie a jocului dublu Intre Sile şi Paul. Victor loan Frunză reuşeşte, punînd în scenă Mazilu, să atingă, cel puţin in prima parte a spectacolului, nivelul valoric f de inteligenţă artistică recunoscute de mai multă vreme şi care denotă o viziune teatrală matură propunînd prin Mobilă şi durere, la Galaţi, un punct de interes pe harta stagiunii curente. MARIAN POPESCU ■ M e,de Romul Munteanu Din nou despre biografie şi poezie Despre raportul dintre opera scriitorilor şi viaţa lor se poate scrie de nenumărate ori. Relaţia dintre aceste rapiduri de a fi este atit de complexă incit decelarea felurilor de manifestare a autorilor în existenţă prin lectura operelor literare, ni se pare că se înscrie intr-o gamă extrem de variată. Dar lirica de factură confesiva face parte din parametrii diferiţi. Personalizarea puternică a creaţiei literare se petrece numai atunci cind trecerea (transgresarea) din viaţă spre altceva devine intr-adevăr operă de artă. Altfel, numeroasele scrieri de simplă defulare au doar o motivaţie psihanalitică, soldată cu o paraliteratură de factură autobiografica. Dincolo de toate acestea, tentativa de alungare a autorului din literatură s-a dovedit a fi o eroare. Se ştie doar că însuşi actul imaginar nu poate fi conceput în afara realului, scriitorul dispunind de o imensă libertate a opţiunilor lexicale in procesul de numire a realului. Biografismul a apărut în istoria literaturii ca o necesitate explicativă de ordin genetic. El s-a degradat mai tîrziu prin excesele comentariilor de tip cauzal. Dar biografia nu poate fi despărţită de operă, fiindcă cele două moduri de-a fi ale scriitorului nu trăiesc decit printr-o permanentă stare de influenţare reciprocă. După părerea mea, alegerea scriitorilor destinaţi biografierii prin operă trebuie făcută printr-o raportare prioritară la creaţie, nu la viaţă. Oricît de spectaculară ar fi o biografie, ea nu capătă un sens împlinit decit atunci cind s-a prelungit intr-un text literar validat estetic. Departe de noi gindul de a-i ignora pe scriitorii care-şi eludează în mod programatic biografia din scriitura lor. Acum nu ne ocupăm de ei, dar ştim că sunt foarte numeroşi. Reflecţiile noastre din momentul de faţă sunt prilejuite de operele de factură auctorială sau de-a dreptul confesive. Mă gindesc însă adeseori la posibilitatea criticilor de a se arăta şi ei in public prin specificitatea demersului lor spre literatură, în Jurnalul său. W. Gombrowicz merge atit de departe incit le propune criticilor să se „trădeze“ prin discursul lor în aşa fel incit cititorii lor să ştie dacă sunt blonzi sau bruneţi. Oricum, curajul criticului de a-şi exhiba în mod public corpus-ul gîndirii, dedus uneori direct din reacţiile sale humorale, mi se pare un act de mare onestitate intelectuală. Reflecţiile noastre de astăzi sunt prilejuite de apariţia volumului Barca pe valuri („Cartea Românească“, 1987) de Denisa Comănescu. Intrarea ei in literatură prin Izgonirea din paradis (1979), urmată de o altă plachetă de versuri, Cuţitul de argint (1983), a produs in rindurile criticii de întîmpinare o acceptare excesiv de generoasă. In realitate, poeta este şi ea serială (vezi Ioana Ieronim etc.), iar scoaterea ei din serie ar fi cerut o motivaţie mai convingătoare. In faţa criticii de întimpinare, Denisa Comănescu a părut a fi validată estetic chiar de la început. Intrată şi în istoria literară (vezi I. Rotari), aşezată, cum s-ar spune gospodăreşte in cultură, poezia Denisei Comănescu se cere a fi interogată prin toate mecanismele creaţiei, ca şi prin viziunea pe care încearcă s-o proiecteze asupra existenţei. Citită acum în strinsă corelare cu textele de debut, Denisa Comănescu nu pare să aibă o evoluţie reală. Constatarea aceasta nu se instalează in planul unei negaţii polemice. Ea provine doar din impresia că Denisa Comănescu a debutat ca o poetă adultă. Ni se pare de asemenea că s-a vorbit scris prea mult de modelele sale literare de provenienţă americană. In realitate ele nu sunt decelabile decit in faţa unui anumit fel de-a fi in existenţă. Denisa Comănescu aduce din poezia engleză şi americană un alt mod de-a însene poezia intr-un anumit spaţiu de sensibilitate. Poeta de la Buzău reprezintă în valul tinerilor scriitori tipul de autor lipsit de o imaginaţie literară debordantă. Ea îşi cercetează cu precădere chipul, epiderma, impulsurile faţă de soare şi apă. Trăirile sale sunt grefate fie pe o mare sarcină afectivă, fie pe un gol existenţial. Poeta se manifestă mai rar ca o prezenţă activă în existenţă, versurile ei trădînd mereu impresia de absenţă, conjugată cu reveria evadării din spaţiile claustrate. Autoarea Bărcii pe valuri se manifestă în primul rind ca o poetă a faptelor rememorate. Ea îşi aduce mereu aminte de ceva, este obsedată de trecutul ei domestic, supus adeseori unor acte de prezentificare. De fapt, dialogul „monologat“ dintre ea şi el imprimă o tentă specifică discursului său literar. Grefată cu precădere pe senzaţii, poezia Denisei Comănescu lasă impresia că in sufletul ei totul se arde ca o amintire estompată : „Ca nişte pietre cenuşii / de care numai marea / se mai ocupa / mi se păreau“ durerea / frica / ura / (Persefone). Scriitura sa trăieşte, aşadar, din rememorarea faptului trăit, înscris în arhiva conştiinţei. Poezia Denisei Comănescu se configurează ca o explozie de fapte eterogene. Aparent incoerent, discursul său literar capătă unitate prin omogenizarea disparităţii de informaţii. Enunţuri ca : „Liniştea are urechi înroşite“, „Iubirea mă hrăneşte cu seminţe de măr“, se adună in cele din urmă într-un fel de magmă afectivă, menită să depoziteze senzaţii/emoţii de provenienţă foarte diferită. Denisa Comănescu este în acelaşi timp autistă şi alienată. Narcisistă, autoarea se cercetează mereu pe sine, descoperindu-şi mereu o altă ipostază posibilă de a fi. Situate între persoana întrt şi persoana a treia, unele enunţuri de tipul : „Sunt o tablă înroşită“, „Mişcarea ei e o comoară“ arată o permanentă deplasare a privirii între dinăuntru şi dinafară intre trăirea asumată şi spectacolul eului văzut din exterior. Atunci cind vederea autoscopică a poetei alunecă spre lumea din afară, universul veificat sugerează o discretă anxietate de factură kafkiană : „Stau agăţată de cameră / şi omor sentimente / cu fierul de călcat / Dar starea aceasta mă strînge / ca un corset / M-am confundat cu boilerul / cu maşina de rîşnit cafea / cu bidonul de motorină“ (Robinsonadă). Şi cind aproape intempestiv în enunţul autoarei Îşi face loc la modul retoric formula Daţi-mi un vers... este limpede că Denisa Comănescu coboară iarăşi in biografia sa recognoscibila. In camera obscură a memoriei sale pare să se desfăşoare micul spectacol al poeziei ce se cere mereu auzită, ca o desfăşurare de evenimente domestice. Enunţuri de genul : „In camera de musafiri ne intîlnim / în faţa televizorului“ sau aducem-aminte cu un vădit caracter evocator ca : „Tata nu mai este ! mama nu mai este / tu vei fi / tu vei fi“ (Păpădia) pun in lumină discursul unei scriitoare ancorată in cotidianul domestic care este, in acelaşi timp, puternic solicitată de eros. Privită ca Weltanschauung, poezia cultivată de Denisa Comănescu ne invită să reflectăm la faptul că o furnică poate recunoaşte (vedea) doar o furnică, în vreme ce omul poate să perceapă şi alte făpturi decit acelea ale semenilor săi. Fără îndoială că Denisa Comănescu reprezintă în universul său literar fenomenul de poetae minores in unul din modurile cele mai elocvente de manifestare, P.S. Aş sugera graficienilor să renunţe la coperţile de Up retro. Vitrina artelor Film A fost un reportaj Chiar dacă in filmul lui George Cornea. Vulcanul stins, prima reuşită sunt personajele (posibile, ataşante, dozate in acea proporţie optimă de generalitate si individualitate, cel puţin in ce priveşte personajele principale) farmecul vine din ceea ce n-a fost neapărat scris, ci poate doar scontat. Punînd in mişcare o poveste de viaţă frumoasă, instructivă tocmai prin alăturarea izbinzii cu eşecul „ca-n viaţă“, cum ar spune Andrei Blaier, scenariul lui Dumitru Carabăţ se susţine prin poezie. Muntele, dragostea pătimaşă (o patimă neretorică, jucată dezinvolt de Adrian Pintea şi interiorizat de Mircea Andreescu) deţin rolurile principale. Un tinăr geologist cară, undeva departe, nostalgia pentru muzică, sub forma unui casetofon şi a Sonatei lunii şi — frumoasă excentricitate — sub forma unul unui... pian cu coadă, care mobilează interiorul noii sale locuinţe cu o distincţie mascînd duios precaritatea Începutului de drum. început la pas, fără prea mare elan (dacă nu punem la socoteală dragostea lui Vasile Făteran pentru Lavinia), noul său destin 11 face să treacă văile unor experienţe dure: Lavinia, socotită deja logodnică, a fost numai o greşeală, un fel de iluzie (de altfel, personajul feminin interpretat de Ruxandra Bucescu rămîne destul de inconsistent, poate şi datorită jocului „exterior“, rece al actriţei, destul de nepotrivit aici); competenta, pasiunea sint infrunte de calculul meschin al intereselor si de acela fără suflet al intîmplarii (Romulus Strejan moare într-un accident banal, pe munte, înainte de a fi reuşit să convingă despre autenticitatea descoperirii lui : un munte de cupru). Restul, pină la ceea ce este filmul Vulcanul stins, este ştiinţă a replicii, viziune regizorală Îngrijită, actori de cea mai bună calitate.• Fără să rateze (din păcate!) secvenţa „clasică“ a sălii de şedinţe, a biroului „de centrală“ în care se decide pro sau contra eroului principal (de obicei contra, pentru ca filmul să pledeze pro). Vulcanul stins nu se opreşte aici. Filmul are viată, e hrănit de plăcerea artei, sărind peste tonul „de serviciu“ atit de obositor in unele filme de actualitate. Adrian Pintea, Mircea Andreescu si Alexandru Repan reuşesc, fiecare, roluri frumoase, curate, lucrate chiar la detaliu. Tras de Vasile Făieran (personajul lui Adrian Pintea) către tinereţe, către dinamica sa impulsivitate, filmul aduce secvenţe memorabile, cum este cea din partea finală, cu şampania victoriei postume, pe care ploaia îndesată, de vîrf de munte, o transformă în act Justițiar. Muzica scrisă de Tiberiu Olah pentru filmul lui George Cornea (o muzică de zile mari, cu adevărat), imaginea datorată operatoului Gabriel Kosuth (subtil adecvată scenariului și ideii regizorale prin refuzul descrip- • Pină acum se vorbea de „şcoala de poezie“ de la Tîrgu Neamţ in grup. Patru poeţi erau consideraţi susţinătorii ei consecvenţi : Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu, Nicolae, Adrian Alui Gheorghe. I.crit, ultimul dintre aceştia îşi ortografiază numele pe copera volumului său de versuri Poeme în alb-negru, Ed. „Junimea“, într-un fel prin care ne atrage atenţia că a luat poezia pe cont propriu. O „şcoală de poezie“ se defineşte nu atit prin ceea ce-i uneşte pe insufleţitorii ei, cit mai ales prin ceea ce-i individualizează. Adrian Alui Gheorghe se desprinde din plachetele de debut colectiv ale editurilor cu o poezie sigură pe sine, conştientă de propria identitate, adăugind inconfundabilei tradiţii moldave a verbului românesc o înfiorare nouă iar uceniciei de bun augur pe lingă marile sensibilităţi ale clipei o prospeţime curată din propria-i fîntînă lăuntrică. „Cineva spunea că apa Moldovei nu se vaisă nicăieri, că i-a căutat el capetele şi că „nimic, ea-i făcută să fie aici“. Poezia lui Adrian Alui Gheorghe, ca şi a congenerilor săi, e făcută să fie aici, acolo, pretutindeni ca un argument invincibil că spiritul tinăr al poeziei noastre e în materia limbii române şi a lumii acasă. • La puţin timp după apariţia romanului său „Unde se odihnesc vulturii“ (Ed. Eminescu), poetul Gabriel Chifu publică o nouă carte de versuri. Omul neţărmurit, la Ed. „Scrisul Românesc“ compensînd cu mijloacele de investigaţie ale poeziei prospectarea „realismului neţărmurit“ pe care nu-1 putea epuiza cu mijloacele prozei, in primul său roman făcut public. In fond, dincolo de limitele literare ale unui gen sau Flacăra — anul XXXVII — Nr. 1 — (1696) — 6 ianuarie 1988