Foaia noastră, 1971 (Anul 15, nr. 1-24)

1971-09-15 / nr. 18

2 Timp de 4 zile Păi Losonczi, preşedintele Consiliului Prezi­denţial al R.P. Ungare, a fost oaspetele Finlandei într-o vizi­tă oficială, făcută la invitaţia preşedintelui Republicii Fin-­­ landeze Urho Kekkonen. Vizita aceasta constituie o nouă con-­ tribuţie în evoluţia ascendentă a relaţiilor dintre Ungaria şi Finlanda, întemeiate pe vechi tradiţii de prietenie între cele două popoare înrudite. în timpul şederii în Finlanda,­­ preşedintele maghiar şi oficia­lităţile care l-au însoţit, au fost primiţi de Urho Kekkonen, pre­şedintele Republicii Finlandei,­ Ahti Karialainen, preşedintele­­ Consiliului de Miniştri şi de al­­­ te personalităţi de stat. Cu prilejul vizitării capitalei­­ finlandeze Helsinki şi a oraşe-­ lor din apropiere (Pori, Uusi­­kaupunki, Turku) cit şi a unor­­ obiective economice, aşezăminte de cultură şi artă, delegaţia ma-­­ ghiară a avut posibilitatea să­­ facă cunoştinţă cu realităţile din Finlanda, cu munca şi rea­lizările măreţe ale poporului finlandez. în timpul vizitei, Pál­­ Losonczi şi Ahti Kah­alainen au avut convorbiri oficiale, în ca­re, într-o atmosferă cordială de înţelegere reciprocă, au fost examinate relaţiile bilaterale actuale, exprimîndu-se hotărî­­rea comună de a dezvolta în continuare legăturile multilate­rale dintre cele două ţări, fapt dovedit şi prin semnarea unei convenţii consulare ungaro-fin­­landeze, care a avut loc cu pri­lejul acestor convorbiri. Cele două părţi au constatat cu de­plină satisfacţie că relaţiile un­­garo-finlandeze în domeniul so­cial, economic şi cultural se dez­voltă fructuos, în interesul şi avantajul reciproc. La aceasta a contribuit, înainte de toate, vizita oficială din toamna anu­lui 1969 a lui Urho Kekkonen, preşedintele Republici Finlan­deze în Ungaria, precum şi vi­zita din ianuarie 1971 a lui Je­no Fock, preşedintele Consiliu­lui de Miniştri al R.P. Ungare în Finlanda. în cursul convorbiri­lor cei doi preşedinţi au acor­dat o atenţie sporită perspecti­velor de extindere a colaborării economice, tehnico-ştiinţifice şi culturale, în aceeaşi atmosferă de prie­tenie şi cordialitate au fost a­­bordate unele probleme inter­naţionale, găsind expresie do­rinţa celor două ţări, de a con­tribui la instaurarea unui cli­mat de pace, încredere şi coo­perare internaţională. Delegaţia maghiară a accentuat că apre­ciază în mod deosebit politica de neutralitate a Finlandei, a cărei scop principal este întări­rea păcii şi securităţii interna­ţionale, iar partea finlandeză respectă politica Ungariei, o­­rientată în direcţia întăririi co­laborării şi prieteniei cu toate popoarele, care contribuie la lupta pentru pace şi dezarmare. Vizita lui Păi Losonczi în Finlanda reprezintă o nouă con­tribuţie la adîncirea şi extinde­rea relaţiilor de prietenie şi de colaborare multilaterale dintre Ungaria şi Finlanda, un exem­plu de colaborare între state cu sisteme social-politice diferite şi un act pozitiv la cauza păcii şi progresului în întreaga lume. LUNEA LARGA Vizita lui Pal Losonczi în Finlanda — o nouă contribuţie la adîncirea relaţiilor ungaro-finlandeze — Păi Losonczi, însoţit de gazde, vizitînd o uzină RĂZBOIUL CHIMIC Unul din principalele subiecte înscrise pe agenda dezbaterii problemelor dezarmării este in­terzicerea armelor biologice şi chimice. Armele chimice sînt legate de producţia industrială a sub­stanţelor chimice, apărute la sfîrşitul secolului XIX şi în­ceputul secolului XX. Un prilej de experimentare l-a oferit pri­mul război mondial. La 22 apri­lie 1915, cu concursul lui Fritz Haber, autorul sintezei amo­niacului, director al departa­mentului războiului chimic, germanii aruncă 168 tone de clor asupra liniilor franceze. Din 15 000 soldaţi atinşi, 5 000 îşi pierd viaţa. Această dată e considerată ca marcînd începu­tul războiului chimic. în martie 1918, în regiunea Ypres-Saint Quentin, germanii au aruncat 500 000 de obuze de iperită, proaspătul produs al labora­toarelor germane. După război, la 17 iunie 1925, Liga Naţiuni­lor a redactat un protocol în sensul interzicerii armelor chi­mice. Un mare număr de state şi-a dat adeziunea, în anul 1934, la uzinele „Bayer” ale concer­nului I. G. Farben, Gerhart Schrader obţine o serie de re­zultate în direcţia insecticide­lor, dar cu o acţiune destul de puternică şi asupra animalelor cu sînge cald. în 1935, un de­cret al regimului hitlerist ordonă ca toate laboratoarele să supu­nă Ministerului războiului in­venţiile cu aplicabilitate mili­tară. în 1938, Schrader reuşeşte sinteza şarmului, iar în 1944 sintetizează „gazul morţii”. Ambele rămîn nefolosite (can­tităţile sînt încă mici, iar Ger­mania hitleristă putea fi la rîn­­dul ei tratată asemănător de aliaţi, ale căror laboratoare nu au stat desigur inactive). Pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, abstracţie fă­cînd de lagărele de concentrare, se cunosc două cazuri de folo­sire a armelor chimice în răz­boi. în 1936, trupele lui Musso­lini distrug în numai 4 zile unul din corpurile de elită ale ar­matei etiopiene care nu era prevăzut cu material protector împotriva armelor chimice. în 1941, armata japoneză foloseşte obuze cu produse chimice mor­tale într-un puternic bombarda­ment asupra teritoriului chinez. Cercetările au continuat şi după război. Laboratoarele sue­deze şi americane au raportat obţinerea unor toxine cu o ma­re forţă de distrugere. în aceste cercetări se investesc sume fa­buloase, sînt imobilizaţi oameni de ştiinţă, experţi, tehnicieni. După cum afirmă „SIPRI Year­book 1968—1969”, numai în S.U.A. se cheltuiesc într-un an peste 550 de milioane de dolari pentru bugetul războiului chi­mic. în trei arsenale din S.U.A. (D EdgeWood, Pine Bluff, Den­ver) se află utilaje în valoare de 700 milioane de dolari. Şi iată-ne ajunşi, inevitabil, la conflictul din Asia de sud-est. O lungă perioadă de timp, Ad­ministraţia americană afirma că toxinele utilizate în Vietnamul de sud au drept scop combate­rea insectelor, rozătoarelor, bu­ruienilor. Dar inofensivele ier­­bicide au devenit în mîna ex­perţilor militari arme devasta­toare, care nu numai că distrug recoltele, dar sterilizează solul, provoacă schimbări de climă, dispariţia unor specii de ani­male etc. S-au observat acţiuni puternice ale substanţelor a­­supra ţesuturilor animale. De asemenea, efecte puternice se observă asupra persoanelor subalimentate. Substanţele re­lativ puţin toxice devin mortale prin folosire repetată în canti­tăţi mari. O amplă mişcare de protest s-a declanşat după ce, la 14 martie 1968, la DugWay (S.U.A.), 6000 de oi au murit datorită contactului cu un nor artificial adus de vînt de pe un teren de experimentări toxice. La 18 august 1970 s-au scufun­dat la 5000 m adîncime rezer­voare cu substanţe toxice. Nu se ştie nimic despre consecin­ţele ecologice pe care le-ar a­­vea eliberarea gazului în ocean. „Scientific American” a publi­cat un articol din care reiese că numai în 1967, în Vietnamul de sud au fost distruse 600 000 hectare de pădure şi 90 000 de hectare de culturi. Şi 1967 nu a fost „un an de vîrf”. Organi­zaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.) a imaginat un caz cît se poate de verosimil în cazul unui război chimic. în centrul oraşului atacat locuiesc 150 000 de oameni. în mod normal, 80 000 de persoane mor pe loc. 35 000 pot fi salvate dacă li se administrează rapid antidoţi. De aici ar rezulta 120 000 de dece­daţi şi 10 000 de spitalizaţi (dar salvarea, ordinea publică, me­dicii, spitalele, administraţia pot fi şi ele contaminate). FOAIA NOASTRĂ UN PAS IMPORTANT PE CALEA DESTINDERII ÎNCORDĂRII DIN EUROPA După aproape un an şi ju­mătate de la începerea trata­tivelor cvadripartite în pro­blema Berlinului occidental, iniţiate de U.R.S.S., la 23 au­gust convorbirile s-au în­cheiat cu succes. Ambasadorii Uniunii Sovietice, S.U.A., An­gliei şi Franţei, după convor­biri care însemnează un total de 145 de ore, au convenit a­­supra întregului text al unui proiect de acord în problema Berlinului occidental, proiect care urmează să fie prezentat guvernelor respective. Acest acord, primit cu viu interes şi satisfacţie de opinia publică din lumea întreagă, deschide perspectiva înlăturării situa­ţiei postbelice, cînd Berlinul occidental a devenit în con­textul relaţiilor dintre ţările din Europa, un factor perma­nent de neînţelegeri, o sursă a alimentării continue a neli­niştii şi încordării, înţelegerea în problema Berlinului occi­dental a trezit ecouri largi în diferitele ţări ale lumii, con­ducătorii lor declarînd că a­­cest acord este „ . . .un pas im­portant şi încurajator ... A­­cordul cu privire la Berlinul occidental este primul semn vizibil al unei înţelegeri Est- Vest de la tratatul de stat cu Austria . . . Speranţele au fost împlinite, dacă nu chiar de­păşite”. E indiscutabil că a­­cordul de la 23 august este un act pozitiv al vieţii interna­ţionale care deschide perspec­tiva şi posibilitatea transfor­mării Berlinului occidental dintr-un factor al încordării, într-un simbol al destinderii în Europa, înţelegerea la care s-au ajuns, vizînd elementele esenţiale ale statutului Berli­nului occidental, crează noi posibilităţi pentru îmbunătă­ţirea relaţiilor dintre cele două state germane, pentru a­­şezarea acestor relaţii pe baza egalităţii în drepturi între R.D.G. şi R.F.G., pentru recu­noaşterea generală a R.D. Germane, şi pentru primirea în Organizaţia Naţiunilor U­­nite a ambelor state germane. Prin realizarea acestui acord se dovedeşte principiul care stă la baza politicii ţărilor so­cialiste, şi anume că proble­mele litigioase, oricît de com­plexe şi de spinoase ar fi ele, se pot reglementa pe calea tratativelor, printr-o abordare realistă şi constructivă în spi­ritul principiilor coexistenţei paşnice, al intereselor des­tinderii, securităţii şi păcii. A­­cesta corespunde aspiraţiilor fundamentale ale popoarelor din Europa, intereselor tutu­ror popoarelor lumii, care vor pace şi progres. Expoziţia mondială de vînătoare în prezenţa lui Pal Losonczi, preşedintele Consiliului Pre­zidenţial al R. P. Ungare, şi a altor personalităţi conducătoare de partid şi de stat, la 27 august la Budapesta s-a deschis prima expoziţie mondială de vînătoare. Organizată pe o su­prafaţă de peste 80 000 metri pătraţi, expoziţia are ca teme vînătoarea şi protecţia vînatului, îmbrăţişînd în această pri­vinţă tot ceea ce priveşte raporturile omului cu fauna şi na­tura. La „Expoziţia ’71” participă în total 52 de ţări care pre­zintă peste 6 000 de trofee. Cu privire la marele interes care se acordă expoziţiei, se poate afirma că toate ţările s-au pre­gătit cu cele mai valoroase trofee, care au fost trimise în Un­garia încă cu mult timp înainte. Porţile expoziţiei vor fi deschise pînă la 30 septembrie.

Next