Flacăra, ianuarie-martie 1988 (Anul 37, nr. 1-12)

1988-01-06 / nr. 1

FLACĂRA PENTRU MINTE, INIMA SI LITERATURA Vitrina cărţilor Teatru Mobila şi durere Unul din cei mai interesanţi şi originali autori dramatici ro­mâni, Teodor Mazilu, prilejuieş­te Teatrului Dramatic Galaţi premiera ultimei sale piese. Mobilă şi durere, pusă în sce­nă de Victor Ioan Frunză. Lu­mea piesei maziliene apare aici într-o lumină deosebită. Din cit pot să-mi dau seama, plnă la spectacolul lui Victor Ioan Frunză nu s-a mai încercat re­­laţionarea atit de pregnantă a titlului piesei cu ceea ce se în­­tîmplă efectiv în scenă. O cortină de Început, reali­­zată ca şi întreaga scenografie, de o tînără artistă de remar­cabil talent care este Adriana Crand, propune o modalitate de »'•res în universul spectacolu­lui : imagini de pictură naivă. Intens colorate, fanteziste. In­cintă ochiţii. începutul averti­­zează asupra intenţiilor regizo­rului : o uşă enormă prin care Îşi face apariţia Sile, diaconu­l Sile­s Gore, aşezaţi, prăbuşiţi, mai bine zis pe minuscule şi Incomode birouri, imprimă un nivel spectacular de exo­eoţie. Pentru Victor Ioan Frunză lumea maziliană este un micro­cosm guvernat de legi sui ge­neris. Ea evoluează într-un timp şi un spaţiu supuse bunu­lui plac al personajelor de mar­că : Sile, Gore, Urechea ta. Vedem astfel, treptat, cum textul mazi­­lian părăseşte teritoriul comicu­lui declarat, unde a fost adesea mărginit, pentru a parcurge o geografie a umanului. Ironică, prin subtext, mai gravă, prin semnificaţii teatrale. Sile este dispus chiar să fie corect pentru a-şi zdrobi adversarul, pe Paul Arnăutu, Gore îşi sacrifică iu­bita pentru fericirea şefului in timp ce ea, Melania, îl împinge la dezastru pe Paul, soţul de circumstanţă. Curios apare Ure­­cheatu , costumat „civil“ (după mine inacceptabil în raport cu restul costumelor, evident elaborate) dar cu tichia bufonu­lui pe cap, conducind valsul grotesc al dezumanizării și ironiei. Regizorul, spectacolul — care prezintă integral textul — are o primă parte excelentă. Victor loan Frunză a gîndit punerea in scenă prin piesa lui Mazilu şi nu alături de ea. Furia co­­mic-ironică a sincerităţii lui Sile este admirabil concepută. Plecarea sa în căutarea soţiei, la munte, in partea doua a spectacolului, scade, însă, ten­siunea ideatică . Sile şi Melania apar, la întîlnire, intr-o ..pana­ramă''' de bilet, cu beculeţe şi naiv desenat-colorată, jucînd ca „actori“ In fata publicului pe „textul“ piesei. Spectacolul mobilării casei proaspeţilor că­sătoriţi, iarăşi, excelent realiza­tă regizoral-scenografic, supor­tă, în spirit mazilian pur, „du­rerea“ celor care sperau astfel in fericire. Partitura lui Ure­­cheatu, aici, a „bufonului“ deci, este mai puţin acceptabilă, per­sonalul, prin jocul actorului, in general, racordîndu-se puţin la Întreg. Interesantă este soluţia ieşirii Melaniei din scenă, cu o „cutie a milei“ nu­mină apelind la umanitatea (nealterată) a celorlalţi (publicul). O creaţie admirabilă In spec­tacolul gălăţean este realizată de Mihai Mihail. (Sile Gurău). Actorul dă un sens major co­micului mazilian, speculind in­teligent şi inspirat o partitură dificilă. La debutul său, după absolvire, Claudiu Stănescu (Gore) se dezvăluie ca un ac­tor remarcabil, foarte dotat ar­tisticeşte. Gore al său, mai pu­ţin apăsat comic, este o figură stranie, dramatică mai degrabă a unui bilet al deşertăciunilor. Un alt debut, al Măriei Ere­­mia-Baboi d­in Lizica, convinge­­ de talentul actriţei, în vervă, aici cu un control, însă, mai slab al vocii. Grig Cristaru, în Paul, tinde, prin concepţia ro­lului, să distoneze cu ansamblul scenic. Actorul, cu o fizionomie mai puţin credibilă pentru rol, desenează un personaj excen­tric în raport cu spectacolul. O reuşită este Melania In in­terpretarea Floricăi Dinicu, ac­triţă In continuă evoluţie — spre bine — artistică. Are o mare mobilitate scenică şi un temperament care dă sens ine­dit partiturii scenice. In fine, Eugen Popescu Cosmin (Ure­cheaţii) propune un personaj gîndit de regizor drept maître de jeu. In fapt, însă, o comună accepţie a jocului dublu Intre Sile şi Paul. Victor loan Frunză reuşeşte, punînd în scenă Mazilu, să atin­gă, cel puţin in prima parte a spectacolului, nivelul valoric f­ de inteligenţă artistică recunos­cute de mai multă vreme şi care denotă o viziune teatrală ma­tură propunînd prin Mobilă şi durere, la Galaţi, un punct de interes pe harta stagiunii cu­rente. MARIAN POPESCU ■ M e,de Romul Munteanu Din nou despre biografie şi poezie Despre raportul dintre opera scriitorilor şi viaţa lor se poate scrie de nenumărate ori. Relaţia dintre aceste rap­­i­duri de a fi este atit de complexă incit decelarea feluri­lor de manifestare a autorilor în existenţă prin lectura ope­relor literare, ni se pare că se înscrie intr-o gamă ex­trem de variată. Dar lirica de factură confesiva face parte din parametrii diferiţi. Personalizarea puternică a creaţiei literare se petrece numai atunci cind trecerea (transgre­sarea) din viaţă spre altceva devine intr-adevăr operă de artă. Altfel, numeroasele scrieri de simplă defulare au doar o motivaţie psihanalitică, soldată cu o paraliteratură de factură autobiografica. Dincolo de toate acestea, tentativa de alungare a auto­rului din literatură s-a dovedit a fi o eroare. Se ştie doar că însuşi actul imaginar nu poate fi conceput în afara realului, scriitorul dispunind de o imensă libertate a op­ţiunilor lexicale in procesul de numire a realului. Biografismul a apărut în istoria literaturii ca o necesi­tate explicativă de ordin genetic. El s-a degradat mai tîr­­ziu prin excesele comentariilor de tip cauzal. Dar biogra­fia nu poate fi despărţită de operă, fiindcă cele două mo­duri de-a fi ale scriitorului nu trăiesc decit printr-o per­manentă stare de influenţare reciprocă. După părerea mea, alegerea scriitorilor destin­aţi biogra­­fierii prin operă trebuie făcută printr-o raportare priori­tară la creaţie, nu la viaţă. Oricît de spectaculară ar fi o biografie, ea nu capătă un sens împlinit decit atunci cind s-a prelungit intr-un text literar validat estetic. Departe de noi gindul de a-i ignora pe scriitorii care-şi eludează în mod programatic biografia din scriitura lor. Acum nu ne ocupăm de ei, dar ştim că sunt foarte nu­meroşi. Reflecţiile noastre din momentul de faţă sunt pri­lejuite de operele de factură auctorială sau de-a dreptul confesive. Mă gindesc însă adeseori la posibilitatea criticilor de­ a se arăta şi ei in public prin specificitatea demersului lor spre literatură, în Jurnalul său. W. Gombrowicz merge atit de departe incit le propune criticilor să se „trădeze“ prin discursul lor în aşa fel incit cititorii lor să ştie dacă sunt blonzi sau bruneţi. Oricum, curajul criticului de a-şi ex­hiba în mod public corpus-ul gîndirii, dedus uneori direct din reacţiile sale humorale, mi se pare un act de mare onestitate intelectuală. Reflecţiile noastre de astăzi sunt prilejuite de apariţia volumului Barca pe valuri („Cartea Românească“, 1987) de Denisa Comănescu. Intrarea ei in literatură prin Izgonirea din paradis (1979), urmată de o altă plachetă de versuri, Cuţitul de argint (1983), a produs in rindurile criticii de întîmpinare o acceptare excesiv de generoasă. In realita­te, poeta este şi ea serială (vezi Ioana Ieronim etc.), iar scoaterea ei din serie ar fi cerut o motivaţie mai convin­gătoare. In faţa criticii de întimpinare, Denisa Comănescu a părut a fi validată estetic chiar de la început. Intrată şi în istoria literară (vezi I. Rotari), aşezată, cum s-ar spune gospodăreşte in cultură, poezia Denisei Comă­nescu se cere a fi interogată prin toate mecanismele crea­ţiei, ca şi prin viziunea pe care încearcă s-o proiecteze asupra existenţei. Citită acum în strinsă corelare cu tex­tele de debut, Denisa Comănescu nu pare să aibă o evo­luţie reală. Constatarea aceasta nu se instalează in planul unei negaţii polemice. Ea provine doar din impresia că Denisa Comănescu a debutat ca o poetă adultă. Ni se pare de asemenea că s-a vorbit­ scris prea mult de modelele sale literare de provenienţă americană. In reali­tate ele nu sunt decelabile decit in faţa unui anumit fel de-a fi in existenţă. Denisa Comănescu aduce din poezia engleză şi americană un alt mod de-a însene poezia in­tr-un anumit spaţiu de sensibilitate. Poeta de la Buzău reprezintă în valul tinerilor scriitori tipul de autor lipsit de o imaginaţie literară debordantă. Ea îşi cercetează cu precădere chipul, epiderma, impulsurile faţă de soare şi apă. Trăirile sale sunt grefate fie pe o mare sarcină afec­tivă, fie pe un gol existenţial. Poeta se manifestă mai rar ca o prezenţă activă în existenţă, versurile ei trădînd me­reu impresia de absenţă, conjugată cu reveria evadării din spaţiile claustrate. Autoarea Bărcii pe valuri se manifestă în primul rind ca o poetă a faptelor rememorate. Ea îşi aduce mereu aminte de ceva, este obsedată de trecutul ei domestic, supus ade­seori unor acte de prezent­ificare. De fapt, dialogul „mo­­nologat“ dintre ea şi el imprimă o tentă specifică discursu­lui său literar. Grefată cu precădere pe senzaţii, poezia Denisei Comănescu lasă impresia că in sufletul ei totul se arde ca o amintire estompată : „Ca nişte pietre cenuşii / de care numai marea / se mai ocupa / mi se păreau“ du­rerea / frica / ura / (Persefone). Scriitura sa trăieşte, aşa­dar, din rememorarea faptului trăit, înscris în arhiva con­ştiinţei. Poezia Denisei Comănescu se configurează ca o explozie de fapte eterogene. Aparent incoerent, discursul său literar capătă unitate prin omogenizarea disparităţii de informaţii. Enunţuri ca : „Liniştea are urechi înroşite“, „Iubirea mă hră­neşte cu seminţe de măr“, se adună in cele din urmă într-un fel de magmă afectivă, menită să depoziteze senzaţii/emoţii de provenienţă foarte diferită. Denisa Comănescu este în acelaşi timp autistă şi alienată. Narcisistă, autoarea se cercetează mereu pe sine, descope­­rindu-şi mereu o altă ipostază posibilă de a fi. Situate între persoana întrt şi persoana a treia, unele enunţuri de tipul : „Sunt o tablă­ înroşită“, „Mişcarea ei e o comoară“ arată o permanentă deplasare a privirii între dinăuntru şi dinafară intre trăirea asumată şi spectacolul eului văzut din ex­terior. Atunci cind vederea autoscopică a poetei alunecă spre lu­mea din afară, universul veificat sugerează o discretă anxie­tate de factură kafkiană : „Stau agăţată de cameră / şi omor sentimente / cu fierul de călcat / Dar starea aceasta mă strînge / ca un corset / M-am confundat cu boilerul / cu maşina de rîşnit cafea / cu bidonul de motorină“ (Robinso­nadă). Şi cind aproape intempestiv în enunţul autoarei Îşi face loc la modul retoric formula Daţi-mi un vers... este limpede că Denisa Comănescu coboară iarăşi in biografia sa recogno­­scibila. In camera obscură a memoriei sale pare să se des­făşoare micul spectacol al poeziei ce se cere mereu auzită, ca o desfăşurare de evenimente domestice. Enunţuri de genul : „In camera de musafiri ne intîlnim / în faţa televi­zorului“ sau aducem­-aminte cu un vădit caracter evocator ca : „Tata nu mai este ! mama nu mai este / tu vei fi / tu vei fi“ (Păpădia) pun in lumină discursul unei scriitoare an­corată in cotidianul domestic care este, in acelaşi timp, pu­ternic solicitată de eros. Privită ca Weltanschauung, poezia cultivată de Denisa Comănescu ne invită să reflectăm la faptul că o furnică poate recunoaşte (vedea) doar o furnică, în vreme ce omul poate să perceapă şi alte făpturi decit acelea ale semenilor săi. Fără îndoială că Denisa Comănescu reprezintă în univer­sul său literar fenomenul de poetae minores in unul din modurile cele mai elocvente de manifestare, P.S. Aş sugera graficienilor să renunţe la coperţile de Up retro. Vitrina artelor Film A fost un reportaj Chiar dacă in filmul lui Geor­ge Cornea. Vulcanul stins, pri­ma reuşită sunt personajele (po­sibile, ataşante, dozate in acea proporţie optimă de generalita­te si individualitate, cel puţin in ce priveşte personajele prin­cipale) farmecul vine din ceea ce n-a fost neapărat scris, ci poate doar scontat. Punînd in mişcare o poveste de viaţă fru­moasă, instructivă tocmai prin alăturarea izbinzii cu eşecul „ca-n viaţă“, cum ar spune An­drei Blaier, scenariul lui Du­mitru Carabăţ se susţine prin poezie. Muntele, dragostea păti­maşă (o patimă neretorică, ju­cată dezinvolt de Adrian Pintea şi interiorizat de Mircea Andre­­escu) deţin rolurile principale. Un tinăr geolog­ist cară, un­deva departe, nostalgia pentru muzică, sub forma unui caseto­­fon şi a Sonatei lunii şi — fru­moasă excentricitate — sub for­ma unul unui... pian cu coadă, care mobilează interiorul noii sale locuinţe cu o distincţie mascînd duios precaritatea În­ceputului de drum. început la pas, fără prea mare elan (dacă nu punem la socoteală dragostea lui Vasile Făteran pentru Lavi­­nia), noul său destin 11 face să treacă văile unor experienţe dure: Lavinia, socotită deja lo­godnică, a fost numai o greşea­lă, un fel de iluzie (de altfel, personajul feminin interpretat de Ruxandra Bucescu rămîne destul de inconsistent, poate şi datorită jocului „exterior“, rece al actriţei, destul de nepotrivit aici); competenta, pasiunea sint infrunte de calculul meschin al intereselor si de acela fără su­flet al intîmplarii (Romulus Strejan moare într-un accident banal, pe munte, înainte de a fi reuşit să convingă despre auten­ticitatea descoperirii lui : un munte de cupru). Restul, pină la ceea ce este filmul Vulcanul stins, este ştiinţă a replicii, vi­ziune regizorală Îngrijită, actori de cea mai bună calitate.­­• Fără să rateze (din păcate!) secvenţa „clasică“ a sălii de şe­dinţe, a biroului „de centrală“ în care se decide pro sau con­tra eroului principal (de obicei contra, pentru ca filmul să ple­deze pro). Vulcanul stins nu se opreşte aici. Filmul are viată, e hrănit de plăcerea artei, sărind peste tonul „de serviciu“ atit de obositor in unele filme de actua­litate. Adrian Pintea, Mircea An­­dreescu si Alexandru Repan reuşesc, fiecare, roluri frumoase, curate, lucrate chiar la detaliu. Tras de Vasile Făieran (perso­najul lui Adrian Pintea) către tinereţe, către dinamica sa impulsivitate, filmul aduce sec­venţe memorabile, cum este cea din partea finală, cu şampania victoriei postume, pe care ploa­ia îndesată, de vîrf de munte, o transformă în act Justițiar. Muzica scrisă de Tiberiu Olah pentru filmul lui George Cor­nea (o muzică de zile mari, cu adevărat), imaginea datorată o­­peratoului Gabriel Kosuth (sub­til adecvată scenariului și ideii regizorale prin refuzul descrip- • Pină acum se vorbea de „şcoala de poezie“ de la Tîrgu Neamţ in grup. Patru poeţi erau consideraţi susţinătorii ei con­secvenţi : Daniel Corbu, Aurel Dumitraşcu, Nicolae­­, Adrian Alui Gheorghe. I.­crit, ultimul dintre aceştia îşi orto­­grafiază numele pe copera vo­lumului său de versuri Poeme în alb-negru, Ed. „Junimea“, într-un fel prin care ne atrage atenţia că a luat poezia pe cont propriu. O „şcoală de poezie“ se defineşte nu atit prin ceea ce-i uneşte pe insufleţitorii ei, cit mai ales prin ceea ce-i in­dividualizează. Adrian Alui Gheorghe se desprinde din pla­chetele de debut colectiv ale editurilor cu o poezie sigură pe sine, conştientă de propria iden­titate, adăugind inconfundabilei tradiţii moldave a verbului ro­mânesc o înfiorare nouă iar uceniciei de bun augur pe lingă marile sensibilităţi ale clipei o prospeţime curată din propria-i fîntînă lăuntrică. „Cineva spu­nea că apa Moldovei nu se vai­să nicăieri, că i-a căutat el capetele şi că „nimic, ea-i făcu­tă să fie aici“. Poezia lui Adrian Alui Gheorghe, ca şi a conge­nerilor săi, e făcută să fie aici, acolo, pretutindeni ca un argu­ment invincibil că spiritul ti­­năr al poeziei noastre e în ma­teria limbii române şi a lumii acasă. • La puţin timp după apari­ţia romanului său „Unde se odihnesc vulturii“ (Ed. Emi­­nescu), poetul Gabriel Chifu publică o nouă carte de versuri. Omul neţărmurit, la Ed. „Scri­sul Românesc“ compensînd cu mijloacele de investigaţie ale poeziei prospectarea „realismu­lui neţărmurit“ pe care nu-1 putea epuiza cu mijloacele pro­zei, in primul său roman făcut public. In fond, dincolo de limi­tele literare ale unui gen sau Flacăra — anul XXXVII — Nr. 1 — (1­696) — 6 ianuarie 1988

Next