Foaia poporului, 1940 (Anul 48, nr. 1-52)
1940-09-15 / nr. 38
Pag. 4 FOAIA POPORULUI Cauzele prăbușirii fostului regim — Lămuririle d-lui Iuliu Maniu — In zilele acestea de grea încercare este necesar să se stabilească adevărul cu privire la desfășurarea evenimentelor, cari au culminat prin abdicarea Regelui Carol II Am fost dela început, încă din anul 1926, împotriva înlăturării principelui Carol îşi pentru revenirea lui în ţară, nu numai spre a satisface opinia publică, care se manifesta din ce în ce mai puternic, ci şi pentru a se asigura continuitatea dinastică şi o cârmuire normală a ţării. Deşi înalţii regenţi îşi împlineau datoria înţelept şi patriotic, Instituţia Regenţii nu inspira destule garanţii pentru a conduce ţara în vremuri atât de grele şi un timp atât de în leungă până la majoratul Principelui moştenitor Mihai. De aceea, în calitatea mea de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, am fost favorabil ideii revenirii Principelui Carol, însă în anume condiţiuni bine stabilite şi dela început puse în execuţiune. DUPĂ RESTAURAŢIE Dar curând, după câteva săptămâni de domnie, am constatat cu durere că acele condiţiuni nu se respectă. Astfel între altele încoronarea Regelui Carol II împreună cu Regina Elena fixată pentru luna Septemvrie 1930 s’a amânat fără termen. In loc de aceasta, sfidând morala creştină, el şi-a compromis domnia cu o viaţă împotriva căreia nu am încetat să protestez timp de 10 ani de zile. Convingându-mă că în asemenea condiţiuni nu pot purta răspunderea revenirii pe tron a Principelui Carol şi a domniei sale am demisionat, mărginindu-mă la o atitudine protestată, manifestată cu toată energia, fără întrerupere. S’au ivit continuu dificultăţi importante, atât în ce priveşte viaţa naţiunii, cât şi situaţia dinastiei. In toamna anului 1932, după repetate insistenţe ale Regelui, am primit din nou preşedinţia consiliului, dar în anume condiţiuni acceptate de Suveran. Cum nici de data aceasta condiţiunile fixate nu au fost respectate, în ianuarie 1933 am demisionat. Am prevăzut că prin felul cum înţelege să domnească, Regele Carol II va duce ţara la mari dificultăţi şi viaţa publică la o decădere morală şi corupţiune, preludii ale unui mare dezastru naţional. REGIMUL PERSONAL Din acel moment, Regele Carol II a recurs la diverse expediente şi manopere cu scopul de a introduce şi consolida un regim personal, grupând în jurul său elemente iresponsabile şi politiciani neprevăzători, terorizaţi sau ademeniţi prin favoruri. Pentru instaurarea acestui regim politic personal, Regele a urmărit cu stăruinţă distrugerea autorităţii puterilor constituite în stat şi izolarea oamenilor politici, cari prin trecutul lor de muncă închinată binelui obştesc se bucură de încrederea ţării. In acelaş scop el s’a nizuit a destrăma partidele politice, considerându-le ca obstacole serioase în calea planurilor sale. După ce a reuşit prin aceste mijloace să înjghebeze un regim personal, prin lovitura de Stat din Februarie 1938 a înlăturat constituţia pe care jurase şi a ocurpat ţării o nouă constituţie, prin care a suprimat toate drepturile naţiunii, sporind prerogativele (drepturile) regale, pentru a putea da liber curs înclinărilor sale autocratice şi pasiunilor sale personale, exploatate de o clică de favoriţi fără scrupule de moralitate şi de patriotism. În cadrul acestui regim autocratic, în ordinea internă, ţara a fost aruncată în mâinile plutocraţiei exploatatoare, care a călcat în picioare toate consideraţiunile de dreptate socială, a pauperizat (sărăcit) ţara, şi, la adăpost de orice control public, a jefuit fără milă banul public. Cetăţeanul s’a văzut lipsit de orice apărare legală, justiţia fiind transformată într’o instituţie dependentă (atârnătoare) de puterea exclusivă. Iar în ordinea externă, printr’o politică incoherentă, care a deşteptat neîncredere în toate statele, a dus la izolarea totală a ţării, tocmai într’un moment în care am fi avut mai multă nevoie de sprijin prietenesc. In această stare de lucruri nu era greu de prevăzut că ţara se apropie de dezastru. PROTESTE ŞI MEMORII Atât eu personal, cât şi partidul naţional ţărănesc am reacţionat în mod public şi continuu, cât timp nu am fost împiedecaţi prin forţa baionetelor. După ce glasul mulţimei a fost în altul sit, prin diverse memorii adresate personal Regelui Carol II şi prin nenumărate declaraţiuni şi interview-uri, toate comunicate şi Curţii Regale, am atras atenţiunea guvernului şi a ţării că dacă regimul nu va fi grabnic schimbat, va veni distrugerea autorităţii purtătorului Coroanei şi prăbuşirea ţării. Acelaş lucru l-a făcut prin diferite memorii şi în audienţe d. I. Mihalache cât timp a fost preşedintele partidului naţional ţărănesc. Disoluţia organismului de stat îşi arăta simptomele în deosebi în provinciile unite, cari erau în mod firesc mai sensibile, fiindcă presimţeau că slăbirea şi eventuala prăbuşire a ordinei interne le va lovi în chip catastrofal în primul rând pe ele. Aceasta explică pentru ce în ziua de 15 Decembrie 1938 împreună cu reprezentanţii autorizaţi şi consfinţiţi prin lupta lor din trecut, am prezentat Regelui un „memorand”, prin care am urmărit să trezim conştiinţa adormită a Suveranului în faţa primejdiei ce se apropia. REFUZUL REGELUI CAROL Dar Regele Carol II a refuzat să primească delegaţia venită din toate părţile Ardealului şi Banatului şi în loc de orice răspuns a decretat chiar în aceeaş seară dizolvarea partidelor şi a înfiinţat formaţiunea ridicolă întitulată „Frontul Renaşterii Naţionale”. In memorandul citat am afirmat că „acum când în viaţa internaţională se produc evenimente externe de extremă importanţă şi când altele mai grave se pot prevedea„ starea de conflict dintre Coroană şi Naţiune nu poate fi menţinută”. In loc de a reintrona, după cum se cerea în memorand, ordinea constituţionala şi un regim de legalitate, respectos faţă de drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor, pentru, a împăca naţiunea, Regele nu numai că a continuat a merge pe calea pierzării naţionale, dar a adâncit conflictul dintre Coroană şi Naţiune. Nr. 38 OMORUL DIN ORDIN In deosebi, în urma omorîrii din ordin şi fără judecată a lui Corneliu Codreanu şi a altor condamnaţi politici, scoşi din închisoare şi împuşcaţi mişeleşte şi a exterminării tot fără judecată a celor care au atentat la viaţa fostului prim ministru şi a câtorva sute de tineri aleşi la întâmplare, după bunul plac al comandanţilor de jandarmi şi al prefecţilor, între Suveran şi Naţiune s’a săpat o prăpastie de neînlăturat. Zadarnic am încercat pe calea unui memoriu prezentat Suveranului să ridicăm protestul nostru şi să cerem sancţionarea celor vinovaţi de acest măcel, unic în istoria românească. Glasul nostru a răsunat din nou în pustiu. Regimul de teroare a făcut numeroase victime între prietenii noştri rămaşi credincioşi partidului naţional ţărănesc, care au fost ţinuţi arestaţi fără judecată, începând cu însuş Secretarul general al partidului, d. V. Madgearu. Cu toată agravarea situaţiei internaţionale, Regele Carol II n’a simţit nici până în ultimul moment nevoia unei destinderi politice interne, care să trezească elanul naţional, absolut necesar pentru apărarea graniţelor ţării. MICŞORAREA AUTORITĂŢII In loc de a urmări, cel puţin în ceasul al doisprezecelea să realizeze o uniune naţională, El a decretat constituirea unei formaţiuni politice „totalitare” „Partidul Naţiunii” şi şi-a luat rolul de şef de partid politic, micşorându-şi astfel autoritatea şi creind o nouă ficţiune politică. Este dureros să amintim, că trei-patru zile în urmă a intervenit ultimatumul sovietic şi pierderea Basarabiei. DUPĂ PIERDEREA BASARABIEI Nici după acest eveniment tragic, Regele I Carol II n’a Înţeles să strângă în jurul Tronului forţele vii ale Naţiunii. In audienţa colectivă a unui număr de 12 foşti miniştri, în frunte cu şeful partidului naţional liberal, d. C. I. Brătianu şi cu mine, Regele Carol II a respins soluţia unui guvern naţional, cu toate că i s’a atras atenţia asupra gravităţii situaţiei provocate de ruşinoasa cedare a Basarabiei şi Bucovinei şi a primejdiei pierderii altor părţi din teritoriul naţional. Faptul că Basarabia şi Bucovina au fost cedate fără a se schiţa cea mai mică rezistenţă şi faptul că Suveranul acceptase să se trateze cu Ungaria, au produs în opinia publică românească o dezagregare sufletească, o descurajare în armată şi totala dispariţie a încrederii ţării şi armatei în Suveran. Regele devine un obiectiv al criticei i şi ironiei generale. Prestigiul lui se măcinase complect. CONSILIUL DE COROANĂ In această situaţie am fost chemat pentru prima oară la o şedinţă a aşa zisului Consiliu de Coroană. N’am putut participa la şedinţa din 30 August. La această şedinţă însă, d-nii Ion Mihalache şi Mihai Popovici dimpreună cu şeful partidului liberal, d. C. I. Brătianu, susţinuseră cu hotărîre necesitatea rezistenţei naţionale şi a apărării Ardealului. In şedinţa următoare din 31 August m’am rostit împotriva hotărîrii arbitrajului de la Viena şi am contestat guvernului personal al Regelui şi Consiliului de Coroană drept