Foaia Noastră, 1962 (Anul 6, nr. 1-24)

1962-01-01 / nr. 1

2 Un aspect de la sesiunea Consiliului O.N.U. pentru folosirea paşnică a spaţiului cosmic. La mijloc: delegatul Indiei, C. S. Iha; la stingă: delegatul Iranului, Vakil Mehdi; la dreapta: delegatul R. P. Ungare, Mód Péter. Goa a fost eliberata Capitularea salazariştilor la Pan­­jim (Goa) a fost actul cu care s-a încheiat lupta poporului indian pentru eliberarea ultimelor rămă­şiţe colonialiste pe teritoriul său. Trupele indiene, care au pătruns în Goa, Daman şi Diu, i-au izgonit pe colonialiştii portughezi şi au re­alipit aceste teritorii la India. Mul­te din căpeteniile administraţiei portugheze s-au salvat cu fuga, lă­­sînd în urma lor poduri aruncate în aer, ruine, aplicînd monstruoasa tactică hitleristă a „pămîntului pîrjolit”. Goa, Daman şi Diu au fost vre­me de 451 de ani în cătuşele robiei portugheze. Ele reprezentau ulti­mele pete negre pe harta Indiei, după ce marele popor indian reu­şise să obţină independenţa. Viaţa celor peste 600.000 de in­dieni din aceste teritorii devenise insuportabilă sub crunta teroare şi nesfîrşitele represiuni salazariste. Teritoriile erau folosite în mod sis­tematic împotriva securităţii In­diei. De aici se organi­zau insolen­te provocări armate pe teritoriul Indiei, salazariştii deschideau focul asupra vaselor indiene de pescuit, punînd la grea încercare răbdarea Indiei. Este ştiut că de 14 ani, pe baza rezoluţiilor O.N.U., India a încer­cat să rezolve prin tratative cu Portugalia problema eliberării a­­cestor teritorii. Colonialiştii portu­ghezi nu numai că au refuzat, pre­­tinzînd că ar fi „teritorii portughe­ze”, dar au trimis necontenit ar­mament, muniţii şi trupe pentru a întări efectivele care existau în Goa, Daman şi Diu (peste 12.000 soldaţi­­şi 4000 mercenai). Au fost practicate aceleaşi procedee barba­re — masacre, întemniţări, măsuri militare — pe care Salazar le folo­seşte împotriva mişcării de elibe­rare din Angola şi Mozambic, pre­cum şi în toate coloniile aflate în­că sub stăpînire portugheză, încă în 1954, Secretarul de Stat, John Foster Dulles, şi Paulo Cunha, pe atunci ministru de Externe al Portugaliei, au semnat un acord care includea coa şi celelalte co­lonii portugheze în sfera planurilor agresive ale N.A.T.O., împlîntînd astfel un avanpost agresiv în coas­ta Indiei. în Goa a fost îngrămădit armament american, care în ulti­ma vreme era furnizat de coman­damentul N.A.T.O., iar geniștii a­­mericani au construit baze milita­re, dintre care una aeriană și un port militar modern pentru uzul marinei americane. Colonialiştii şi-au dat arama pe faţă în Consiliul de Securitate, convocat la „plîngerea” Portuga­liei. Aceasta a avut sprijinul făţiş al S.U.A., al cărui reprezentant, Stevenson, a acuzat India de „vio­lare flagrantă a Cărţei O.N.U.”. S.U.A., după cum a subliniat V. A. Zorin, sînt pentru folosirea forţei numai cînd e vorba de Cuba sau Republica Dominicană, dar cînd este vorba de stîrpirea colonialis­mului, se pronunţă împotriva for­ţei, învocînd chiar Carta O.N.U. La rîndul său delegatul englez, P. Dean, a exprimat „consternarea şi indignarea” Londrei faţă de alun­garea colonialiştilor portughezi din India. Aflată, alături de Portuga­­lia, pe aceleaşi poziţii de apărare a intereselor colonialiste, Anglia nu a ezitat să ia partea aliatului din N.A.T.O., împotriva unui impor­tant membru al Commonwealthu­­lui cum este India. Cît de demasca­tor este însuşi faptul că S.U.A. şi aliaţii lor au ticluit un proiect de rezoluţie în care cereau exact ce cerea şi Portugalia, adică încetarea operaţiunilor de eliberare, retrage­rea trupelor indiene şi tratative în­tre India şi Portugalia! Cu alte cu­vinte, reinstaurarea stăpînirii sala­zariste pe cele trei treitorii. Uneltirile colonialiştilor au fost bineînţeles respinse, datorită în primul rînd poziţiei principiale, hotărî­te, a Uniunii Sovietice. Zvîr­­colirile colonialiste au fost zadar­nice: între timp, seculara domina­ţie portugheză din Goa, Daman şi Diu intrase în arhiva istoriei, ală­turi de vechile imperii coloniale. Această victorie întăreşte con­vingerea că în viitorul apropiat vor dispare pentru totdeauna de pe harta lumii cele din urmă rămăşi­ţe coloniale, că anacronicului sis­tem colonialist i-a sunat cel din urmă ceas. După art. L. RODESCU DIN LUMEA LARGĂ Situaţia grea a ţăranilor din ţările capitaliste în Statele Unite situaţia fermie­rilor, a muncitorilor agricoli sezo­nieri, devine pe zi ce trece tot mai grea. Acest lucru este dovedit atît de datele oficiale cît şi de relată­rile unor ziare şi agenţii de presă. Referindu-se la soarta pe care o au muncitorii agricoli fără domiciliu din S.U.A., ziarul „New York World Telegram and Sun” îi denu­meşte­ „Oamenii uitaţi ai Americii”. Ei duc o viaţă din cele mai mizere, fiind nevoiţi să muncească pînă la 14 ore pe zi pentru un salariu de­rizoriu, cu mult sub minimum de existenţă, locuind în cocioabe. Milioane de muncitori agricoli sezonieri străbat ţara în lung şi-n lat în căutare de lucru pentru a-şi putea asigura o viaţă de mizerie. Potrivit unor date americane, între anii 1945—1948 peste 1.200.000 de ferme au dispărut ca întreprin­deri separate, iar în cursul anilor 1959—1960, numai în 7 state din S.U.A. s-a înregistrat o scădere a numărului de ferme cu peste 40.000. însuşi ministrul muncii din S.U.A., Goldberg, a recunoscut că situaţia muncitorilor agricoli care se mută de la o fermă la alta (al căror număr trece de 400.000), con­stituie „o pată neagră” pentru eco­nomia americană, cale revendicările ţăranilor. La Toulouse, după un miting, peste 10.000 de agricultori au demon­strat pe străzile oraşului. Conform ziarului „Le Monde” asemenea manifestaţii au avut loc la Albi, Tarbes, Auch, Strasbourg etc. La fiecare trei minute... Recent, la Bologna a avut loc o mare manifestaţie a ţăranilor ita­lieni pentru înfăptuirea unei re­forme agrare generale. Cu toate încercările poliţiei de a împiedica accesul ţăranilor în oraş, prin blo­carea barierelor cu maşini şi cor­doane de poliţişti, mii de ţărani, muncitori agricoli şi dijmaşi, au reuşit să ajungă în centrul oraşu­lui. Ei cereau „Reforma agrară ge­nerală”. Asemenea manifestaţii şi mitinguri de protest au avut loc în toată ţara. în ce priveşte situaţia mizeră a marii majorităţi a ţăra­nilor, este semnificativ faptul că, în timp ce cîteva mii de latifun­diari stăpînesc 55 la sută din în­treaga suprafaţă arabilă a ţării, aproape 2 milioane de ţărani — braccianti — nu posedă nici un petec de pămînt, iar 1.500.000 de dijmaşi muncesc în arendă mici loturi de pămînt, fiind obligaţi să dea moşierilor mai mult de jumă­tate din recoltă. Nu este lipsit de interes de ară­tat că, aşa după cum a stabilit o publicaţie italiană, la fiecare trei minute o familie de ţărani este o­­bligată să-şi părăsească bruma de gospodărie pe care o mai are şi să plece în altă parte în căutare de lucru. Iar săptămînalul „Mondo Nuovo” scrie că „numai în perioa­da 1954—1960 peste un milion de ţărani au plecat la oraş”. Acest fe­nomen este aspectul cel mai dra­matic al crizei prin care trece agricultura Italiei. »Ţăranii devin mai conştienţi« Ţăranii francezi îşi manifestă tot mai intens nemulţumirea faţă de politica agrară a guvernului care apără interesele marilor proprie­tari de pămînt, ducînd, în acelaşi timp, la ruinarea micilor gospodă­rii. în ultimul timp manifestaţiile şi mitingurile de protest au cu­prins aproape întreg teritoriul Franţei. în departamentul Breta­­niei şi departamentul Nord au a­­vut loc recent asemenea manifes­taţii în cadrul cărora au fost vo­tate moţiuni şi desemnaţi delegaţi care au prezentat autorităţilor lo­ Şef de trib­­ laureat al Premiului Nobel 9 Albert Luthuli, fost şef de trib, preşedintele Congresului Na­ţional African, a cărui activitate a fost interzisă, îşi exprimă mulţu­mirea — în aula Universităţii din Oslo — pentru premiul Nobel, care i-a fost acordat în acest an. Nici măcar un kilogram de pîine... Situaţia economică din Grecia este caracterizată, conform presei greceşti, de mizerie, şomaj, scăde­rea puterii de cumpărare. în ce priveşte viaţa ţăranilor, ea este de-a dreptul alarmantă. Aproape fiecare familie de ţă­rani este înrobită de împrumutu­rile împovărătoare ale Băncii agra­re de stat, cămătarilor şi negusto­rilor. Astfel, toate familiile de ţă­rani din provincia Arta sunt înglo­date în datorii — în medie câte 100.000 drahme. In afară de acea­sta, mii de familii trăiesc în „co­cioabe lugubre”, mulţi dintre ei nu numai că nu cunosc electricitatea, dar nici măcar lampa cu gaz. La sate lipsesc şcolile, nu există spi­tale, medici, la ISO de elevi există un singur învăţător. Rezoluţia cu privire la lupta împotriva colonialismul Adoptată de Congresul Sindical Mondial Cel de-al V-lea Congres Sindical Mondial a aprobat raportul lui Ibrahim Zaharia, secretar al F.S.M., cu privire la dezvoltarea activităţii şi solidarităţii organiza­ţiilor sindicale în lupta pentru li­chidarea colonialismului. Colonialismul, se spune în rezo­luţie, constituie o ruşine şi un fla­gel al timpurilor noastre. El tre­buie să fie lichidat definitiv. Rezoluţia cheamă pe oamenii muncii şi sindicatele din întreaga lume să folosească toate posibilită­ţile de care dispun pentru ca anul 1962 să fie anul independenţei na­ţionale a Algeriei. Rezoluţia aprobă „ajutorul ne­condiţionat moral, politic şi mate­rial acordat de către ţările socia­liste ţărilor coloniale care şi-au cu­­ceri­t recent independenţa”. Participanţii la congres au ară­tat că, încercînd să-şi impună for­mele lor de neocolonialism, impe­rialiştii Statelor Unite caută să transforme organizaţiile de masă şi în primul rînd sindicatele în a­­liaţi ai lor. în aceste scopuri ei fo­losesc făţiş pe conducătorii C.I.S.L. Congresul Sindical Mondial con­damnă conducerea C.I.S.L. a cărei activitate este îndreptată împotri­va revoluţiei cubane. Această con­ducere sprijină făţiş agresiunea imperialistă în Congo. Congresul condamnă pe conducătorii C.I.S.L. şi pentru faptul că ei caută să scindeze rîndurile Federaţiei Sin­dicatelor din întreaga Africă. Congresul Sindical Mondial su­bliniază că independenţa politică trebuie să fie însoţită de indepen­denţa economică. Congresul Sindical Mondial chea­mă pe oamenii muncii şi sindica­tele din lumea întreagă să sprijine lupta eroică a poporului algerian pentru independenţa sa naţională, lupta popoarelor sud-africane pen­tru libertate şi egalitate, lupta patrioţilor din Angola împotriva represiunilor sîngeroase, lupta pen­tru libertatea tuturor popoarelor care mai gem încă sub jugul colo­nial, pentru lichidarea definitivă a colonialismului, împotriva aventu­rilor imperialiste. Congresul declară că sprijină lupta sindicatelor oamenilor mun­cii din ţările care s-au eliberat re­cent pentru îmbunătăţirea condi­ţiilor sociale şi economice (majora­rea salariilor, reducerea duratei de lucru, lărgirea sistemului prevede­rilor sociale, recunoaşterea dreptu­lui la muncă, introducerea conce­diilor plătite, pregătirea profesio­nală). Luptînd pentru drepturile lor vi­tale, sindicatele din ţările slab dez­voltate, se subliniază în rezoluţie, creează condiţii favorabile luptei maselor pentru naţionalizarea în­treprinderilor monopoliste străine; crearea şi dezvoltarea industriei naţionale; reforma agrară; demo­cratizarea statului, care ar permite mobilizarea forţelor naţionale la lupta împotriva imperialismului, împotriva dictaturilor militare; po­litica colaborării cu toate ţările şi organizarea controlului de stat a­­supra comerţului exterior; partici­parea oamenilor muncii şi sindica­telor la pregătirea şi elaborarea programelor economice şi la dez­voltarea economiei naţionale, în încheierea rezoluţiei se subli­niază că pentru toate forţele păcii şi progresului lichidarea totală şi definitivă a sistemului colonialist constituie o sarcină de importanţă primordială.

Next