Flacăra, octombrie-decembrie 1991 (Anul 81, nr. 40-52)

1991-10-02 / nr. 40

Flacăra 2 Scheletul dinozaurului de la Muzeul Antipa In iunie 1990 minerii au venit la Bucureşti şi au acţionat aici sub patronajul lozincilor: „Iliescu, te iubim !", „Iliescu, nu uita, Valea Jiului i-a ta I" şi „Iliescu, nu uita, Valea Jiului te vrea!". Anul a­­cesta, lozinca minerilor a fost, clară şi precisă, „Jos Iliescu !“. Un 180 de grade care spune, prin el însuşi, totul sau aproape totul. * Pentru marşurile lor asupra Bucureştiului mine­rit au partea lor de vină,­ dar o parte mică. Prin­cipalul vinovat, autorul moral şi un foarte mare măsură şi material al mineriadelor este dl Ian Iliescu. Cind cu descinderea din iunie 1990, am fost printre puţinii, dacă nu singurul, care, con­demned cele săvirşite de ei, i-am şi apărat pe mineri, aducind în favoarea lor toate circumstan­ţele atenuante care se puteau găsi. Cele spuse atunci sunt intru totul valabile şi azi. De fapt, mi­nerii au crezut de fiecare dată că-şi apără amă­­rîta lor bucată de pîine. Şi au fost de fiecare dată înşelaţi. Sunt deci convins că imensa majoritate a mine­rilor a venit in septembrie 1991 la Bucureşti pe cinstite, împinşi de lipsuri şi nevoi, l-am văzut, obosiţi, chinuiţi, amăriţi, n-aveau în ei nimic de fiară, la această condiţie i-a coborît inconştienţa preşedintelui României, care i-a făcut să creadă că-şi pot permite orice fără să păţească nimic. Dar oare este totul cuşer? Cei ce i-au mobiitizat şi dirijat pe mineri n-au avut şi altele îri minte şi in vedere? De ce minerii, care strigau „Jos Ilies­cu!“, au fost împinşi să acţioneze împotriva se­diului guvernului? Ce s-a convenit la întâlnirea Iliescu — Cosma? Avem oare de-a face cu o Mal­ie la care au fost vînduţi minerii? Cu o împă­care a nomenclaturii minereşti cu nomenclatura fesenista, cu un „pupat Piaţa Endependenţii“ pe spinarea minerilor? In timpul Mineriadei 91", ca întotdeauna în momente grele, mulţi au oferit probe de laşitate, oportunism, neobrăzare şi cinism cit cuprinde. Cind minerii s-au dus in Dealul Mitropoliei,­ parlamenta­rii noştri s au întrecut in a le explica cum că sis­temul nostru democratic (a se vedea scutierii, pe­tardele şi grenadele fumigene ş.a.) face ca dl Iliescu să nu poată fi scos de la Cotroceni. Păi, dacă era s-o luăm astfel, exclusiv după precep­tele in vigoare in decembrie 1989, nu-i aşa că Ceauşescu nu putea fi clintit din sediul c.c.-ului şi nu-i aşa că dl Iliescu ar fi fost şi acum doar director al Editurii Tehnice? Presa fesenistă şi a făcut din nou numărul; cea mai grea osindă pen­tru ea ar fi să pună cineva pe două coloane cele scrise de această presă despre venirea minerilor anul trecut şi cele scrise acum. Cit priveşte Tele­viziunea, prin prezentarea trunchiată şi tenden­ţioasă, a faptelor, printr-o selecţie partizană, prin mistificare, denaturare şi minciună, s-a dovedit a fi şi acum ceea ce a fost mereu după revoluţie, o fată in casă, bună la toate, a dlui Ion Iliescu. Ajungem astfel şi la preşedinte. Aici voi spu­ne doar citeva cuvinte. Mai pe larg, altă dată. A rezultat foarte clar şi cu prilejul mineriadei de anul acesta că dl Iliescu este in stare de orice — să arunce ţara in război civil, să pună armata să tragă in populaţie, să treacă totul prin foc şi sabie, să vadă in jur ruină, jale şi picjor, numai el să-şi păstreze fotoliul prezidenţial. De unde vine această incrincenare teribilă, această agăţare disperată, neintilnită nicăieri in lume, de scaunul deţinut? Mulţi spun că din groaza imensă că ime­diat după ce nu va mai fi preşedinte, va fi tradus in faţa justiţiei, pentru toate relele pe care le-a făcut ţârii. Nu-i aşa. Cind vede un grăunte de omenie şi de rezonablitate la cineva, românul ştie să uite şi să ierte. In cazul cind ar pleca acum, pe bune, dl Iliescu ar scăpa cel mai ieftin. Dacă Ceauşescu făcea aşa, demisionind pur şi simplu la un moment dat, era acum in viaţă. Râminind la Cotroceni, agâţindu-se de un scaun care nu mai are astăzi nici o bază de masă, intrucit opţiunile electoratului s-au modificat intr-un an şi jumătate In­ mod radical, dl Iliescu face cel mai mare rău tării ai lui însuşi. Pentru că dl Iliescu nu va con­vinge niciodată lumea civilizată (şi cu bani) că intrarea României in această lume va putea fi fă­cută de un fost lider comunist, numai pentru că acest lider a avut cu Ceauşescu o dispută asupra celei mai bune căi spre comunism. Intre alte enor­mităţi debitate in zilele fierbinţi ale mineriadei de anul acesta, dl Iliescu a reluat placa veche că nu se retrage din cauză că impotriva lui se ridică in pieţe doar citeva mii de oameni, in timp ce el a fost ales de 16 milioane; cu alte cuvin­te, că pentru a­­ face să plece de la Cotroceni trebuie să vină şi să protesteze in Bucureşti toţi cei 16 milioane care l-au votat. Logică demnă de scheletul dinozaurului de la Muzeul Antipa. Ca şi cum atunci cind a fost răsturnat Ceauşescu, din­­du-i-se dlui Iliescu cale liberă ca să urce in vir­­ful piramidei au venit in Bucureşti să demonstre­ze 99,97 la sută din electoratul ţării, eiţi votaseră cu F.D.U.S.-ul ! Oare nu-i este limpede dlui Iliescu că dacă ar consulta astăzi electoratul, rezultatul ar fi invers decit in 1990? Acel 180 de grade al minerilor, de care vorbeam la început, tocmai asta arată. ION D. GOIA ■ Homo politicus Mineriada anului 1991 (să sperăm că va fi doar una singură in acest an) s-a terminat. In momentul cind apare numărul de faţă al „Flacărei", citi­torii noştri cunosc intimplările, de la audiovizual ori din presa cotidiană. Atit cit a putut ajunge pină la ei. Dar şi reporterii noştri au fost la faţa lo­cului. Şi dacă relatările lor nu pot avea statutul unor transmisii in­direct, fiindcă au trecut de atunci citeva zile, cele văzute, auzite, simţite şi trăite de ei in mijlocul evenimentelor, printre mineri şi bucureştenii care i-au sus­ţinut pe ortaci, printre petardele, grenadele şi gloanţele (de cauciuc ?) trase in contra demonstranţilor, in fumul usturător al gazelor lacrimogene, sunt, deopotrivă, completări la informaţia­ dumneavoastră, piese la dosarul proce­sului de acum al celor intimplate, precum şi material pentru judecata isto­riei — ‘datorate unor martori de primă mină. Evident, nu e vorba de o cro­nică detaliată şi completă a evenimentelor, de o monografie a lor (se va face, nu ne indoim, şi acest lucru, şi nu peste prea mult timp), ci de frag­mente colorate, menite să intre, alături de altele, in alcătuirea unui mare vitraliu al „Mineriadei ‘91“. (I.D.G.). TREC MINERII, TREC... Ştirea că minerii din Valea Jiului vor sosi în Bucureşti pe 25 septembrie la ora prînzului a produs in rîndul bucureştenilor confuzie şi nelinişte. Acum pe cine vor bate ? „Golanii“ din Piaţa Universităţii fuseseră lichi­daţi in iunie ’90 la chemarea Pre­şedintelui Ion Iliescu. De ce vin acum minerii ? — se întrebau cei aproape cincizeci de ziarişti care în jurul orelor 13 aşteptau sosirea primei garnituri cu ortaci in Gara Băneasa. De data aceasta senatorul Gelu Voican Voicu­­lescu nu i-a mai aşteptat pe mineri în gară. La ora 13,20 prima garnitură din Valea Jiului opreşte la treizeci de metri de staţie. Un moment de pa­nică... minerii coboară din vagoane, rămîn cuminţi pe peron, iar ziariştii nu ştiu ce să facă : să-i asaltezeTM cu Întrebări sau s-o rupă la fugă (amin­tirile din 13—­15 iunie nu se pot şterge prea uşor !). Ziariştii prind totuşi curaj. Şeful trenului declară că sunt cam .2 000 de mineri. Cei din primele rînduri întîmpină pe ziarişti cu pri­viri mintoase . „Ne-aţi făcut de rîs în toată lumea ! Aţi scris minciuni“. Nu vor să răspundă la întrebări, sunt pre­cauţi, nervoşi, obosiţi, suportă cu greu­ pozele fotoreporterilor. Unul din cinci mineri este înarmat cu bite, răngi. In faţa gării un pluton de poliţişti neînarmaţi asistă timid la dialogul mineri-ziarişti. Poliţiştii vor asigura „securitatea“ coloanei pe traseul Gara Băneasa—Piaţa Victoriei. Se scan­dează : „Jos presa !“, „Iliescu şi Ro­man / Vrem să intre-n subteran !“, „Hoţii!“ Pe vagoanele trenului sunt scrise cu cretă : „Petre bişniţaru !“, „Jos Guvernul!“, „Minerii, fraţii voş­tri”. La ora 13:50 soseşte a doua gar­­nitură din Valea Jiului. După citeva minute de organizare, minerii pornesc spre Palatul Victoria, scandind : „Muncim, luptăm, pe Cosma-l apă­răm !“. Miron Cosma, micul lor Napoleon, merge în coloană, protejat de ortaci. Este obosit, răguşit, ţine în mină o porta-voce cu care îşi diri­jează oamenii. Coloana de mineri intră In Piaţa Victoriei scandind : „Hoţii Hoţii !“, „Demisia“. Minerii se opresc în faţa cordonului de jandarmi postat­ pe ali­niamentul spaţiului verde. In spatele jandarmilor, ziariştii care încearcă să adreseze întrebări lui Miron Cosma. Liderul minerilor refuză să răspundă, cere forţelor de ordine să-i evacueze pe ziarişti. „Noi am venit să discu­tăm cu primul-ministru ! — strigă Miron Cosma în porta-voce şi cere premierului Roman să coboare la mijlocul minerilor şi să le dea soco­teală... Lista cu revendicări nu a fost citită. Minerii se aşază pe asfalt şi începe aşteptarea în faţa Guvernului. Sediul Guvernului — o cetate asediată Minerii cer apă. Soldaţii le aduc sticle din clădirea Consiliului de Mi­niştri. Câteva sute de bucureşteni se adună în jurul minerilor, dar ortacii rămîn un grup compact, excluzînd po­sibilitatea unor infiltrări. La ora 15, liderul Miron Cosma cere prin porta­voce să li se comunice răspunsul: Vine sau nu vine Roman să vorbească cu noi . Cîţiva mineri însetaţi trec de cordonul de jandarmi şi ajung pină la uşa clădirii, a­şteptînd sticlele cu apă. încet-încet, minerii cîştigă teren pe spaţiul verde. Jandarmii se retrag cite un metru-doi-trei... Iritarea mi­nerilor creşte. Nici un răspuns, încep să se audă primele huiduieli şi fluie­rături. Grupuri de bucureşteni stri­gă : „Jos Iliescu !“, dar minerii nu susţin convinşi această lozincă. Mine­rii înaintează cu huiduieli şi înjură­turi. Forţele de ordine parcă nici nu există. La oră 15,30 primul val de mineri atacă sediul Guvernului. Sunt sparte cu furie geamurile de la parter. Jandarmii s-au retras in stingă, în faţa unui cordon de scutieri. Se for­ţează intrarea cu răngi şi pietre. In scurt timp se răspunde dinăuntru cu gaze lacrimogene şi petarde. Minerii se retrag, dar nu se lasă. Au chipu­rile desfigurate de minte. Al doilea atac este respins la fel. Porneşte un bombardament de pietre şi răngi. Şi în partea dreaptă a clădirii se for­ţează intrarea, dar fără succes. Se înregistrează primii răniţi din rîndul minerilor şi poliţiştilor. Piaţa Victoriei devine un adevărat cîmp de bătălie din faţa unei cetăţi. Bucureştenii se string în număr de mii. La ora 17, pe strada Paris, apariţia scutierilor (care se retrăseseră intre timp) ge­nerează o adevărată regrupare ar­mată a ortacilor. Se dizlocă pietre din caldarîm, se aruncă sticle inceme­diare asupra Guvernului, cei dinăun­tru neutralizează focurile cu jeturi de apă. Pe strada Paris scutierii sunt respinşi. Marea majoritate a bucureş­­tenilor stau şi privesc „bătălia“, stri­­gînd „Jos Iliescu“, „Criminalilor“. In piaţă domneşte confuzia şi tensiunea. Comunicatele de la radio nu cores­pund realităţii, minerii nu agresează civilii. Au loc atacuri frontale repetate asupra Guvernului, dar sunt respinse cu gaze lacrimogene. Se înregistrează răniţi şi din rîndul civililor. Un ARO al armatei pleacă din piaţă cu un miner rănit, deşi maşina Salvării (cu număr mic) venise imediat pentru ajutor. Suspiciuni... In jurul orei 19 tirul cu gaze lacri­mogene şi petarde se intensifică, ae­rul devine irespirabil, minerii şi ci­vilii se retrag spre Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană, sub presiunea scu­tierilor. La ora 20 piaţa este degajată. Violenţele vor continua însă toată noaptea pe bulevardul Magheru. Cine a chemat minerii, culege acum furtuna. PETRE BARBU ■ Fotografie de GIG MOTOIANU ■ Mr. 40 — miercuri, 2 octombrie 1991

Next