Flamura, februarie 1970 (Anul 18, nr. 1689-1692)

1970-02-21 / nr. 1691

VIAȚĂ CULTURALĂ­ ­ Jlaiul Văzduhului adormit deasupra copacilor, orizonturile îl pătrund pînă-n străfunduri, năruindu-i un foc sfios de fulgi. Aud cleștar în curgere pe ramuri, clopote cad înghețate peste zăpezi, sticla naște aer transparent în ghearele gerului, mugurii plesnesc în țurțuri suspinînd sărac, arborii așteaptă-nveșmîntați în alb, neclare dimineți, liniștea străvezie se joacă-n geamuri aproape cărunte și mușcă uneori oglinzi, pînă la tremur; nesunete se sparg rostogolind tăcerii de-a lungul somnului încremenit în grinzi. De strigăte ar crăpa vrăbiile și porumbeii asaltează din zbor clopotnițe. MIRCEA BIRSIL. Soli ai frumuseții și bogăției muzicii populare. r z jmr * jme f s jmr s * JW v v jtm s — * jmm * jm Cîștigător — arfa amatoare! Scena care a găzduit in veacul trecut trupa lui Pascaly și a înregistrat pare-se vocea bardului de la Ipotești în presupusa ipostază de sufleur, a fost, simbăta tre­cută, gazda unei pasionante întreceri artis­tice amatoare : s-au întilnit aci reprezen­tativele Caransebeșului și Oraviței, che­mate la rampă de actuala confruntare din­tre orașele județului, „Te iubesc orașul meu“. Timp de aproape cinci ore, o sală arhiplină s-a solidarizat de fiecare dată cu cei mai buni, publicul dovedind nedezmin­țit patos pentru arta populară, artă fără vârstă, plină de sensibilitate, de dinamism, de expresivitate. Antrenind peste 200 de amatori, e­­mulația a descins prin virtuozitate. Ca­­ransebeșenii ca oaspeți doreau să fie rap­sozi fideli ai unor bogate tradiții artisti­ce, consolidate de-a lungul timpurilor pe Valea Timișului, cu puternice nuanțe de dinamism dacic, in timp ce orăvițenii s-au făcut apreciați prin ascensiune calitativă neașteptată, etalând spre deosebire de alte întreceri, pregnanță în conținutul emoțio­nal al unor puncte de concurs. Să-i urmărim insă in citeva evoluții. Orchestra de cameră și cea de muzică u­­șoară a caransebeșenilor au făcut dovada unei îndelungi activități, cu repetiții îngri­jite, sistematice. De aci e măiestrie in­terpretativă, aplauze la scena deschisă. A­­celași lucru la dansuri. Cele 12 perechi, in­struite de Ion Munteanu, au impresionat prin culoare locală, prin costumație, prin dinamism. Aceasta cu toate că nici gaz­dele n-au fost cu mult sub ștachetă. Superioritatea orăvițenilor s-a înregis­trat insă la soliști instrumentiști. O ușoară detașare s-a făcut vizibilă și la arta teatrală, unde, formația gazdă a făcut din „Și dacă e o minciună“, piesă de Ionel Hristea, o bună replică „Scrisorii pierdu­te“ a lui Caragiale prezentată, (cu o im­presionantă figurație, dar cu o mai puțin reușită a comicului de limbaj), de către caransebeșeni. Foarte bine structurat ca repertoriu, s-a produs pe scenă taraful condus de A. Măran. Punct „forte“ — el a adus satisfacție localnicilor, și îndreptățit, prin însăși măiestria muzicală, prin pros­pețime. La reușita de ansamblu a confruntării au contribuit, fără îndoială, expozițiile de fotografii și pictură realizate de cele două orașe, ca și echipele antrenate în concursul de întrebări și răspunsuri. „Ce știu orăvi­țenii despre Caransebeș și invers“, despre perspectivele pe care le deschid acestor orașe Directivele Congresului al X-lea Așadar, frumosul artistic și cel cotidian și-au dat mina aici și, deși oaspeții au ciștigat cîteva puncte în plus, adevăratul ciștigător rămine arta amatoare. N. CATANA In după amiaza aceea am întilnit pe coridor mai întîi elevii — vreo 25 la număr. Crezînd că e vorba de vreo activitate pionierească i-am în­trebat în ce clasă sunt și ca­re e tema acțiunii la care vor participa. — Suntem­ din toate clasele aproape — îmi răspunde Ma­ria Voina din clasa a VIII-a și n-avem activitate, am ve­nit să ne cumpărăm cărți... rul In sala profesorală, directa­școlii, Bujor Georges­­cu, profesorii Iohan Weninger și Eugenia Olaru Iovan des­pachetau cărțile. — Cu cîțiva ani în urmă am început să îndrumăm ele­vii să-și constituie biblioteci sau rafturi personale. Bineîn­țeles că am inițiat mai multe acțiuni, folosind diferite ori­cînd are copilul bibliotecă își mai pierde și ea vremea cu cîte o carte“. Realizările acestea aparțin în mare măsură profesoarei Eugenia Olaru Iovan, care, proaspătă absolventă Institutului de arte plastice, a a fost repartizată anul acesta la Școala generală din Tîrnova. — Ne-am dat repede seama de capacitatea, de seriozitatea și priceperea cu care munceș­te — intervine din nou Bujor Georgescu .Am fost de părere să fie comandantă a unității de pionieri... Schimbul de experiență în­tre viitorii pionieri și cei din clasa a VII-a, în cadrul căruia cei mici au fost plimbați prin lumea basmelor, excursia în jurul satului, concursul de de­sen intitulat „Punguța cu doi FLAMURA 2 Pasiune pentru LUMINA CÂRTII .............................................................................................. leturi pentru a-i convinge de utilitatea cărților — îmi spu­ne directorul școlii. De exem­plu, prin lecturile în grup, re­latarea acțiunii unor cărți in­teresante care însă nu li se cerea la orele de curs, pre­zentarea pentru cei din cla­sele mici a unor desene, apar­­ținînd profesoarei de specia­litate care reprezentau scene din volumele scrise pentru ei — am reușit să le cultivăm gustul pentru a citi. Rezultatele de acum, sunt într-adevăr de natură nu nu­mai să concretizeze munca co­lectivului didactic, a conduc­e­­rii școlii din Tîrnova, dar să le și ofere profesorilor și ele­vilor satisfacțiile și bucuriile strădaniei și pasiunii lor. Pen­tru că nu e lucru mic o bi­bliotecă alcătuită din 100, 120 sau 150 de volume. Interesul pentru carte, pentru litera­tura de diferite genuri, a devenit deja ceva firesc pentru George Georges­­c­u din cl. a VII-a, Ion Fara dintr-a V-a și Traian Chin­­cea dintr-a VII-a. Am văzut, de pildă, în biblioteca ulti­mului, „Fabule“ de Gr. Ale­­xandr­escu, balade populare, „Pandurul" de Bucura Dum­bravă. , Versuri“ de M. Emi­­nescu, „Scrieri alese" de Has­­deu și altele a căror utilitate mi-o relevă chiar el . — De cind am început să cumpăr cărți, din clasa a IV a, am învățat multe lucruri. Deci este adevărat că „nu este alta pe lume mai cu fo­los zăbavă decît cetitul căr­ților" Mama lui zîmbește mulțu­mită, con­sumîndu-mi că, „de bani", progra­mele artstice pe care le-au prezentat pionierii, constituie doar cîteva acțiuni organizate de către coman­­danta unității în colaborare cu profesorii diriginți. Lucră­ile pionierilor Petru Sfetcu, Doi­na Vasile și Trandafir Bălan, imaginația, îndemînarea în îm­binarea culorilor au constituit pentru mine adevărate revela­ții. Cu prilejul unui alt con­curs de desen, desfășurat pe marginea povestirii „Puiul“ de I. Al. Brătescu-Voinești, profesoara a­ descoperit în E­­lena B­i­an, Ruja Buzărin și Viorica Fara nu numai pasiu­ne dar și talente deosebite. — Pe lînga aceasta, elevii au pătruns conținutul poves­tirii și aceasta îmi dă deose­bite satisfacții, — îmi mărturi­sește cu sinceritate Eugenia Olaru. Dar, m-am gîndit eu, aceste satisfacții ale roadelor muncii răbdătoare și meticuloase nu sînt elementele care constituie conturul idealului ce se îm­plinește ale acelei realizări spre care a pornit tînăra pro­fesoară, comandantă de uni­tate ? Tirnovenii sînt mîndri de a­­cești oameni, de realizările lor care — oamenii știu acest lu­cru — sunt puși spre emanci­parea satului lor. Un 1 îHn de aici Ion Cercega, îmi spu­nea atunci­ că „omul sfințește locul”. Fără îndoială, bătrînii sunt înțelepți... NI­COLA­E CRISTESCU Inspector I» Comitetul județean pentru cultură și artă ★ Aseară, amatorii de co­medie reșițeni s-au întilnit cu... „Soacra și Nora“ (Fami­lia anticarului), a lui Carlo Goldoni. Montat intr-o viziu­ne proaspătă a colectivului ar­tistic al Teatrului „A. Davila“ din Pitești, spectacolul a plă­cut. ★ „Perinița“, îndrăgită cum o știm, este tema spectacolu­lui de muzică și dansuri popu­lare la care ne invită marți, la orele 17 și 20, Ansamblul fol­cloric al municipiului Bucu­rești. Ii putem asculta, intre soliști, pe Lucreția Ciobanu, Ana Bălăci, Ștefania Rareș, Eugenia Țicu și Aurel Ioniță. O tradiție ce se cere continuată (Urmare din pag. 1) Monografia citată, vorbind despre coTM­rurile participante la emulația din Bucu­rești cu ocazia Expoziției din 1906 amin­tește și formația reșițeană ca una dintre „cele mai redutabile formații cu tradiție muzicală recunoscută“. Oare tradiția mu­zicală reșițeană să se întrerupă tocmai a­­cum cînd statul sprijină cu o deosebită a­­tenție formațiile amatoare, creînd școli speciale de formare a artiștilor, condiții materiale de desfășurare a activității, ca­dre cu pregătire pentru instruirea lor și posibilități de verificări a potențelor prin diferite concursuri ? Oare mențiunea obți­nută la cel de al VIII-lea concurs republi­can să nu fie un imbold pentru continua­rea tradiției corale ? S-au scris, de nenumărate ori, articole despre animarea vieții muzicale reșițene, a corului în special, dar niciodată nu s-a re­simțit vreo îmbunătățire. Acum apar men­ționări chiar în presa centrală muzicală, revista „Muzica" consemnînd ca parte ne­gativă a concursului republican din vara trecută absența corului din Reșița, dar se pare că totul rămîne la simpla consemnare. Ba mai mult încă, se caută înființarea u­­nor coruri mici sau grupuri vocale pe în­treprinderi, secții, fără să se țină seama de necesitatea sprijinului unei formații repre­­­zentative care și-a cîștigat deja o reput­­i­ție. Școala populară de artă a cărei medi­re este tocmai instruirea muzicală necesa­ră membrilor formațiilor amatoare, este, se pare, puțin sprijinită și antrenată în a­­ceste preocupări primordiale. Cei peste douăzeci de ani de activitate a școlii nu au reușit să satisfacă necesitățile împros­pătării unui cor, unei fanfare sau orches­tre simfonice, cum a fost cea a muncito­rilor reșițeni „Corul devenise o îndeletnicire plăcu­tă, o necesitate culturală și sacrificarea timpului liber se făcea cu drag și abnega­ție“, se scrie în monografie, despre coriș­tii orăviteni. Chiar ca și orașul nostru un­de s-ar găsi încă 89—100 de oameni înzes­trați vocal, care să se dedice nobilei arte. Dar aceștia trebuie depistați, sprijiniți, și poate chiar scutiți de alte munci din a­­fara serviciului, deoarece munca la repeti­ție nu e deloc ușoară, cere efort și concen­trare, iar frecvența este permanent obli­gatorie pentru asigurarea continuității ne­cesare bunelor rezultate. Participarea in­tr-o formație corală trebuie văzută mai mult decit o simplă activitate , ca o mun­că patriotică-artistică de cea mai înaltă valoare. Sarcina și răspunderea principală la reanimarea vieții muzicale, in speță a co­rului reșițean, stă în sprijinul și interesul ce trebuie să-i dea toate forurile compe­tente. Dar, pentru o pregătire de speciali­tate muzicală, contribuția trebuie să po­­­nească de la Școala populară de artă «i de la fiecare profesor de muzică în parte, că știm doar cuvintele compozitorului T. I. Kiriac: „Soarta muzicii în școală se ho­tărăște“, deziderat care rămîne actual, mai ales în p­­asul nostru Să unim deci toate forțele in vederea reluării și continuării tradiției muzicale co­rale­zescue. £

Next