Foaia noastră, 1971 (Anul 15, nr. 1-24)

1971-09-15 / nr. 18

Prezenţe româneşti în Ungaria Brâncuşi Cîntăreţii şi muzicienii in­strumentişti români, care au vă­zut lumina rampei, pe scenele teatrelor de operă sau în sălile de concerte din Budapesta, s-au bucurat — şi în această metro­polă — de un răsunător succes de public şi de presă. Astfel, pe coloanele exigentei reviste de specialitate „Muzsi­­ka”, cronicarul Ivan Keresztes scrie cu entuziasm despre „vocea plină, densă şi multico­loră” a lui Nicolae Herlea, gla­sul căruia „prinde aripi şi ră­sună strălucit pe scenă”. în continuare, Ivan Keresztes conchide: „în cazul în care ne punem întrebarea, care dintre multi­plele sale aptitudini îl fac pe Herlea, să fie unul dintre cei mai de seamă baritoni ai epocii, ne vom răspunde fără șovăire: vocea sa (...) înalta sa tehnică muzicală desfăşoară în voie toată splendoarea glasului său nobil. Actul al II-lea din „Ri­­goleto” a constituit punctul cul­minant al creaţiei sale. „Cioc­nirea de curteni” şi celebra arie „Cortigani” le-a interpretat mi­nunat. Monologul, duetul răz­bunării şi scena finală au fost, de asemenea, realizări strălu­cite (...) Vocea sa minunată ne va rămâne veşnic memorabilă.” într-un alt număr al aceleiaşi reviste, Ivan Keresztes elogiază calităţile cîntăreţului Ludovic Spiess, despre care scrie — printre altele — cu însufleţire: „Ludovic Spiess este unul dintre cei mai sărbătoriţi tenori din Europa (...) Musafirul nos­tru se bucură de o apreciere unanimă pe scenele marilor te­atre de operă ale continen­tului.” Despre violonistul Ruha, Marianne Pandi, o altă croni­cară a revistei „Muzsika”, no­tează cu sinceră admiraţie: „Interpretarea violonistică a lui Ştefan Ruha are un mare număr de adepţi în patria noas­ră. Furtunoasele aplauze, care urmează după fiecare nu­măr al său, atestă grăitor po­pularitatea extraordinară a ar­tistului, care nu este un obişnuit virtuos al viorii, ci un talent deosebit (...) Bravura tehnică îi este înnăscută.” prof. L. Dunajecz­i, multă în ce pustiuri m-ai trimis! abia o apă tremura ca un cap de copil şi coada vîntului mişca printre spini. Dar mi-am spălat picioarele slabe în piatră, obrazul în piatră mi l-am sfinţit şi-n piatră m-am botezat cu mielul în braţe şi cu ferul în oase. Şi m-am slujit de tăcere ca de băutura­­macului. Dinţii doar cuvîntul exista şi n-avea trup şi i-am zvîrlit o pasăre să-l ciugulească. Pasărea Fus, de-ai atins-o s-a scurs tocmai în Vicleim de unde toţi ne întoarcem spălaţi în vin. Să fie greşit fiindcă n-am păstorit oile Tale şi oul ce-l ouă soarele dimineţii? lată că eu am cîntat şi nimeni n-a dănţuit, iată că eu am plîns şi nimeni n-a plîns cu mine în genunchi la picioarele oului. Singur, muică, unde m-ai trimis? Am spus: stîncile sînt ficatul vulturilor­­bătrîni ce-au adormit in zbor şi s-au izbit de lună; am spus: capătul lumii e-o agrafă de zăpadă cu care tînăra îşi păstrează fetia. Am spus, muică, şi mi s-a răspuns: Aruncă sarea ta, dulgherule, triunghiul, osul şi punctul din care încolţesc toate formele sînt normele somnului şi nu le vei putea­­trezi. Şi-atunci am început,­ de la o vreme, va mîhni chiar carnea mea, stîrvul! Mărgean este şi se depune pe firavul os al formei, dinţii. Un cimitir era sub coliba mea trecătoare, prisosul pietrei făcea viermi. Am văzut, muică, şi m-am mîhnit. Am rîs şi-am numit după asemănare falusul florilor principesa , şi, doamne, iar am greşit­­ vînturînd de pleavă seminţele omului în faţa dimineţii şi aflînd grăuntele neistovit­e l-am aşezat pe tava Salomeei în agurida pajişte a singurătăţii. Acum sînt obosit de adevăr, muică, om trimis în pustiul de piatră castă. Acolo văzui cum luceşte în bătaia toiagului isteaua bătrînă a magului şi cînd mi-am mărit sufletul în ţară străină şi am dat să mă-ntorc şi-am suflat asupra Măiastrei m a şi luat. O. Genaru Şt. Oroian: ICAR (schiţă) ţ) ’■•'ioară, pe vremile stră- z) •, comuna Micherechi tiu, om, cu numele de Va­­sile Ruja, dar căruia — fiindcă la păr, ba şi la făptură semăna cu „jidovul” arendaş din co­muna vecină — i se spunea pe scurt numai „Șvarţ”. El în­suși, cînd era întrebat despre supranumele său, cu o mîndrie naivă, spunea: — Măi, numele meu e un nume domnesc, aşa să ştiţi! Cînd am fost copil, apoi fecior, mă împrieteneam numai cu pruncii cei de domni. Cît mai petreceam cu ei, doamne! Aşa beam vinu, ca alţii apa din cântă. Fetele din sat îmi ziceau mereu: „Uită-­ mă, ce pui frumos de domn!” Toată lu­mea se mira, în ce haine fru­moase umblam. Zău, dacă eşti prieten cu domnii, vei fi şi tu domn. Intr-adevăr, aşa îmi poves­tea şi bunicul meu despre „Şvarţ”. Acesta se-nvîrtea mult în jurul domnilor, fiindcă în continuu le făcea servicii. In tinereţe era servitor, aşa om de toate, la casa notarului din sat. Despre acest „Şvarţ”, se po-­­ vesteşte că într-o iarnă grea şi­­ furtunoasă el a cărat lemne din pădure numai în cămaşă. Alţii, mai pestriţi la maţe, po­vesteau despre el, că odată, pentru un litru de vin, a în­ghiţit şi un şoarece. Tradiţia orală de la sat a păstrat despre acest om şi în­­tîmplarea următoare : Notarul la care „Şvarţ” fu­sese servitor, avea o fată des­tul de frumuşică, logodită cu feciorul popii din Săcal. Şi apoi, cum era de lege, s-a făcut o nuntă mare. Nuntaşii, în majoritate, erau şi ei „dom­ni”. La cununie trei preoţi au făcut slujba. Oamenii de rînd — ca la nunta unui prinţ din poveste — se mirau: — Ce bine le-a stat! Cît de frumoşi erau mireasa şi mire­le! Cum le străluceau hainele! — spunea mic şi mare săptă­­mîni, chiar luni întregi. După nuntă — cum era la modă pe la domni — perechea tînără a plecat în călătoria de nuntă. Mama miresei, „doamna cucoană”, şi-a văzut de treaba zestrelor. Pe două căruţe a îm­pachetat cu multă grijă mobi­lele şi cadourile de nuntă, în căruţa din urmă — pentru o mai bună siguranţă — se aşeză şi Vasile „Şvarţ”, care şi lea nuntă a fost om de încredere. Era în timpul verii. Cîmpia­ strălucea în frumuseţea ei deplină, iar lanuri de grîne, flori, păduri înverzite, cînt de ciocîrlie şi un miros plăcut de dimineaţă îi însoţea pe drum. Aşa au pornit o bucată de drum, cînd „doamna cucoană” îşi dă seama cu surprindere că a uitat covata acasă. Omul nostru, fiindcă nu voiau să se întoarcă cu căruţele încărcate, s-a oferit imediat să dea aju­tor: cu toată plăcerea se va duce să aducă covata . . . Prin urmare se întoarce, soseşte la casa notarului, găseşte covata, o ia în spate, şi, dă-i drumul! „Cel puţin,”­­ aşa se gîndea într­­însul, — „mă apără de soarele de vară.” Mergînd, nici nu se gîndea ce surpriză îl aşteaptă-n drum. între timp notăreasa a uitat de el şi nu l-a aşteptat la locul promis. El însă era om de cuvînt: datoria trebuie în­deplinită — îşi zicea mereu şi scurta drumul mergînd în di­recţia turnului bisericii. Tre­când peste o bogată păşune, unde păşteau turme de oi, vite şi cai, păzite de ciobani, aju­taţi de cîinii lor tari şi răi (dar buni împotriva tîlharilor), cîi­nii încă din mare depărtare l-au simţit. Imediat 5—6 dintre ei au năvălit asupra lui. Bie­tul om ştia, că de nicăieri nu primeşte ajutor, şi nici nu avea la el măcar­ un băţ pen­tru a se apăra­. Sare-ncoace, sare-ncolo, ici îl muşcă de un picior, colo îl atacă în faţă. Cîinii, uşori şi sprinteni, fără a putea calcula din care direc­ţie, îl atacă de jur-împrejur. Obosit şi puţin înfricoşat el de­veni incapabil de a se apăra mai departe. Şi atunci, într-o clipă de noroc, află ideea de salvare: în această situaţie gravă pentru el, nici nu putea să facă altceva: se culcă repede sub covată, în zadar mai lă­trau cîinii şi muşcau covata, „domnul Simiţ” se simţea în siguranţă ca­ un melc în cochi­lie. Deodată, pe neaşteptate, începe o furtună, ploaie nă­prasnică, dar a început să bată şi grindina. Cîinii, mîniind, bă­tuţi de vreme, ploaţi, o iau la sănătoasa, spre turme. Vasile, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, porneşte mai departe. Pe la apusul soarelui soseşte■ într-o comună locuită de un­guri. Aici îl necăjeau copiii. Im ceată îl urmăreau, şi-i strigau în urechi: „Cumpăraţi cova­tă!”, „Covată de vînzare­!”­ Dar el nu se opri. După o mi­că odihnă, continua drumul toată noaptea cu covata-n spa­te. Astfel a parcurs vreo 40 de km şi în a doua dimineaţă so­seşte la casa parohială din Să­­cal, ţinta „drumeţiei” sale. Dacă s-a mai făcut pîine în covată sau nu, despre aceasta nu s-a povestit.. . Dar oamenii din Micherechi povestesc şi pînă astăzi cu plă­cere de covata ploaiă, mîncată de cîini. loan Ruja­ ­— Covata ploaia, mîncată de cîini —

Next