Foaia poporului, 1901 (Anul 9, nr. 1-52)

1901-09-15 / nr. 36

Pag. 426 FOAIA POPORULUI Nr. 36 culturale, ce se vor înființa cu începerea noului an școlar, ve vor fi de mare fo­los pentru învățarea acestora, de la cei cari le cunosc mai bine. Lupta contra cârcimii. Convinge­rea d.­v. este destul de formată în acest sens. Următoarea trasă e destul de ho­­tărîtoare: »Cârcuma este vrăşmaşul să­teanului« din toate punctele de vedere, înfiinţarea de biblioteci populare, înfiinţarea de coruri vocale cu sătenii şi sătencele. Aceste sunt puternice mij­loace de cultură intelectuală şi de ocu­paţie în timpul sărbătorilor, pentru a le răpi ducerea şi şederea la cârcumă. Iată programul de muncă, pentru viitorul an şcolar. Să nu vi­ se pară greu şi nerealizabil. »Toate lucrurile la înce­put par grele«, zice un proverb. Cer dela d-voastră acest spor de muncă, căci dascălul bun nu trebue să fie bun nu­mai între cei patru păreţi ai clasei. Sfera de activitate, de acum înainte, trebue să fie mai mare. Nu uitaţi nici un moment că d-voastră, fiecare în colţul seu, sun­­teţi propagatorii cei mai aprigi ai ideilor naţionale, încălzitorii patriotismului şi luminătorii poporului. sünteţi elementul cel mai inteligent pentru ridicarea stării economice a ţării. La realizarea acestui program tre­bue să muncim cu toţii, de la mare până la mic, fiecare în cercul puterilor sale. FĂRTEA ECONOMICĂ. Poveţe pentru apărare împotriva gărgăriţelor, cari sfredelesc mugurii. Comitetul central al »Reuniunii române de agricultură din comitatul Sibiiu«, cu con­siderare la daunele ce le fac economilor no­­ştrii gărgăriţele, cari sfredelesc mugurii, tra­ducând tractatul de mai jos, doreşte a sări în ajutor cultivătorilor noştri de pomi făcând cunoscută gărgăriţa, cât şi măsurile de luat pentru stîrpirea ei. Stricăciunea. Producenţii de poame cunosc foarte bine faptul, că primăvara unui boboci de mer nu se deschid pe deplin, ci marginile lipite de­olaltă ale petalelor alcătuesc o căp­­sulă, se fac negricioase (brune), se uscă şi în cele din urmă cad. Pe per pri­măvara deasemenea vedem adese­ori o altă apariţie, anume că unii muguri nu se desfac, ci uscându-se tot mai mult, pier; ultimul lucru — de cumva ne­­voea nu e prea mare — mai rar îl bagă de seamă economul, căci mu­gurii pustiiţi nu bat aşa la ochi, ca bobocii bruni ofiliţi. Desfacând un astfel de boboc de mer sau un mugur de păr nimicit, gă­sim în lăuntrul lui un verme de mă­rimea unui grăunte de orez, fără pi­cioare, care nu e decât larva gărgăriţe sfredelitoare şi pricinuitoarea păgubii. Larva aceasta în mugur, respec­tive în boboc mai târziu se preschimbă în gogoaşă (pă­puşă), care în stare de odihnă fiind nu se nu­treşte şi nu-­şi schimbă locul; din gogoaşă se desvoaltă găr­găriţa. Gărgăriţa. Din mugurul de pér şi din bobo­cul de mér nu se desvoaltă a­­celaşi soiu de gărgăriţe, ci în bobocul de mér se desvoaltă sfredelea­­cul de mér (Anthonomus pomorum), în mugurul de pér, sfredeleacul de pér (Anthonomus piri). Iată cum se pot cunoaște mai deaproape: Sfredeleacul de mér (a) este un gărgăriță mărișoară, cât un sâmbure de mér; partea dinainte a capului e foarte prelungită înainte, lungimea (fără bot) 3,5 mm. Culoarea ei e roşietica închisă; în partea dinapoi, a acoperitoarelor aripilor (elitre acoperitoare) se vede câte o pată curmezişă mai luminoasă, care se începe pe la mijlocul marginii din afară a­coperitoarei de aripi şi se tot îngustează pieziş până ajunge la linia mijlocie, aşa că fâşia aceasta alcătueşte un unghiu în formă de V deschis spre cap. Pata curmezişă e de coloare ne­gricioasă şi încinsă cu mai multe mă­nunchiuri de peri albi ridicaţi. Sfredeleacul de perseamena mult cu cel dinainte, dar­ e ceva mai mic şi mai trunchios şi făşia, pata curmezişă ce se află pe aripile coperitoare, nu merge pieziş, ci drept (vertical) spre li­nia de mijloc. Modul de traiu. Sfredeleacul de mor primăvara de timpuriu (încă în luna lui Aprilie, sau dacă e cald încă mai de­vreme) îşi părăseşte cuibul (între crepături de scoarţă, frunze, sub­bruşi) şi se urcă pe pom, unde după împărechere femeiuşcă face o gaură {h) cu capul seu prelungit, de o lăture a bobocului floarei în desvoltare, şi de­pune în ea un ou de mărimea unui fir de mac, de coloare surie. Din ou ese larva sau ver­meie (/ şi g) care se nutreşte din boboc, şi creşte până­ ce se preface go­­goăşă (c, d şi e), care mai în urmă îşi ia de nou forma de gărgăriţă. Găr­găriţei îi trebue de la eşirea din ou până la de­plina desvolta­re timp foarte scurt. 3—4 septemâni Gărgăriţă toată vara roade frunzele pomului, iernează şi în primăvara următoare caută pe fe­meiuşcă în scopul împărecherii. Modul de vieţuire a sfrede­­leacului de pop se amăna cu al celui de mai nainte, cu deosebirea, că feme­iuşcă nu atacă bobocul perului, ci mu­gurul, în care îşi depune oul; aşa în vreme ce larva sfredeleacului de mér nimiceşte numai un boboc de mér, pe atunci larva sfredeleacului de por ni­miceşte un mugur întreg, de regulă cu mai mulţi boboci şi o mulţime de frunze. Aperarea­ împotriva gărgăriţelor sfredelitoare de muguri ne putem apera aşa, că pândim în zilele mai calde de primăvară (la începutul lui Aprilie, sau Cât ce-­l vede, el îi strigă: tu eşti András? jó estét! Áldjon isten Sándor bácsi, hai că de mult te aştept, Hai şi fade tu la masă, şi să ceri un cap de vin, Ca să bem noi împreună, doar' de-aceea ’ţi-’s vecin. Şi se pune lângă masă, cu salama lângă el, Şi pe când ei se cinstesc, un afurisit păţel Pune gura pe salamă, şi o ia la sănătoasă, Ei nici griji n’aveau de alta, ci de sticla de pe masă, Dar’ unul din ei observă, şi se scoală de vesteşte Pe vecinul lui, zicându-’i: că salamă nu mai este. Ba­’l îndeamnă să alerge după boala de căţăi. Haida! Mişcă mai în grabă, să ne luăm după el. Taci, măi András, stai pe pace, că tot nu-’l poate mânca, Doar’ biletul dela boltă este încă 'n mâna mea. Şi căţălul tot nu ştie, ca să-’l taie feliuţe Ba nu are nici ardeiu, şi-o să ’l mânce cu peliţă, Şi dacă s’a ’mbolnăvi, el sărmanul va vedé, Căci eu unul ştiu prea bine, că nu îi voiu ajuta. Bucureşti, Iulie 1895. Ioan Căndea. FELURIMI. Cum împedecă pădurile înecurile şi secarea isvoa­­relor. K. von Fischbach, silvicultor-şef în Sigmaringen, a început încă dela 1889 a atrage luarea aminte a unui fel de lucrare a pădurilor, care trecuse nebăgată în seamă. Iată ce zice el: Rădăcinile şi rădăcioarele pătrunzând deoparte şi adânc în pământ sorb apa trebuitoare copacu­lui. Dacă tăiem copacul sau dacă piere, rădăcinile acestea putrăzesc începând dela coajă şi în locul lor rămân nişte găuri cari potricălesc pământul în toate părţile până la mari adâncimi, făcându-­l să samene cu un burete de spălat. Când plouă, apa pătrunde prin aceste găuri în mare cătăţime şi deci pădurile opresc revărsările; totodată apa aceea hrăneşte isvoarele şi deci pădurile fac să nu sece fântânile, isvoarele şi rîurile chiar pe vreme de secetă. Se credea până acuma, că mai ales muşchii împedecă revărsările. E adevărat, că aşternutul de muşchi opreşte oareşi­care cătăţime de apă de ploaie. Dar­ această parte e neînsemnată faţă cu cea care pătrunde în găurile rămase in urma putrezirii rădăcinilor. Negreşit că prin esplicaţia lui Fischbach pricepem mai bine rolul pădurilor şi folosul lor, precum şi lipsa cea mare de a le cruţa şi de-a planta păduri pe coastele goale.

Next