Foaia noastră, 1970 (Anul 14, nr. 1-24)

1970-01-01 / nr. 1

VICTOR EFTIMIU Micuţ cum era se simţea înăbuşit, strivit de brazii bătrîni şi înalţi, în umbra cărora creştea. Se simţea pierdut in noaptea acelei păduri nesfîrşite, unde-i fusese ursit să vadă lumina zilei şi ar fi vrut să scape din în­chisoarea cetinei, să fie stăpîn pe el însuşi, liber, undeva într-o împărăţie fermecată. Intr-o bună zi, îşi luă inima în dinţi, cum se spune, şi porni din poale, spre creastă. Tot urcînd coasta, Brăduleţ, ajunse la jumătatea mun­telui, acolo unde se sfîrşea pămîntul şi începea stînca. Mai sus de-acolo n-ar fi putut sui. Piatra stearpă n-ar mai fi avut din ce să-i hrănească rădăcinile, să-i tri­­meată din adine sticul humei negre, laptele gras din care se înfruptă copacul şi buruiana. Puiuţul se desprinse din coroana de brazi ce încununa jumătatea de jos a piscului. Acum creştea singur-singu­­rel, la cîţiva paşi mai sus de marginea pădurii. — Ce cauţi tu, măi Brăduleţ, ce cauţi tu mai presus de noi? îl întrebă, într-o zi, un copac bătrîn, un Strămoş al lui, Moş Brad. Nu ţi-e bine laolaltă cu noi? De ce te ridici mereu, parc-ai vrea s-ajungi în soare şi în lună? — Vreau să trăiesc printre stele! M-am săturat de pă­durea întunecată. Vreau să mă înfrăţesc cu luceferii din slavă! Şi pomuleţul urca mereu, şi cu cît urca, se simţea mai singur. Se mai împrietenea el, Brăduleţ, cu cite un cerb, cu o căprioară, cu un lup sau cu un mistreţ, dar lighioana nu sta prea mult pe stînca pleşuvă, fără izvoare, îşi lua repede tălpăşiţa în jos, şi se pierdea în răcoarea pădurii. Treceau zile şi zile pînă să mai vadă copăcelul ţipenie de fiară şi să mai schimbe un gînd cu vreo sălbătăciune. Cite un vultur se mai rotea în albăstrimea văzdu­hului înalt. Dar era prea sus şi prea departe. Brăduleţ jinduia repreziciunea cu care uriaşa pasăre străbătea zările, norocul ce-l avea să poată zbura unde vrea şi când vrea, să nu fie înălţuită­ de rădăcini, ne­mişcată, osî­ndită să stea în vecii vecilor în acelaşi loc, cum îi era scris lui. Tot îşi închipuia bietul pui de brad că, urcînd mereu şi crescînd mare, se va desprinde din obezile care-l ţi­neau legat de pămînt, îşi va schimba soarta de buruiană nemişcată şi va călători în ţara luceferilor. Pe braţe şi în palme — ramurile lui vor purta stele şi steluţe, iar cînd le va scutura, va curge din ele rouă de lumini şi răsfrîngeri din bolta fără început şi fără de sfîrşit. Stelele, şi ele, n-aveau de lucru, îi clipeau şiret din ochi, îl ademenau, uneori păreau că se lasă pîn-la crengi, gata-gata să se înţepe cu acele lui de smarald, pe urmă iar se smuceau, se trăgeau repede în sus şi se lipeau la locul lor, pe bolta de întuneric albastru. In nopţile furtunoase, Brăduleţ se uita cum se alungă fulgerele în desimea norilor, cum se scurg şuvoaiele în crăpăturile stîncei, cum se clatină culmile copacilor, vînzolite în marile pustietăţi ale înălţimilor. Şi tot i se părea că nu se vor opri niciodată vînturile şi trăsnetele! Zilele de iarnă erau cînd senine, liniştite, luminoase, cu licăriri de piatră scumpă, în zăpada proaspăt căzută, cînd acoperite de fumul crivăţului, care purta nămeţiii din munte-n munte şi răsturna copacii bătrîni şi putrezi. „Oare voi îmbătrâni voi putrezi şi ei, mă vor trînti vînturile, mă vor culca mort, la marginea codrului, fără să mai văd vreodată nici pămîntul, nici cerul?! Eu sînt mai sus decît fraţii mei din pădure, sînt singur, fără sprijin, descoperit, şi pot fi mai uşor răpus. Mult mai uşor decît alţii voi cădea pradă pieirii, eu, cel ce-am năzuit s-ajung între stele, să mă lumineze stelele! Dar n-am să sfîrşesc aşa. Nu se poate! Brăduţului îi era tare urît în singurătate. Nici oameni, nici sălbătăciuni nu se încumetau să urce atît de sus. Ce-ar fi căutat acolo, în acele pustiuri de piatră? într-o zi, un iepure speriat de nişte vînători din vale o luă la fugă spăimîntat şi, ca să scape de ei, ţîşni într-o goană nebună şi ajunse lingă Brăduleţ, ascunzîndu-se sub ramurile lui cele mai de jos. — Bine-ai venit, iepuraşule!... Stai cu mine, să ne facem prieteni şi să mai schimbăm cite o vorbă! — Bucuros, îi răspunse Urechilă. Şi rămase acolo. Stătu el ce stătu şi-l apucă foamea. — Brăduleţule, mie-mi place să stau cu tine, dar au cam început să-mi chiorăie maţele. N-ai cumva vreo varză pe aici pe aproape, să mi-o dai s-o ronţăi? —N-am, iepuraşule dragă!... Cum o să crească verze pe piatra asta stearpă? ... — Niscaiva lobodă, trifoi sau lucernă n-am putea găsi? — Unde să le găsim, frate Urechilă, că nu crește nimic pe stîrpiciunea asta de stîncă! — Măcar o gură de apă că, uneori, cînd n-ai încotro, apa îţi astîmpără şi foamea... — Nu e nici un izvor pe-aici pe aproape, iepuraşule dragă! — Dar tu cum îţi potoleşti setea, Brădişorule? — Din bunătatea ploilor şi-a zăpezilor ce mi se topesc pe ramuri şi le adun la rădăcină! — Eu sînt iepure şi n-am rădăcini s-adun zăpezi în ele! Mi se rupe inima, dar n-am încotro... Trebuie să plec! Te las cu bine! — Să ne vedem cu bine! Şi iepuraşul, drept rămas bun, dete lăbuţa cu fiecare ramură a Brăduleţului şi dus a fost şi n-a mai venit! Nu după multă vreme, iată o veveriţă, rătăcită şi ea pe unde nu prea umblă veveriţele. — Bine-ai venit, surată Coadă-lungă-săltăreaţă! o-ntîmpină puiuţul. Mai stai o vreme şi la mine! — Bucuroasă, îi răspunse Coadă-lungă-săltăreaţă. Dar aş vrea să ştiu: ceva ghindă, nici ori alune ai în scor­bură sau prin ramuri? Nici prin ramuri, nici în scorbură nu ţin aşa ceva! răspunse, oftînd, Brăduleţ. Nici măcar un strop de apă, afară numai cind plouă! — Atunci rămîi sănătos, flăcăule! zise veverița și o zbughi cît ai clipi din ochi spre poala muntelui, sărind din brad în brad. Noaptea, brăduleţul se ruga și de stele să vie pînă la el măcar două-trei, să i se anine de ramuri... Stelelor nu le trebuie nici trifoi, nici lucernă. Stelele se hrănesc cu azur şi cu visele oamenilor. — Sîntem prea departe, Brăduleţule! Ca să ajungem pînă la tine, ne-ar trebui o veşnicie! — Nu se mai îndură nimeni de mine, niciodată, să-mi ţină tovărăşie? ofta şi suspina pomişorul crescut între piatră şi pădure. Ba da! S-a îndurat de el un moşneag care venea în zbor din slava cerului. Moş Gerilă. Trecînd pe lingă Brăduleţ, îi auzi suspinele şi se opri. — Ce-i cu tine, băiete, de ce oftezi? — Sînt singur, nici iepuraşii, nici veveriţele, nici ste­lele nu au vrut să-mi ţină de urît în pustietatea asta. — Dar cu copiii n-ai vrea să te joci? — M-aş juca, dar copiii sînt departe, departe, nu pot ajunge pînă aici, sus în munte, şi încă pe vreme de iarnă. Şi-n sinea lui, Moş Gerilă îşi zicea: „Pomuleţul acesta nu e la fel cu alţii! Ramurile lui, de culoarea argintului, luminează de parc-ar fi făcute din fărîmituri de stele. Se vede că a curs pe el, l-a hrănit şi l-a scăldat lapte de lună... Cetina care-l îm­bracă e îmbălsămată... Nu e făcut să stea în arşiţă şi-n vifore, sărăcuţul. Mai bine ar sta cu copiii oamenilor la un loc, lîngă vatră, să umple odaia şi să facă din ea o sărbătoare. Ar fi nănat să-l las să piară aici, singur, fără să-i vadă şi alţii frumuseţea.” Brăduleţ era tare bucuros, pricepînd gîndurile moşnea­gului! „Te pomeneşti că m-o lua de aici şi m-o duce cu el să văd şi altă lume, şi din acea lume să pornesc în alta, şi apoi în alta şi, la urmă, s-ajung în împărăţia stelelor!” Voia puiuţului se împlini. Moş Gerilă îl urcă pe umeri şi coborî cu el pe pă­mînt. .. Era o zi plină de soare şi soarele aprindea măr­gelele de argint în zăpada proaspăt ninsă. — Moşule, n-ai vrea să ne dai nouă brăduleţul a­­cesta", î­l îmbiară pe Moş Gerilă cîţiva drumeţi. — Ca să-l puneţi pe foc? — Se poate aşa ceva? Asemenea minune e de pus pe foc? Dimpotrivă. Vrem să-l împodobim cu jucării, cu lumînărele, cu nuci poleite şi cu lanţuri de hîrtie, cu mingi de tiglă, cu păpuşi, cu iepuraşi de turtă dulce, cu ursuleţi de puf, să se bucure copilaşii noştri, să bată dir­ palme, să cînte şi să joace în jurul lui! Vrem să-l încărcăm cu steluţe, care să se aprindă şi să scapere rîuri de scîntei, să aducem veselie şi voie bună fetiţelor şi băieţaşilor noştri, să ne veselim şi noi cu ei odată. Haide, moşule, îndură-te şi dăruieşte-ne nouă pomuleţul acesta, că avem copii silitori şi ascultă­tori. Moş Gerilă le-a dăruit brăduleţul. Visul copăcelului din munţi se împlinise. N-a mai fost singur. Puiul cetinei se înfrăţea acum cu puii de om şi se bucurau lalolaltă în caldul adăpost, de­parte de urletele lupilor şi de buciumele crivăţului. Şi, de atunci, în fiecare sfîrşit de an, a început să se aprindă pe la mai toate casele pomul de iarnă, greu de-atîtea daruri, cu sute şi cu sute de lumini, plin de stele care scapără focuri mici, scânteietoare de azur şi de aur, la fel cu cele din văzduhul nopţii, stele care aduc cerul pe pămînt. VREAU SĂ TRĂIESC PRINTRE STELE . la Întreprinderea de gaz şi ectricitate din varşovia lu-REAZA Şl NIŞTE «SALARIAŢI» NE­­BIŞNUIŢI: 5 CllNI-LUPI. DUPĂ UN RESAI SPECIAL, CU MIROSUL LOR N CI INII DETECTEAZĂ MAI BINE EClT ORICE APARAT PIERDERILE E GAZ ALE UNEI CONDUCTE DE-ecte. cInd «simt» gazul In aer. IlNII INCEP SĂ LATRE Şl NICIODATĂ NU SE INTÎMPLĂ SĂ LATRE DEGEABA Această deviză nu este alt­ceva decît una dintre princi­palele îndatoriri ale pionieru­lui. Iar faptul că pionierii fac faţă acestor îndatoriri do­vedeşte şi mica întîmplare de mai jos: Unitatea de pionieri nr. 2631, „N. Bălcescu” din Mi­­cherechi a aflat că intr-un să­laş din împrejurimile locali­tăţii Szeghalom trăieşte o fa­milie cu 9 membri. Tatăl şi mama sînt bolnavi, cel mai în vîrstă băiat — din cei 7 — este elev în clasa a 7-a, iar cel mai mic copil are abia un an şi jumătate. Bineînţeles întreaga „Pionierul la nevoie ajută“ familie se află într-o situaţie destul de gravă. între grupele unităţii a por­nit o adevărată mişcare de a- Din io cifre Pregătiţi o bucăţică de hîrtie şi un creion. Apoi încercaţi ca în timp de numai 30 de secunde să scrieţi cel mai mare număr cu putinţă folosind cîte o singură dată cifrele, adică 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Autorare­a celor şapte copii, în scurt timp s-au adunat nu­meroase manuale, cărţi, rechi­zite şcolare, articole de îm­brăcăminte pentru copii, pe care apoi Gheorghe Hoţopan, comandantul unităţii, le-a pre­dat familiei şi celor şapte băieţi. Cadourile oferite cu drag de Maria Cefan, Vasile Netea şi alţii au fost primite cu mare bucurie de către toţi membrii familiei. Fapta pionierilor merită toată lauda şi este demnă de urmat. Gheorghe Martin insp. şcolar OCDE­TE /noe*ut>4S ad ţj wiu en nu ea/iop je ap&e<>dj> 'tnguis |OMO ieiVPN 9iin<J«ej

Next