Foaia Noastră, 1960 (Anul 4, nr. 1-24)

1960-08-15 / nr. 16

că şi înflorească înfrăţirea popoarelor noastre! Ca nicicînd şi în nici o împrejurare, în jurul zilei de 23 August se adeverea cu prisosinţă tîlcul zicalei romîneşti: „După război mulţi viteji se arată!” Ex-regele Mihai a revendicat şi continuă să revendice tronului paternitatea actului istoric din 23 August. Realitatea este însă cu totul alta. Regele a aprobat acest act doar sub presiunea maselor. Iar în ziua de 24 februarie 1945, cînd oamenii muncii — manifestanţi paşnici — au cerut un guvern de largă concentrare democratică — fără legionari, fascişti şi reacţionari notorii — asupra manifestanţilor se trăgeau cu mitraliere chiar din palatul regal. Cînd totuşi, fără şi peste voinţa regală, a fost instaurat primul guvern democratic al doctorului Petru Groza, regele Mihai se împotrivea să colaboreze cu guvernul, refuza timp de opt luni să-i semneze decretele legi, în anul 1945, la sărbătoarea zilei de 23 August, tribuna regală a fost goală, absenţa lui Mihai demostrînd grăitor că regele era cu totul străin de marele entuziasm popular, că el se situa categoric împotriva poporului, alături de forţele cele mai retrograde şi obscurantiste ale reacţiunii naţionale şi internaţionale. Sfinxul de la Bădăcin, Iuliu Maniu, preşedintele partidului „istoric” naţional-ţărănesc revendica şi MA ISTORIEI el paternitatea actului istoric de la 23 August 1944, în realitate însă, în timp ce condiţiile de armistiţiu ale Uniunii Sovietice, prezentate prin intermediul ambasadoareiei la Stockholm, tovarăşa Kolontai, prevedeau restituirea integrală a Transilvaniei, „marele ardelean” Iuliu Maniu, precum şi bunii săi camarazi Ion Antonescu şi Ică (Mihai) Antonescu refuzau condiţiile de armistiţiu transmise prin Stockholm, trimiţînd pe Barbu Ştirbei să medieze la Cairo, deşi de acolo nu se promitea nimic, cu privire la realipirea Ardealului, iar pe Alexandru Creţeanu îl trimiteau — aceiaşi trei — la Ancara, misiune despre care acesta declara ulterior — textual — următoarele: „Atît eu cît şi mareşalul eram ferm convinşi că aliaţii erau mai preocupaţi de împiedecarea invaziei sovietice în Europa, decît de distrugerea regimului hitlerist.” Mai concludent decît orice comentariu — privind participarea la actul de la 23 August — sînt însă însăşi cuvintele lui Iuliu Maniu: „Nu ştiu ce s-a întîmplat în noaptea de 23 August, dar am primit informaţii prin oamenii de la palat, că n-a reuşit înţelegerea între m. s. regele şi mareşalul Antonescu. N-am avut nici o cunoştinţă asupra desfăşurării evenimentelor pînă a doua zi dimineaţa, în zorii zilei, cînd a venit la mine domnul Aurel Leucuţia şi mi-a comunicat ce s-a întîmplat şi că e informat că armata germană vine la Bucureşti şi că palatul e bombardat. Atunci eu, împreună cu domnul Leucuţia, m-am dus imediat la palat ca să văd ce estede făcut. într-adevăr, palatul era sub explozia bombelor germane.” * 23 Pregătirea actului istoric de la 23 August şi-o mai revendica şi presa burgheză; în această privinţă sunt de-a dreptul uluitoare relatările revelatoare ale maestrului Tudor Arghezi, rostite la Congresul scriitorilor: „Condeiele şi presa au stat retrase, în expectativă prudenţă. Voi cita şi mărturia ceasului de agonie. în cele trei zile decisive din august 1944, ziarele din Bucureşti aşteptau deznodămîntul final la telefon, cu două forme de plumb la maşina de tipar. Pagina întîi cu litere mari începea, una, cu proclamaţia „Trăiască Stalin!”, şi cealaltă cu „Trăiască Hitler!”. Aviaţia germană dădea o reprezentaţie de laşitate şi de adio, bombardînd capitala. Teatrul Naţional era în flăcări, cu arhivele, cu biblioteca şi documentele lui. Cînd trupele germane ajungeau în piaţa Buzeşti, maşiniştii primeau ordinul să pregătească pagina cu Hitler. Cînd se retrăgeau, puse în derută, venea ordinul să fie dat afară Hitler şi să intre în maşină Stalin. Intelectualitatea noastră repeta acelaşi regretabil zig-zag politic de totdeauna între două extreme. O convingere şi o credinţă i-au lipsit.” în schimb, în acele zile memorabile, oamenii muncii din întreaga Romînie, în frunte cu cei mai buni fii ai clasei muncitoare, în frunte cu comuniştii, n-au precupeţit nici un efort, nici un sacrificiu, pînă nici sacrificiul vieţii, pentru salvarea patriei, pentru smulgerea ţării din ghearele fascismului. Paralel, şi moţii hunedoreni din Frontul Plugarilor condus de către doctorul Petre Groza şi-au întins mîna peste lanţul carpatic secuilor ardeleni din MADOSZ (Alianţa ungurimii muncitoare), pentru salvarea ţării. Iar în ziua de 24 septembrie 1944, la marea întrunire de pe stadionul A.N.E.F. din Bucureşti, un bărbat călit în focul luptei de clasă, declara pe un ton oţelit: „în faţa voastră, muncitori, şi numai în faţa voastră, îmi iau angajamentul să militez ca un simplu soldat, de a lupta mai departe pentru interesele poporului. Şi nu mă voi abate de la această linie.” Era vocea vajnicului luptător pentru cauza clasei muncitoare, vocea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Iar oamenii muncii din întreaga ţară şi-au însuşit ca pe propria lor linie, calea politică a partidului şi au luptat neobosit pentru a-i da viaţă. Dovada, cei 16 ani însoriţi ai puterii populare şi măreţele perspective trasate de cel de-al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, prof. L. Dunajecz La Orşova, pe urmele lui Kossuth şi Rákóczi, în aceste zile de august poporul român, împreună cu minorităţile naţionale, se pregăteşte pentru sărbătorirea zilei de 23 August. Pentru noi, toţi, aceasta este o aniversare mare şi semnificativă. S-a încheiat definitiv o epocă istorică şi s-a deschis o eră nouă, era progresului şi a dezvoltării vertiginoase, triumful drepturilor şi libertăţilor sociale, zorile luminoase ale unei perioade strălucite, în care oamenii muncii — eliberaţi odată şi pentru totdeauna de sub jugul străin şi autohton — au pornit cu elan şi însufleţire la construirea socialismului, chezăşia bunăstării şi a armoniei dintre popoare. Există însă şi o altă zi de 23 august. Deşi de aceasta ne desparte peste un secol, vom face o paralelă între ele. Şi această zi a încheiat o epocă istorică. A pus capăt luptelor de eliberare ale popoarelor tinere, trezite la conştiinţă naţională şi socială. N-a deschis însă ecluzele progresului ci a cruntei asupriri. S-au deschis larg porţile temniţelor popoarelor europene, însă nu pentru a le elibera, ci pentru a se reînchide îndărătul lor, în timp ce ziua de 23 August, aceea adevărată, a sfărîmat lanţurile şi cătuşele robiei milenare, iar noi am devenit liberi şi fericiţi, stăpîni pe soarta noastră, cealaltă zi de 23 august, 23 august 1849... ... în august 1849, după ce în urma ruşinoasei coaliţii a imperiului austriac şi a Rusiei ţariste, toate nenorocirile s-au abătut asupra celor însetaţi de libertate, oastea lui Bem a fost copleşită de către forţa net superioară, numericeşte şi în privinţa armamentului deopotrivă, a trupelor inamice. Petöfi a dispărut, murind moarte de erou, pe cîmpia de la Sighişoara, iar lupta de eliberare a eşuat iremediabil — în faţa Mehadiei, lîngă Bela Reca, un pumn de honvezi ai revoluţiei din 1848 se străduia cu tenacitate şi perseverenţă să împiedice înaintarea trupelor imperiale. Ei trebuiau să ţină piept şi să zădărnicească cu orice preţ invazia inamică, întrucît le revenea o mare, nobilă şi înălţătoare sarcină istorică, salvarea lui Kossuth — conducătorul revoluţiei — pe care împăratul vroia neapărat să-l prindă de viu, pentru a-l aresta, spre a-l executa, rezervîndu-i soarta sinistră a lui Gheorghe Dózsa, a lui Horia şi Cloşca. Honvezii trebuiau deci să facă faţă în orice împrejurări, pînă ce Kossuth şi însoţitorii săi vor ajunge pînă la celălalt mal al Dunării. Pînă atunci n-aveau voie să cedeze nici măcar o singură palmă de pămînt. în fruntea honvezilor stătea colonelul Vognier, care-şi îmbărbăta luptătorii. Ei simţeau cum curajul şi puterile lor se sporesc, luptînd sub comanda unui colonel atît de viteaz. Valea lui Bela Reca e îngustă. Tunurile rămase bubuiau necontenit, vărsînd focul în jur, fără cruţare. Spargerea liniei honvezilor era prin urmare cu neputinţă. Dar iată că dintrodată soseşte un sol, căutîndu-l pe colonel, căruia îi raportează: — Kossuth a plecat deja cu o săptămînă în urmă. Dintre membrii guvernului şi armatei revoluţionare a fost însoţit de către Batthányi Kázmér, Perczel Móric, Visócki, Mészáros, Vetter şi Dembinszki. Trecînd Dunărea, la insula Ada Kaleh au păşit pe pămîntul turc. Fazil Sadik soldatul turc de pe această insulă — căruia i s-a ordonat din Kladovo însoţirea guvernului revoluţionar maghiar — a ajuns cu ei pînă la Vidin. Cu atît mai bine, cel puţin ei sînt în siguranţă, declară colonelul Vogtner, care galopează călare pînă la Orşova şi trece — ultimul — Dunărea. în acelaşi timp artileria descarcă ultimul glonţ de tun. în valea lui Bela Reca răsună sinistru ultima bubuitură de tun a revoluţiei. Aceasta s-a întîmplat în ziua de 23 august a anului 1849.... * Ori de cîte ori trec cu trenul prin Orşova, din geam, privirea mea mîngîie cu gingăşie cetăţuia construită din piatră roşie, situată la capătul unui şir de plopi ce mărginesc aleea gării. Aici au îngropat membrii guvernului lui Kossuth — siliţi în pribegie — lada conţinînd tezaurul Ungariei independente. După ce — în urmă cu ani — tezaurul a fost găsit, locul preţioasei descoperiri a fost imortalizat prin ridicarea unei cetăţui. Dar oare cum a fost găsit tezaurul? — îmi puneam veşnic întrebarea, în goana trenului. De curînd treburile m-au dus la Orşova. întîmplarea — acest splendid şi inegalabil regizor — m-a împrietenit aici cu un alt admirator a lui Kossuth — cu tovarăşul Gheorghe Matei. De altfel, la Orşova este deosebit de vie încă şi astăzi atmosfera istorică creată în jurul legendarei figuri a lui Kossuth. E firesc că în asemenea împrejurări, conversaţia înfiripată între tovarăşul Matei şi mine, aborda încet dar sigur tema tezaurului şi a cetăţuii. Gheorghe Matei vorbeşte bucuros despre aceste evenimente, e mîndru de ceea ce ştie în legătură cu ele şi mi le împărtăşeşte cu dragă inimă. Orşovenii sunt mîndri că Kossuth aici şi-a petrecut ultima noapte înainte de a porni în acel interminabil exil, ce dura aproape o jumătate de secol, — îmi povesteşte noul meu prieten şi mă îndeamnă să vizităm casa care l-a găzduit aici pe înflăcăratul conducător al revoluţiei. Ne oprim în faţa casei nr. 18 a străzii Decebal. Este o clădire simplă, cu numeroase ferestre. Din punct de vedere arhitectonic, astăzi ea nu-ţi mai spune nimic. Pe vremuri însă, acesta era un han foarte frecventat. Pe aici trecea strada principală şi era unicul han al oraşului. Hanul „Mielul alb”. Aici au tras membrii guvernului şi Szemere Bertalan, ministrul de interne al revoluţiei. Studiez clădirea lungă şi scundă şi încerc să pricep, oare în care dintre camere, îndărătul cărei ferestre, se zbătea fără somn, într-o noapte de august a anului 1849, Kossuth Lajos, — conştiinţa clocotitoare a revoluţiei, îmi imaginez cum, în vreme ce cei mai devotaţi colaboratori ai săi făceau gardă, cu săbiile scoase din teacă, în faţa uşii şi ferestrelor sale, Kossuth, la lumina slabă a luminării de seu, aşternea pe hîrtie cele din urmă mesagii şi dispoziţii. De aici a pornit Kossuth, — în zorii zilei următoare — în port, iar de acolo, pe o barcă, în insula Ada Kaleh, ce stătea pe atunci sub suveranitatea turcă. Peste Dunăre l-a trecut luntraşul Bego-Mustafa. Era un flăcău robust, care vîslea tăcut, aproape în surdină, spre a nu-i (Continuare în pag. 6.) Insula Ada Kaleh la Orșova. Nemuritoare figuri ale luptelor pentru libertatea şi înfrăţirea popoarelor noastre Mányoki Ádám: PORTRETUL LUI RÁKÓCZI Barabás Miklós: PETŐFI Prinzhoffer: KOSSUTH Gheorghe Tattarescu: BALCESCU Barabás Miklós: BEM