Flacăra, ianuarie-martie 1991 (Anul 81, nr. 5-13)

1991-02-06 / nr. 5

Africa tunsă chilug, oră de cruce şi de singurătate Cînd 180 de somalezi au ocupat sediul Naţiunilor Unite din Bucureşti, autorităţile nu aveau decît două alternative : să-i evacueze cu ajutorul ne­preţuit al poliţiei, ori să le încropească un adăpost provi­zoriu. Rugăminţile d-lui Tin­ea, reprezentant al Ministeru­lui de Externe, nu i-au clintit pe emigranţi din hotărîrea să aştepte pe coridoarele clădirii pînă înaltul Comisariat pentru refugiaţi îşi asumă efortul de a obţine ceea ce visează ei cu o încăpăţînare amară. Azil politic într-una din ţările Oc­cidentului. Două zile n-a fost loc nici să arunci un ac, fe­mei, copii, bărbaţi au dormit de-a valma pe podele, nu s-au lăsat fotografiaţi, au respins interviurile. Primilor asedia­tori li s-au mai alăturat încă 62 de aceeaşi naţionalitate, săraci, ai unei ţări, exasnera­t­e de mizerie şi dictatură. Comi­sia interdepartamentală alcă­tuită cu grăbire din Ministerul Sănătăţii, Ministerul de Inter­ne, Ministerul Finanţelor, Mi­nisterul Comerţului, Primăria Capitalei, i-a convins totuşi pe 9 ianuarie să fie găzduită la spitalele Viting şi Emilia Irza, precum şi la Leagănul de co­pii nr. 1. Pentru control me­dical şi pentru că în acel mo­ment nu exista în România nemîngîiată a plecărilor defi­nitive o tabără de refugiaţi. Comisia nou-măscuita a reu­şit să-i cazeze în campingurile de la Băneasa (apartinînd Ambasador S.A.) şi de la Buftea (C.A.T.T.), alocînd 5,10 milioane de lei pentru întreţi­nerea lor şi pentru crearea u­­nor condiţii de iarnă : instala­ţii electrice, de apă casă, la­­•’’■jtoare, reparaţii. Dl. Ilie, şef »viciu în cadrul Primăriei, •iflcupă în continuare de soar­­ril pribegilor , banii care au fost solicitaţi guvernului aco­peră cheltuielile pentru ianua­rie şi februarie. La întrebarea ce se va întîmpla dacă pînă atunci nici un stat nu le oferă azil politic somalezilor, dl. Ilie ridică neputincios din umeri. Oricum s-au luat măsuri de către Ministerul Afacerilor Ex­terne, care să preîntîmnine astfel de situat!! si s-a­­hotărît construirea unor lagăre pe raza municipiului Bucureşti, unde­ Ii mi 'I TT TiTin. T—I J5J. va pe lingă Argeş, şi pe întreg teritoriul ţării ; pe de altă parte, o să apară un cadru ju­ridic adecvat şi un organ cen­tral specializat. Intrăm în Europa ? Ţară, nu-mi trebuie nu­mele tău ! O veveriţă argintie şi cati­felată ne întîmpină cu zbur­dălnicii. E duminică. E dimi­neaţă. E frig. Campingul Bă­neasa pare încă amorţit. La intrare întîlnim primul soma­lez, nu se mai tem de ziarişti, ne conduce viol. Vorbim cu poliţiştii de la recepţie , refu­giaţii intră şi ies cum vor, în schimb nu e permis accesul românilor în tabără ; nu sînt probleme, nici scandaluri, nici beţii — religia musulmană in­terzice alcoolul. In jurul nos­tru s-au strîns curioşi oaspe­ţii de iarnă ai locului, care ne îndreaptă spre liderul lor. Ismail Abdi Mahamad, som­noros, nebărbierit şi înalt are pe umeri un palton jerpelit. E tată a opt copii şi purtătorul de cuvînt al grupului. In So­malia războiul civil durează din 1988, nici nu ştii cînd şi al cui glonţ te loveşte, nu se mai poate trăi. Fără să mărturi­sească ce crede despre tabere­le aflate în luptă şi căreia îi dă dreptate, Ismail are faţa chinuită şi sălbatică a exilaţi­lor dintr-o ţară care Ie-a de­venit străină, în România sunt încă de ne la începutul anului trecut, fiecare după noroc. Nu vrea să spună cine a avut ideea ocupării sediului O.N.U., nici cum s-au organizat, în schimb ne lămureşte că nu vor să rămînă aici, vor să primească azil politic într-o ţară democrată. N-ar strica să fie şi prosperă. Intrăm într-o căsuţă în care locuiesc 2 soţi cu 3 copii mici. E cald şi nemăturat, cearşa­furile la fel de murdare ca basmaua femeii şi hainele tu­turor. Curge numai apa rece, lipseşte becul din tavan. Asis­tenta medicală ne şopteşte je­nată că şi vitaminele pe care Medicim du monde le aduce laolaltă cu alte ajutoare pen­tru copii aproape zilnic, şi becurile sunt vîndute la pre­ţuri bune în talcioc. Tot aşa aflăm că, deşi apa caldă mai funcţionează la duşuri, refu­giaţii nu prea se spală, dum­neaei, chiar se teme să nu apară cazuri de nie. Există un cabinet improvizat unde li se asigură permanent asistenţă. Oricum, locatarii nu se plîng de nimic, nici nu sperau mai mult. Să muncească? Nu, ştiu că la noi a apărut şomajul. Sunt mulţumiţi şi de meniul care nu cuprinde carnea de porc­i afurisită de religia lor. Mlncarea costă 85 de lei pe zi (în orfelinate se mănîncă mai prost cu 60 de lei). Aici, sălii de mese îi lipsesc geamurile pentru că a fost amenajată special pentru ei şi e încă în lucru. O altă căsuţă ne arată ace­leaşi chipuri lihnite, dezordi­ne, sărăcie murdară. La ple­care poliţistul care ne-a înso­ţit cere asistentei spirt ca să-şi şteargă mîinile. Peste alee, în „sala de mese“ un somalez zîmbitor şi amabil oferă femeii care mătură o ți­gară bună și străină. OLTEA MUTULESCU ■ Intr-o zi, în timp ce denigram constructiv guvernul, un coleg mi-a spus că sunt căutat la te­lefon. „De cine?*. „Nu ştiu. Unul care da bună ziua. Un tip * bine crescut După voce, aşa pare*. „Domnule, mi-a spus vocea, care indica intr-adevăr o per­soană deprinsă cu conversaţii îngrijite, eşti un prost*. După care a venit cu unele precizări: „Ai fost prost şi înainte, dar acum eşti prost de tot“. Şi a închis telefonul cu grijă lăsînd, ca orice om educat care săvîr­­şeşte prima oară în viaţă ceva necuviincios, un răgaz de cîte­va secunde ca să-mi revin, să bîiguî un „Cine-i acolo?* moa­le şi să nu primesc răspuns. Intîmplarea m-a emoţionat mult iar motive am avut des­tule, şi personale şi, ca sâ zic *aşa, de ordin general. Ştiam că -s prea deştept şi că, trecind ’pul, cu toate sfîrşiturile de tt pe care le-am prins, şansa de a fi cotat ca un tip realmen­te Inteligent diminuează. Mă consolam cu ideea câ puţini observau asta sau, dacă îşi dă­duseră seama mal devreme, teau protocolul şi mă insul­­t­ lăudîndu-mă. E plăcut să­­­fii câ nu eşti singur pe lume, că mai gindesc şi alţii ca tine. Şi, ce-i mai important, că tşi fac curaj şi te ajută să pricepi cine eşti. Insulta mică a unui Individ neobişnuit cu infamia nu doare tut că s-au născut din tătici porci şi mămici scroafe, că bu­nicii au fost spioni calmîci şi străbunicii neotraci, că şi-au stins tinereţile nu în facultăţi, ci în case de randevú, că au luat neveste toante şi îşi vînd fiicele pe dolari în corturile din Piaţa Universităţii. Nicicînd n-a avut presa română mai multe gazetăriţe ca-n '90, dudui şi dame care au mutat în ură ne­voia neacoperită de dragoste condeieri stăteau ca vecinii la taifas şi se asigurau reciproc d­e consideraţie. „Am zis eu vreodată că ma­ta-i ştoarfa, întreba unul, şi că tactu-i ca­nalie? N-am zis, fiindcă nu vorbesc niciodată despre ce nu ştiu precis. Am afirmat eu că eşti un cretin, că n-ai talent şi că-ţi vinzi poeziile cu suta de lei? Cum puteam să-mi permit? Doar te respect. Te preţuiesc atit de mult că n-aş îndrăzni să aproape deloc. Din nefericire, excesele acestea atit de atent drămuite te conving că poporul nostru e pe cale să piardă ceva ce i-a făcut faima în epoca modernă, îndeosebi, şi a con­vins străinătatea de talentul unic al românului : graba oca­­rei groase, a ofensei rafinate de strădania mai multor gene­raţii, a ultragiului maxim. Ba­bele, bunăoară, care cu numai un an in urmă nu pridideau ca vorbesc cu nimeni despre fap­tul că eşti laş şi că nu-ţi plă­­eşti datoriile. Asta-i principiu! Mneu : nu mă bag in treburile altora, chiar dacă am de-a face cu sifilitici şi pui de căţea. Domnule, eu respect prea mult convenţiile sociale ca să te scuip cînd te văd. Nu, dorrunu­­e, eu nu sînt ca alţii, care se reped să-ţi zică mitocan şi bozgor nenorocit. Eu dau fru­mos bună ziua fiindcă vreau să rămînem prieteni, să avem li­nişte şi condiţii civilizate de muncă *. Mulţi au pierdut pînă şi plă­cerea de a calomnia personal. O fac prin procură, ca şi cum blasfemia, imprecaţia şi Infa­şi rivna cromozomîcă-n verb. Nici Anglia în secolul de aur n-a născut atîtea eseiste şi ac­tiviste cite a dat ţara noastră nu numai un an. Toate Ane şi Mării, ca-n piesele cu ilegalişti, unde cei buni se cheamă Matei şi Radu iar cele bune ca fecioa­rele, prinţesele şi preacuvioa­sele. Şi doar din loc un loc o Florică stîrnită să se scalde-n gilceavă ca rimp-n noroi. îmi amintesc cu nostalgie de-un timp în care, cu opreliş­tile absolut stimulatoare ale cenzurii, batjocura se rafina in­­tr-atît incit devenea creaţie, imi e vie in memorie scena în care, știind că nu le e îngăduit sâ se schilodească, doi distinşi urarea „să dea ciuma-n voi de legionari* abia mai scapă cîte-un „arză-v-ar focu" la trei zile o dată. Numărul scrisorilor care încep cu un omagiu neaoş al maternităţii şi se încheie cu indicaţii de ce-ar fi mai sigur să facem dacă am hotărit să ne spînzurăm — cum trebuie unsă funia, adică, şi ce scaun trebuie folosit, ca nu cumva să ratăm clipa — e în scădere. Sau dacă rămîne constant, e clar că seva creatoare se diluează, că nu se mai înjură ca altădată. Și ce faimos era în campa­nia electorală, cînd puteai să evoci, in cuvinte simple, zise din inimă, tot ceea ce adversarii ar fi vroit sâ rămînă neștiut, fap­­ t unul care înjură mai bine decît mine? marea directă sunt mai prejos decit cleveteala mondenă, birja in cercul de amici şi alu­ziile cu caracter defăimător. Piriciunile scrise sunt pline de neglijenţe, ofensa slinoasă nu întrebuinţează, cum reco­mandă cărţile de maniere ele­gante, pluralul majestâţii, se huleşte fără simţul ierarhiei, sunt d­răcu­­ţi şi miniştrii, şi di­rectorii, ca şi cum rangul unui om nu mai are nici o importan­ţă, ca şi cum e totuna dacă-l bagi pe unul in ma­sa ori il dai naibii. Ziare, care pinâ nu de mult se slujeau de prestigiul redactorilor şefi ca să împrăş­tie zvonuri şi afronturi, lasă a­­ceastă gingaşă îndeletnicire in seama unor amatori , vechi autori de adeziuni devenit­ pes­te noapte arhangheli ai con­sensului şi ai delaţiunii, gospo­dine al căror om politic e pus pe cuvinte de redactori cu vo­caţia injuriei, femei bărbătoase şi îndelung neglijate, care-şi varsă prostia şi sila de lume în note sub pseudonime greceşti, profesori-scriitori de istorie fără portofoliu ce-şi vînd darul sa­cru al anatemei pe orice fel de monedă. Criză morală mare, domnule ! Dacă n-ar exista Ti­mişoara şi „România Liberă", subiectele zilnice ale presei coordonate de Frontul Segre­gării Naţionale, armate întregi de lefegii al abjecţiei n-ar avea din ce scoate o­pâine. TUDOR OCTAVIAN fl Nr. 5 — miercuri, 6 februarie 1991 Realitatea imediată Cine aprinde luminări la mormîntul lui Ceauşescu? O dată care pînă nu de mult ne înfiora. O „sărbătoa­re“ care ne făcea să nu mai ieşim din case, să nu mai dăm drumul la radio sau la televi­zor. Asta dacă nu cumva a­­veam ghinionul şi de niscaiva muncă patriotică de omagie­re. „Cel mai iubit“ — cuvin­tele cele mai auzite. Nimeni nu avea voie să nu-l iubească. 26 ianuarie 1991. A mai tre­cut ceva vreme de rind s-a văzut că „dragoste cu sila nu se poate“. Din curiozitate (şi nu numai atît) m-am deplasat la locul în care se aflau bănui­tele gropi (necomune) ale ce­lor doi foşti „cei mai iubiţi“. Situate la o oarecare distanţă între ele, dar, oricum, în fa­milie. La cîţiva metri se află şi cavoul nepoatei. Crucile celor doi mari atei au dispărut. Doar nu credeau în nimic. Decît în el. Imi aduc aminte de spusele unui celebru medium francez după „legătura“ cu cei doi Ceauşescu . ..Nu va trece mult timp şi oameni vor veni la mormintele noastre cu flori“. Nu aş fi crezut-o niciodată, dar...­­M-am grăbit să ajung ct mai de dimineaţă. Şi, surpri­ză ! O femeie făcea curăţenie, culegea gunoaiele (cu toate ca acolo era locul lor), schimba apa la flori, aprindea lumină­ri. După cîteva minute, ace­eaşi lucruri şi la „tovarăşa de suferinţă şi viaţă“. Apropierea mea, tentativa de a pune o întrebare se sol­dează cu un eşec. Mai, mai să fugă, nu înainte de a-mi spu­ne: „Au fost oameni buni. A­­stia de acuma sînt mult mai răi". Am zis şi eu: „Aşa o fi!* Către orele prânzului, un a­­devărat pelerinaj începe să se desfăşoare în acel loc. Oame­nii trecuţi de patruzeci de ani. Bine îmbrăcaţi. Pun flori, a­­prind luminări. Cu toate că s­înt circa zece persoane, nu se aude nici un zgomot. O tăce­re complice. Doar complici au fost toată viaţa. La fel. Priviri­le le fug, nu se privesc în ochi. Ştiu ei de ce ! Prezenţa mea provoacă o oarecare stare de nelinişte. Dar îşi văd mai departe de treburi; li se fac şi pomeni. „Ca buni români şi creştini“ ce-au devenit peste noapte. Totul ca într-un coşmar: „Nu va trece mult timp şi...“ Continui să cred că nu va fi aşa niciodată ROMULUS VASILE CRISTEA . Vă vindem un „pont"! Paradisul cauciucurilor Sînteţi posesor de autotu­rism şi aveţi nevoie de anve­lope, ce faceţi ? Dacă sînteţi un inocent, colindaţi zilnic ma­gazinele de profil, întrebaţi mmgrjjijjijgTnrTiaamri--irmnmi' ' înzătorii dacă au primit, dacă vor primi, dacă... Vă bă­ieţi gura degeaba. In acest caz, nu aveți decît o singură șan­să: cineva să vă vîndă pontul. Flacăra adică să vă anunţe cînd vine transportul (o informaţie pre­ţioasă, ce trebuie „apreciată“) şi să mergeţi apoi pe filieră, „apreciind“ în dreapta şi-n stingă, după datină. Dacă nu vă convine, n-aveţi decît să cumpăraţi din tîrg la un preţ.„ Din simpatie faţă de dum­neavoastră, vă vînd un pont: „paradisul anvelopelor“ e la Floreşti. Nu aveţi nevoie de pile, relaţii, ci numai de ben­zină să ajungeţi pînă acolo. Dacă nu sunteţi interceptat de la intrare de ofertanţi, înseamnă că sunt „la lucru“ în altă parte, în faţa Fabricii de anvelope „Victoria“. Parcaţi maşina acolo şi aşteptaţi. Ca să fiţi uşor reperat, scoateţi un teanc de sute şi începeţi să număraţi la vedere (nu mai puţin de 11000 pentru un set de anvelope şi 1000 pentru unul de camere). Băieţii, de regulă îmbrăcaţi în halate (oa­meni serioşi, salariaţi ai fa­bricii !), vor veni singuri să vă abordeze. Presupunînd că aţi nimerit într-un moment ne­prielnic, întoarceţi maşina pe drumul pe care aţi venit, fa­ceţi prima la stingă şi acolo veţi vedea visul cu ochii: zeci de cauciucuri stivuite pe seturi de câte cinci, numeroşi vînză­­tori (majoritatea în halate) şi, evident, numeroşi cumpărăto­ri: ce mai, un adevărat tal­cioc. Marfa e pe alese, preţul nu: săptămîna trecută era 11000, acum poate să fi sărit la 12000 (eu zic să vă grăbiţi). Unde mai pui că afacerea se face cu acte în regulă, pentru că băieţii vă dau şi bonul de cumpărare. Cum de unde-l au ? Din întreprindere, unde fiecare salariat are dreptul la cel puţin un set pe an, la pre­ţul oficial de 943 de lei cauciu­cul şi 120 de lei camera. Mai sunt şi dintre acei care n-au acte şi care, din motive lesne de înţeles, vă pot livra marfa la domiciliul lor. Cu ei se mai poate umbla la preţ. Aşa că, în orice punct al localităţii vă veţi afla, e imposibil să nu fiţi abordat „pe problemă“, chiar şi de­­puştii mai răsă­riţi. Nu ştiu cîţi salariaţi are „Victoria“ Floreşti, ştiu dintr-o declaraţie televizată a direc­torului acesteia că un număr foarte mare de muncitori (vreo 2000 parcă) au fost trimişi a­­casă cu 50% din salariu. Cu siguranţă, mulţi dintre ei îşi vor vinde ce mai au prin casă, ce-au mai procurat prin re­partiţie. Un motiv în piua şi bateţi fierul cât e cald. VALERIA DORN­EA­NU ■

Next