Flamura, februarie 1970 (Anul 18, nr. 1689-1692)
1970-02-21 / nr. 1691
VIAȚĂ CULTURALĂ Jlaiul Văzduhului adormit deasupra copacilor, orizonturile îl pătrund pînă-n străfunduri, năruindu-i un foc sfios de fulgi. Aud cleștar în curgere pe ramuri, clopote cad înghețate peste zăpezi, sticla naște aer transparent în ghearele gerului, mugurii plesnesc în țurțuri suspinînd sărac, arborii așteaptă-nveșmîntați în alb, neclare dimineți, liniștea străvezie se joacă-n geamuri aproape cărunte și mușcă uneori oglinzi, pînă la tremur; nesunete se sparg rostogolind tăcerii de-a lungul somnului încremenit în grinzi. De strigăte ar crăpa vrăbiile și porumbeii asaltează din zbor clopotnițe. MIRCEA BIRSIL. Soli ai frumuseții și bogăției muzicii populare. r z jmr * jme f s jmr s * JW v v jtm s — * jmm * jm Cîștigător — arfa amatoare! Scena care a găzduit in veacul trecut trupa lui Pascaly și a înregistrat pare-se vocea bardului de la Ipotești în presupusa ipostază de sufleur, a fost, simbăta trecută, gazda unei pasionante întreceri artistice amatoare : s-au întilnit aci reprezentativele Caransebeșului și Oraviței, chemate la rampă de actuala confruntare dintre orașele județului, „Te iubesc orașul meu“. Timp de aproape cinci ore, o sală arhiplină s-a solidarizat de fiecare dată cu cei mai buni, publicul dovedind nedezmințit patos pentru arta populară, artă fără vârstă, plină de sensibilitate, de dinamism, de expresivitate. Antrenind peste 200 de amatori, emulația a descins prin virtuozitate. Caransebeșenii ca oaspeți doreau să fie rapsozi fideli ai unor bogate tradiții artistice, consolidate de-a lungul timpurilor pe Valea Timișului, cu puternice nuanțe de dinamism dacic, in timp ce orăvițenii s-au făcut apreciați prin ascensiune calitativă neașteptată, etalând spre deosebire de alte întreceri, pregnanță în conținutul emoțional al unor puncte de concurs. Să-i urmărim insă in citeva evoluții. Orchestra de cameră și cea de muzică ușoară a caransebeșenilor au făcut dovada unei îndelungi activități, cu repetiții îngrijite, sistematice. De aci e măiestrie interpretativă, aplauze la scena deschisă. Același lucru la dansuri. Cele 12 perechi, instruite de Ion Munteanu, au impresionat prin culoare locală, prin costumație, prin dinamism. Aceasta cu toate că nici gazdele n-au fost cu mult sub ștachetă. Superioritatea orăvițenilor s-a înregistrat insă la soliști instrumentiști. O ușoară detașare s-a făcut vizibilă și la arta teatrală, unde, formația gazdă a făcut din „Și dacă e o minciună“, piesă de Ionel Hristea, o bună replică „Scrisorii pierdute“ a lui Caragiale prezentată, (cu o impresionantă figurație, dar cu o mai puțin reușită a comicului de limbaj), de către caransebeșeni. Foarte bine structurat ca repertoriu, s-a produs pe scenă taraful condus de A. Măran. Punct „forte“ — el a adus satisfacție localnicilor, și îndreptățit, prin însăși măiestria muzicală, prin prospețime. La reușita de ansamblu a confruntării au contribuit, fără îndoială, expozițiile de fotografii și pictură realizate de cele două orașe, ca și echipele antrenate în concursul de întrebări și răspunsuri. „Ce știu orăvițenii despre Caransebeș și invers“, despre perspectivele pe care le deschid acestor orașe Directivele Congresului al X-lea Așadar, frumosul artistic și cel cotidian și-au dat mina aici și, deși oaspeții au ciștigat cîteva puncte în plus, adevăratul ciștigător rămine arta amatoare. N. CATANA In după amiaza aceea am întilnit pe coridor mai întîi elevii — vreo 25 la număr. Crezînd că e vorba de vreo activitate pionierească i-am întrebat în ce clasă sunt și care e tema acțiunii la care vor participa. — Suntem din toate clasele aproape — îmi răspunde Maria Voina din clasa a VIII-a și n-avem activitate, am venit să ne cumpărăm cărți... rul In sala profesorală, directașcolii, Bujor Georgescu, profesorii Iohan Weninger și Eugenia Olaru Iovan despachetau cărțile. — Cu cîțiva ani în urmă am început să îndrumăm elevii să-și constituie biblioteci sau rafturi personale. Bineînțeles că am inițiat mai multe acțiuni, folosind diferite oricînd are copilul bibliotecă își mai pierde și ea vremea cu cîte o carte“. Realizările acestea aparțin în mare măsură profesoarei Eugenia Olaru Iovan, care, proaspătă absolventă Institutului de arte plastice, a a fost repartizată anul acesta la Școala generală din Tîrnova. — Ne-am dat repede seama de capacitatea, de seriozitatea și priceperea cu care muncește — intervine din nou Bujor Georgescu .Am fost de părere să fie comandantă a unității de pionieri... Schimbul de experiență între viitorii pionieri și cei din clasa a VII-a, în cadrul căruia cei mici au fost plimbați prin lumea basmelor, excursia în jurul satului, concursul de desen intitulat „Punguța cu doi FLAMURA 2 Pasiune pentru LUMINA CÂRTII .............................................................................................. leturi pentru a-i convinge de utilitatea cărților — îmi spune directorul școlii. De exemplu, prin lecturile în grup, relatarea acțiunii unor cărți interesante care însă nu li se cerea la orele de curs, prezentarea pentru cei din clasele mici a unor desene, aparținînd profesoarei de specialitate care reprezentau scene din volumele scrise pentru ei — am reușit să le cultivăm gustul pentru a citi. Rezultatele de acum, sunt într-adevăr de natură nu numai să concretizeze munca colectivului didactic, a conducerii școlii din Tîrnova, dar să le și ofere profesorilor și elevilor satisfacțiile și bucuriile strădaniei și pasiunii lor. Pentru că nu e lucru mic o bibliotecă alcătuită din 100, 120 sau 150 de volume. Interesul pentru carte, pentru literatura de diferite genuri, a devenit deja ceva firesc pentru George Georgescu din cl. a VII-a, Ion Fara dintr-a V-a și Traian Chincea dintr-a VII-a. Am văzut, de pildă, în biblioteca ultimului, „Fabule“ de Gr. Alexandrescu, balade populare, „Pandurul" de Bucura Dumbravă. , Versuri“ de M. Eminescu, „Scrieri alese" de Hasdeu și altele a căror utilitate mi-o relevă chiar el . — De cind am început să cumpăr cărți, din clasa a IV a, am învățat multe lucruri. Deci este adevărat că „nu este alta pe lume mai cu folos zăbavă decît cetitul cărților" Mama lui zîmbește mulțumită, consumîndu-mi că, „de bani", programele artstice pe care le-au prezentat pionierii, constituie doar cîteva acțiuni organizate de către comandanta unității în colaborare cu profesorii diriginți. Lucrăile pionierilor Petru Sfetcu, Doina Vasile și Trandafir Bălan, imaginația, îndemînarea în îmbinarea culorilor au constituit pentru mine adevărate revelații. Cu prilejul unui alt concurs de desen, desfășurat pe marginea povestirii „Puiul“ de I. Al. Brătescu-Voinești, profesoara a descoperit în Elena Bian, Ruja Buzărin și Viorica Fara nu numai pasiune dar și talente deosebite. — Pe lînga aceasta, elevii au pătruns conținutul povestirii și aceasta îmi dă deosebite satisfacții, — îmi mărturisește cu sinceritate Eugenia Olaru. Dar, m-am gîndit eu, aceste satisfacții ale roadelor muncii răbdătoare și meticuloase nu sînt elementele care constituie conturul idealului ce se împlinește ale acelei realizări spre care a pornit tînăra profesoară, comandantă de unitate ? Tirnovenii sînt mîndri de acești oameni, de realizările lor care — oamenii știu acest lucru — sunt puși spre emanciparea satului lor. Un 1 îHn de aici Ion Cercega, îmi spunea atunci că „omul sfințește locul”. Fără îndoială, bătrînii sunt înțelepți... NICOLAE CRISTESCU Inspector I» Comitetul județean pentru cultură și artă ★ Aseară, amatorii de comedie reșițeni s-au întilnit cu... „Soacra și Nora“ (Familia anticarului), a lui Carlo Goldoni. Montat intr-o viziune proaspătă a colectivului artistic al Teatrului „A. Davila“ din Pitești, spectacolul a plăcut. ★ „Perinița“, îndrăgită cum o știm, este tema spectacolului de muzică și dansuri populare la care ne invită marți, la orele 17 și 20, Ansamblul folcloric al municipiului București. Ii putem asculta, intre soliști, pe Lucreția Ciobanu, Ana Bălăci, Ștefania Rareș, Eugenia Țicu și Aurel Ioniță. O tradiție ce se cere continuată (Urmare din pag. 1) Monografia citată, vorbind despre coTMrurile participante la emulația din București cu ocazia Expoziției din 1906 amintește și formația reșițeană ca una dintre „cele mai redutabile formații cu tradiție muzicală recunoscută“. Oare tradiția muzicală reșițeană să se întrerupă tocmai acum cînd statul sprijină cu o deosebită atenție formațiile amatoare, creînd școli speciale de formare a artiștilor, condiții materiale de desfășurare a activității, cadre cu pregătire pentru instruirea lor și posibilități de verificări a potențelor prin diferite concursuri ? Oare mențiunea obținută la cel de al VIII-lea concurs republican să nu fie un imbold pentru continuarea tradiției corale ? S-au scris, de nenumărate ori, articole despre animarea vieții muzicale reșițene, a corului în special, dar niciodată nu s-a resimțit vreo îmbunătățire. Acum apar menționări chiar în presa centrală muzicală, revista „Muzica" consemnînd ca parte negativă a concursului republican din vara trecută absența corului din Reșița, dar se pare că totul rămîne la simpla consemnare. Ba mai mult încă, se caută înființarea unor coruri mici sau grupuri vocale pe întreprinderi, secții, fără să se țină seama de necesitatea sprijinului unei formații reprezentative care și-a cîștigat deja o reputiție. Școala populară de artă a cărei medire este tocmai instruirea muzicală necesară membrilor formațiilor amatoare, este, se pare, puțin sprijinită și antrenată în aceste preocupări primordiale. Cei peste douăzeci de ani de activitate a școlii nu au reușit să satisfacă necesitățile împrospătării unui cor, unei fanfare sau orchestre simfonice, cum a fost cea a muncitorilor reșițeni „Corul devenise o îndeletnicire plăcută, o necesitate culturală și sacrificarea timpului liber se făcea cu drag și abnegație“, se scrie în monografie, despre coriștii orăviteni. Chiar ca și orașul nostru unde s-ar găsi încă 89—100 de oameni înzestrați vocal, care să se dedice nobilei arte. Dar aceștia trebuie depistați, sprijiniți, și poate chiar scutiți de alte munci din afara serviciului, deoarece munca la repetiție nu e deloc ușoară, cere efort și concentrare, iar frecvența este permanent obligatorie pentru asigurarea continuității necesare bunelor rezultate. Participarea intr-o formație corală trebuie văzută mai mult decit o simplă activitate , ca o muncă patriotică-artistică de cea mai înaltă valoare. Sarcina și răspunderea principală la reanimarea vieții muzicale, in speță a corului reșițean, stă în sprijinul și interesul ce trebuie să-i dea toate forurile competente. Dar, pentru o pregătire de specialitate muzicală, contribuția trebuie să ponească de la Școala populară de artă «i de la fiecare profesor de muzică în parte, că știm doar cuvintele compozitorului T. I. Kiriac: „Soarta muzicii în școală se hotărăște“, deziderat care rămîne actual, mai ales în pasul nostru Să unim deci toate forțele in vederea reluării și continuării tradiției muzicale coralezescue. £