Flacăra, aprilie-iunie 1991 (Anul 81, nr. 15-26)
1991-04-10 / nr. 15
Criza politică Constantin Dumitru Cei mai pesimişti pot spune că in criză politică se află România cam de multişor şi că acum se poate vorbi doar de o agravare a acesteia. Totuşi, odată cu etapa a doua a liberalizării preţurilor şi cu modificările sensibile determinate de fricţiunile interne din cadrul partidului de guvernămint, criza politică devine prin masiva sa percepţie socială — paralizantă. Ceea ce ar fi putut să pară, pină mai ieri, o luptă politică de hărţuială intre o opoziţie fărimitata şi insuficient pregătită pentru a oferi o alternativă puterii, pe de o parte, şi o formaţiune politică supraevoluata electoral, prea pufin dispusă să renunţe la inertia prerogativelor partidului unic, pe de altă parte, işi dezvăluie, in aceste momente, resursele dezintegratoare în planul general al vieţii noastre politice. In ce constă această criză ? In primul rind intr-o generalizată neîncredere, intr-o absenţă aproape totală a credibilităţii in vreun factor politic anume. Altfel spus, capitalul politic pe care l-a pierdut constant Frontul Salvării Naţionale (la care s-a adăugat brusca pierdere a credibilităţii din ultimele două săptămîni) nu a fost cîştigat de vreun alt factor sau partid politic (ascensiunea partidului domnului Verde, nefiind nici pe departe atit de semnificativă nu cit se spune). Dacă în urmă cu un an, oamenii pariau politic (şi o făceau adesea violent şi intolerant), acum dezamăgirea, teama, ruşinea, indiferenta, in ultimă instanţă neîncrederea semnifică o depreciere globală a politicului in viaţa societăţii româneşti. Desigur, fără ca asta să folosească la ceva, se pot aduce reproşuri opoziţiei (în primul rînd partidelor reprezentate în parlament) că, mai ales in ultima jumătate de an, nu a reușit, în pofida strivitoarei infringed pe care a suferit-o, să se afirme mai pregnant, să cîstige credibilitate astfel incit să asistăm la consolidarea unui echilibru politic atît de necesar. Același reproş se poate face şi F. N. care ar fi trebuit să aibă inteligenţa de a contribui el irisuri la întărirea opoziţiei, faţă de care oricum avea unele datorii de pe vremea campaniei electorale. Sloganul „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu" este la fel de periculos pentru F S.N. ca şi pentru P.N.L. sau P.N.Ţ.-c.d., de pildă. Dacă nu cumva mai periculos, întrunit comparaţia se face cu F.S.N. care de font administrează ţara. Atacurile concertate „de la stingă" împotriva F.S.N., împotriva programului de reformă al guvernului Roman și direct împotriva primului ministru Suspect, e adevărat, de o anumită tendinţă de autoritarism excesiv) au bulversat resturile de încredere inerţială în actuala putere politică. Starea de perplexitate a devenit, în aceste condiţii, starea naturală a fostului fesenist, obligat să dărâme o parte dintre idolii săi. Odată începută demolarea, procesul nu mai poate fi nici oprit, nici controlat. E de presupus, totuşi, că premierul Roman (mai decis să cîştige) va ieşi învingător din această luptă intestină. Va funcţiona, dacă se va intîmpla astfel, şi obsesia absenţei altor lideri credibili. Pe de altă parte, convulsiile sociale previzibile in etapa imediat următoare vor resuscita lupta politică proprie etapei postrevoluţionare. Neavind cum să funcţioneze in cadrele sale normale, politica va coborî din nou in stradă. Sub aceste presiuni, este posibil să se producă modificări politice, chiar semnificative, dar este greu de crezut că ele se vor desfăşura sub semnul credibilităţii. Altfel spus, criza politică se va perpetua. In condiţiile amintrii aproape iresponsabile a alegerilorgoale şi ale unei succesiuni de demisii caragialeşti, schimbările posibile nu vor ieşi din zodia convingerii că „vin ai noştri, pleacă-ai noştri...* Desigur, i se oferă Preşedintelui României o şansă ; el ar putea f ipotetic să arbitreze, fie şi parţial, această stare de criză. Erodarea creditului său politic este, insă, la rindul său, destul de puternică. Dincolo de erorile mai vechi (mineriada, in primul rind), izolarea preşedintelui (potenţată şi de bănuita rivalitate politică directă cu primul ministru) reduce mult din şansele sale de intervenţie in actuala criză. Posibilele mutări inteligente, pe care le-a ratat F.S.N., care ar viza atragerea opoziţiei la o viaţă politică reală i-ar oferi domnului Iliescu, totuşi, o şansă. Vremea dialogului nu este niciodată absolut depăşită. Şi partidele de opoziţie ar putea acţiona in acest sens, fără teama de a fi acuzate de pactizarea cu puterea. Dar, fiind atit de singur şi (auto)izolat, preşedintele s-ar putea să nu găsească in timp util mijloacele de comunicare necesare. Cind sunt scrise aceste rinduri, nimeni nu ştie rezultatele vizitei (nu foarte oportune !) la Moscova. Deşi ele nu sunt de neanticipat. Oricum, dacă, simţind o firească nevoie de sprijin şi înţelegere, preşedintele Iliescu le va căuta la Moscova, aceasta va fi ultima sa eroare politică. Homo positions George Arion Ziarul de trei pagini al domnului prim-ministru Intr-o povestire a unui cunoscut prozator contemporan un erou vizitează împreună cu soţia lui expoziţii de pictură. Din păcate, femeia şi-a pierdut vederea şi bărbatul este nevoit să-i explice în detaliu ce reprezintă fiecare tablou. Pentru a menaja sensibilitatea nevestei şi a-i crea în permanenţă o stare de confort sufletesc, acesta descrie numai peisaje incîntătoare, chipuri de o frumuseţe nemaivăzută, intîlniri pline de farmec ale unor obiecte, toate fără nici o legătură cu pînzele expuse pe pereţi. Mi-am adus aminte de această scriere în seara cind domnul prim-ministru a declarat la televizor, într-un interviu in care de fapt dinsul a condus ostilităţile, că primeşte in fiecare dimneaţă ziarele şi revistele, dar n-are timp să le parcurgă pe îndelete. E şi firesc. Cineva însă îi întocmeşte o informare pe trei pagini pornind de la presa din ziua respectivă. Deci, există o persoană care poate să-i prezinte cu exactitate puzderia de publicaţii care se tipăresc azi, dar poate şi să selecteze dintr-o publicaţie numai articole sumbre, pentru a o compromite, sau, numai articole flatante pentru a-i măguli orgoliul, sau, de ce nu, articole insignifiante. Respectivul funcţionar are oricînd posibilitatea, fie din nepricepere, fie din rea-voință, să deformeze imaginea despre realitate a unui înalt demnitar, de care depinde destinul atîtor oameni. Acesta poate să nu mai aibă răgaz să-şi formeze idei proprii şi să le accepte pe ale altcuiva fără să le analizeze mai profund. Apelând doar la o astfel de sursă de informare poţi să te mingii cu dulci iluzii despre starea de beatitudine în care se află naţiunea, aşa cum au păţit-o atîţia, şi să nu mai bagi de seamă cum, la un moment dat, freamătul existenţei se estompează şi în jurul tău e tot mai copleşitoare singurătatea. Pentru a nu ajunge în situaţia asta, e nevoie şi de a patra pagină a ziarului. Cine o scrie pentru domnul prim-ministru ? Sindromul sertarelor goale Ion D. Goia Pe vremea odiosului se şoptea că scriitorii români au sertarele burduşite cu opere valoroase pe care din motive lesne de înţeles nu le pot deocamdată publica, dar cind va veni momentul, cind, adică, România va scăpa de Ceauşescu, vom avea o adevărată explozie de literatură excepţională, scriitorii vor rupe inima tîrgului ieşind în piaţă cu ceea ce pină atunci tăinuiseră. Momentul a venit, dar absolut nimic nu s-a întîmplat. Literatura de sertar fusese un mit, prin sertare, de fapt, bătea vîntul. De sindromul sertarelor goale suferă acum rafturile magazinelor. Pînă la 1 aprilie se spunea că gem depozitele de mărfuri, dar că produsele nu sunt puse în vînzare întrucît se aşteaptă intrarea în vigoare a noilor preţuri, prin trecerea la eripa a doua a „liberalizării“. Atunci va fi piaţa plină. Scump scump, dar belşug. Şi a venit 1 aprilie şi rafturile magazinelor au rămas la fel de goale. Depozitele pline in aşteptarea „momentului“ prielnic au fost tot o legendă. Penuria este tot aşa de mare ca şi mai înainte. De ce s-a întîmplat aşa ? îmi permit să citez dintr-un comentariu pe care l-am publicat la începutul lui noiembrie, cînd a demarat prima etapă a liberalizării preţurilor : „Dacă pe piaţă fie dau zilnic, să rr resupunem o sută de tone de carne, dar sunt necesare o mie de tone, în zadar vom ridică preţul cărnii de la 36 de lei la 100 de lei kilogramul, carnea va acoperi tot o zecime din nevoi , atîta doar că omul necăjit nu va mai nmeri deloc carne sau va micea numai în preajma alegerilor. Dacă pe mață sunt un milion de perechi de pantofi iar nevoile sunt de 5 milioane urcarea preţului de la 360 de lei la 1 OOO lei perechea nu va încălţa pe mai mulţi, ci va face numai ca accesul la pantofi noi să fie posibil numai pentru anumite categorii de cetăţeni”. Aşadar, despre lipsa de produse e vorba,din limbaj comercial „lipsă fond marfă“. De ce ? In principal, fiindcă întreprinderile producătoare de bunuri de consum — le avem în vedere acum doar pe acestea —, deosebit de o mulţime de greutăţi obiective. Incepînd cu lipsa de materii prime şi de energie şi , terminînd cu greşita înţelegere a democraţiei de către clasa muncitoare, aplică şi ele regula bişniţei — încasări cit mai mari pe produse cît mai puţine, prin umflarea exagerată a preţurilor .Acest procedeu nu este altceva decit un mod de a-ţi fura singur căciula. Fiindcă atîta timp cit nu se va munci foarte mult şi nu se va produce foarte mult, sărăcia se va ţine scai de noi. Preţurile mari în condiţii de penurie nu înseamnă decit inflaţie şi scăderea catastrofală a nivelului de trai al celor mulţi. Greşeala, am spus-o şi cu alte prilejuri, vine de acolo că iniţiatorii reformei noastre economice — n-are a face că ei n-o numesc aşa — au pus căruţa înaintea cailor. Mai întii trebuiau realizate reîmproprietarirea ţăranuilor şi privatirea in industrie şi comerţ, ca bază solidă pentru determinarea unui boom al producţiei de bunuri de consum, şi abia pe urmă „liberalizarea“ preţurilor. Să ai, adică, la ce să liberalizezi preţurile, pe ce să pui eticheta cu noile preţuri. Aşa, n-a ieşit decit o scumpire cumplită a puţinului existent. Foarte interesant este că de rolul şi importanţa producţiei ca premisă pentru reuşita trecerii la economia de piaţă, pentru creşterea nivelului de trai, factorii guvernamentali, " în frunte cu domnul prim-ministru Petre Roman, sunt pe deplin conştienţi şi convinşi, dar să referă la această problemă cu detaşarea observatorului din afară ba chiar cu aerul de a reproşa altora că de ce nu procedează cum trebuie. Dar cine trebuia să organizeze întregul proces dacă nu însuşi guvernul ? A o face pe miratul că nu s-a găsit nimeni care să se ocupe serios de producţie, lucru ca era şi este în realitate de competenţa şi de datoria guvernului, echivalează nu doar cu o glumă de 1 aprilie, ci, mai râu, cu o bătaie de joc la adresa cetăţeanului, în totului tot, cadoul pe care guvernul l-a făcut poporului român de Paşti 1991 ne umple inimile nu de mîndrie patriotică, ci de nelinişte, de apăsare şi tristeţe (şi de minte ?). Un an şi jumătate - lumină 23 de ani-lumină, în timp ce abia ne tîram zilele în foame şi frig, la intervale savant calculate, Ceauşescu ne povestea, la televizor, cum nivelul nostru de trai a mai făcut un salt spectaculos. Fidel principiului — sănătos, dealtfel — că nu trebuie să laşi niciodată să se piardă o experienţă valoroasă, domnul Petre Roman, primul nostrul ministru, a făcut vineri, 29 martie, la televizor, o afirmaţie uluitoare, din care am aflat, precum domnul Jourdin care a făcut proză o viaţă întreagă fără să ştie, că anul trecut am mîncat... foarte aproape de standardele... Dar, să-i dăm cuvîntul domnului Petre Roman, cu specificaţia că punctele din textul citatului marchează pauzele declaraţiei : „Noi trebuie să fim siguri că într-un termen scurt hrănim populaţia aceasta favorabil. Cum am hrănit-o, în 1990, de exemplu. Destul de... foarte aproape de standardele... Nu în priveşte varietatea, nu ce privi corpul în sine“. NU ştim ce înseamnă in opinia domniei sale „corp în sine“, dar dacă laptele, brînza, smîntîna, ouăle, carnea şi mezelurile sînt incluse în această noţiune, atunci rău trebuie să fi să-,-)' cit țările la ale căror standarde if' referea. Iar dacă țările respective nu sint,marginea prăpastiei — și nu sint ?■ ^ atunci înseamnă că in România nimic nu s-a schimbat. ROXANA PAICU ■ Nr. 15 — miercuri, 10 aprilie 1991