Foaia poporului, 1912 (Anul 20, nr. 3-51)
1912-09-15 / nr. 36
Nr. 36 FOAIA POPORULUI Adunarea dela Odoreu. Românii noştri din comitatele Sătmar şi Ugocea, ameninţaţi de episcopia maghiară gr.-cat., se mişcă pretutindeni. In numeroase adunări protestează împotriva răpirii limbii, după cum am arătat şi în numărul trecut. O frumoasă şi înălţătoare adunare s’a ţinut la Odoreu, condusă fiind de înşişi preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul comitetului naţional central, d-nii Gheorghe Pop de Băseşti, Dr. Teodor Mihali şi Dr.Vasile Lucaciu. Adunarea eră să se ţină în comunaMegieş, dar pretorul din Sătmar n’a vrut să ia la cunoştinţă ţinerea ei spunând, cap sec, că n’are timp să se poată îngriji de soldaţi, cari să susţină ordinea şi siguranţa personală. Par’că Românii am fi sălbaticii lui de pe pustă! In schimb, biserica era tixită de Români şi părintele Dr. Vasile Lucaciu a ţinut o predică, în care a spus tot ce era mai principal să se spună în vorbirile din adunare. Dela Megieş au plecat cu toţii la Odoreu, unde, împreună cu Românii veniţi din alte sate, s’au ţinut una din cele mai mari adunări ale noastre, căci erau de faţă mii de Români dornici să asculte glasul fruntaşilor lor. Intre cei de faţă erau şi mulţi domni şi doamne veniţi din Ţara Oaşului şi din Ugocea. Jandarmi erau 40! La începutul adunării, voinicosul pretor din Sătmar spune, că nu lasă să se ţină decât o vorbire în limba maghiară. Par’că s’ar fi găsit vr’un Român să-şi necinstească gura după dorinţa nebunului! Vorbeşte întâiu dl Pop de Băseşti, arătând fărădelegile, ce se săvârşesc faţă de limba noastră dulce, pe care morţi numai o dăm. Urmează să vorbească dl Dr. Mihali. Pretorul cere să vorbească ungureşte, pentru că el nu ştie româneşte şi poporul e „maghiar“. Ca o furtună izbugneşte glasul puternic al mulţimii: „Nu suntem Unguri. Români suntem şi vrem să fim pănă’n vecii vecilor. Nu ne trebuie vorbă ungurească! Trăească limba românească! Jos Papa! Jos cu vlădicia ungurească! Trăească domnii noştri români! In sfârşit „viteazul“ se potoleşte şi dl Dr. Mihali arată poporului luptele grele, lă şi de călător flămând. — Spune-mi te rog, Părinte, întrebă Ştefan, cum au nemerit cărţile lui Bogdan în mânile Dumitale. — Foarte uşor, zise călugărul. Toate lucrurile găsite la Unguri s’au strins de oamenii lui Mihu, între ele s’au aflat cărţile şi mi s’au adus a doua zi, tocmai când voiam să trimit pe Mihu la Cuhnia. După ce se sculară dela masă, Isaia îndreptându-se spre una din uşile din fund făcu semn lui Mihuşi lui Ştefan să-l urmeze : ei îl urmară în tăcere. Dincolo de uşă peştera se îngusta şi bolta ei se scobora treptat. In curând se găsiră la gura unei chioarce în care cu greu puteau păşi şi doi oameni unul lângă altul, iar uriaşul Mihu era silit să ţie capul plecat. După un mers de un sfert de ceas călugărul, oprindu-se, scapără şi aprinse un capăt de lumânare: ajunsese în capătul chioarcei. — Acest drum sub pământ, zise el, este datorit muncei aproape neîntrerupte a ucenicului meu în vreme de trei ani. Era pe cari le poartă naţiunea română pentru limba şi legea ei, îndeamnă poporul să ţină şi mai departe cu tărie la limba lui şi să nu uite, că toţi Românii sunt cu ei. Urmează vorbirea dlui Dr. Vasile Lucaciu, întimpinat cu viforoase strigăte de „să trăească“. Pretorul nu vrea să-l lase să vorbească româneşte, poporul protestează. Pretorul cheamă jandarmii să risipească adunarea. Atunci sare dl Dr. Andrei Doboş şi-l provoacă pe pretor să-şi retragă ordinul dat jandarmilor. Zăpăcit, îl retrage şi părintele Lucaciu îşi ţine vorbirea despre iubirea limbei şi a bisericei româneşti. Lumea e înflăcărată, toţi jură credinţă bisericei şi limbei româneşti. Apoi ceteşte rezoluţiunile (hotărîrile) adunării, cum au fost şi cele dela Sanislău. Poporul cântă „Deşteaptă-te Române“ şi „Hai să dăm mână cu mână“. Iar pretorul îşi muşca buzele şi făcea bale de ciudă, că vorbă în limbă străină n’au spurcat gura Românilor noştri. Din comuna Botiz, vre-o 80 de capi de familie au iscălit o înştiinţare cătră Papa, că ies din biserica gr.-cat., pe care Papa vrea să o pună în slujba maghiarizării, şi trec la biserica gr.-or. „FOAIA POPORULUI“ este cea mai veche, mai bună şi mai ieftină foaie pentru poporul nostru. Cuprinsul ei, foarte bogat şi variat, este anume întocmit pentru trebuinţele ţăranului român. Numeri de probă se trimit la cerere oricui gratis. Abonarea se poate face cu începutul fiecărei luni şi costă. Pe un an întreg 4 cor. 40 bani Lăţiţi deci „Foaia Poporului“ preste tot locul, ca astfel să o putem face şi mai bună! Abonaţii cei noi primesc în cinste şi partea romanului „Cu paloşul“, care s’a tipărit pănă acum în foaie. Pe o jumătate de an 2 „ 20 „ De acum pănă la Anul nou 1 „ 60 „ Pentru ţările străine 11 „ anual fost cunoscut pănă azi numai lui, mie şi lui Mihu. Şase palme de pământ ne despart de altul, în curmezişul lui, care duce de la Cetate în oraş. Acesta este cunoscut numai de cei doi Cavaleri de la Cetate, de preotul papistaş şi de un Sas credincios, în a cărui casă din oraş se află gura lui. Gura cealaltă este în fântâna Cetăţei, la zece stânjeni sub pământ. Un ceas de muncă ajunge pentru a doborî bucata de pământ care desparte aceste două drumuri. Printr’însele putem năvăli în Cetate oricând, cu două sau trei sute de oameni şi cei douăzeci sau treizeci de Nemţi ce o păzesc nu ne-ar putea face decât puţină împotrivire. Nu vorbesc de oamenii din satele închinate care se aduc de pază în fiecare zi, ei departe de a se opune nouă ne-ar veni în ajutor. Vezi că am avut dreptate când ţi-am zis că Cetatea Neamţului va fi a noastră chiar din casul în care va izbucni răscoala. — Şi oare ce întâmplare fericită te-a pus în cunoştinţa acestui drum sub pământ, întrebă Ştefan după ce se întoarseră în peşteră. — Fiinţa lui mi-a fost descoperită acum trei ani de cătră o slugă a Sasului în a cărui casă se află gura chioarcei, când acea slugă era în cosul morţei. El făcuse această descoperire din întâmplare, numai cu câteva zile înainte de a fi atins de boală, căutând o tainiţă pentru a ascunde nişte lucruri furate de la stăpân. Iar eu, înţelegând tot folosul ce-l puteam trage de aicea, pentru a mă încredinţa mai bine am vârât vremelnic pe un credincios slugă la acel Sas şi el, într’o noapte, a izbutit să meargă prin acel drum sub pământ de la casa Sasului pănă la Cetate, întorcându-se teafăr înapoișiputând prin ajutorul a două răsuflători să însemne pe unde trece drumul. Părintele Isaia mai începu să ceară din nou lui Mihu seamă despre osăbite însărcinări ce-i dăduse, întrerupându-se din când în când pentru a pune pe Ştefan în cunoştinţa mai multor amănunţimi privind lucrarea lor. (Va urma). Pag. 5 Serbărie Ligii Culturale. Duminecă, 26 August st. v. s’au început în Parcul Carol din Bucureşti serbările Ligii Culturale, aranjate din îndemnul dlui Nicolae Iorga pentru că să fie un prilej nou de întâlnire frăţească şi de dovadă al unităţii culturale a Românilor de pretutindeni. Ploile cele mari, dar mai ales întreruperea, mai pe urmă îngreunarea călătoriei pe căile ferate de la Predeal şi Turnu-Roşu, unde potopul a stricat în parte drumul, au avut drept urmare sosirea unui număr mai mic de oaspeţi ca anul trecut. Cu toate acestea, şi de data aceasta mii de Români s-au grăbit să asculte de glasul chemător. Parcul uriaş e şi mai frumos aranjat ca anul trecut, adăugându-i-se ceva nou: Cetatea Hotinului din Basarabia, cu o frumoasă expoziţie băsărăbeană în ea. In Palatul Artelor s’au aranjat o altă expoziţie de frumoase vederi vechi din ţările române, încolo teatru, conematograf, petreceri frumoase pentru popor. Pagubă însă, că ziua primă a fost turburată de un timp ploios, aşa că serbările, cari erau să se facă la Arenele romane au trebuit să fie amânate pe a doua zi. Şi dacă au lipsit jocurile teatrale, cântecele şi declamaţiunile de la Arene, publicul a găsit o recompenză strălucită în conferenţa dlui N. Iorga, despre Unitatea sufletului românesc de pretutindeni. Cu măiestria, pe care o are numai d-sa, a ştiut să înflăcăreze publicul, care abia mai încăpea în sala cea mare de la Palatul artelor, mai ales când a dovedit, că unitatea sufletului românesc din toate ţările locuite de România fac cele 11 milioane de ţărani, şi nu milionul de cărturari orăşeni, căci sufletele acestor din urmă sunt atinse de cultura străină (ungurească, germană, franceză, grecească, rusească), pe când ţăranul din Maramurăş e una în felul luide-a fi cu cel din Moldova, Bucovina, Muntenia, Basarabia, Dobrogea şi alte ţinuturi româneşti. Se înţelege, că şi ţăranului nostru, păstrătorul firii româneşti, îi trebuie cultură şi tot mai multă cultură, dar aceasta nu poate fi decât una: cultura naţională românească, care să păstreze unitatea sufletului românesc de pretutindeni. Pentru desvoltarea acestei culturi are să lucreze Liga.