Foaia noastră, 1975 (Anul 25, nr. 1-24)
1975-01-01 / nr. 1
4 125 DE ANI DE LA NAŞTERE Mihai Eminescu (1859-1889) în primele zile ale noului an, la 15 ianuarie 1975, se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, care a fost unul dintre cei mai mari poeţi români, prin bogăţia de idei şi sentimente un artist neîntrecut al cuvîntului. „Despre Mihai Eminescu se mai poate oare spune într-o prefaţă ceva deosebit, ceva ce nu am mai avut ocazia să citim în cursul acestor ani — cincisprezece la număr — de la Eliberare — sau în cursul anilor dinainte ?” — scria Mihai Beniuc într-o prefaţă a volumului „Poezii” de Mihai Eminescu. Şi, într-adevăr, în cei 109 de ani, de la apariţia în ianuarie 1866 a primei poezii „La mormîntul lui Aron Pumnu”, Mihai Eminescu a fost cunoscut, este analizat, apreciat şi tradus în zeci şi zeci de volume şi limbi, se bucură de o popularitate ca nimeni altul în literatura română. O astfel de ocazie — împlinirea a 125 de ani de la naştere — ne prilejuieşte totuşi reamintirea drumului pe care l-a parcurs Eminescu pînă la culmile literaturii române şi universale. S-a născut la 15 ianuarie la Ipoteşti, într-o aşezare din nordul Moldovei, sat pitit între dealuri, nu lipsit de un pitoresc ce avea să rămînă adînc întripărit în sufletul poetului, dezvoltîndu-i sensibiltatea şi romantismul. încă de tînar, Eminescu a început o existenţă agitată, îl vom afla la Ipoteşti, cutreierînd văile şi dealurile, la Braşov, unde ajunsese urmînd în turneele ei trupa de actori condusă de Fanny Tardini, şi la Cernăuţi, cu dorinţa de a-şi trece în sesiuni speciale examenele pentru clasele gimnaziale ce-i lipseau. în 1866 a început colaborarea la revista „Familia”. Abia avea 16 ani, cînd trimitea deja primele versuri lui Iosif Vulcan, directorul revistei, care i-a publicat în numărul din 25 februarie — 9 martie 1866, poezia „De-aș avea”, semnată nu M. Eminovici, cum iscălise tînărul poet, ci pentru prima dată M. Eminescu, Iosif Vulcan dîndu-i astfel poetului numele sub care avea să rămână în istoria literaturii române şi universale cel mai mare poet al românilor. După o scurtă şedere la Blaj, Tîrgu-Mureş şi Bucureşti, Eminescu, în vîrstă de 19 ani, cu aspiraţii universale şi cu dorinţa clocotitoare de cunoaştere a lumii, a pornit spre Viena. Această perioadă, între 1869 şi 1872, întregistra poate cei mai plăcuţi ani ai vieţii. Viena, oraş al concertelor, al cafenelelor literare şi al universităţilor, corespundea vîrstei şi entuziasmului poetului. Acolo a studiat el cu nesaţ filozofia şi literatura germană, de la Kant şi Schopenhauer pînă la Schiller şi Goethe, făcînd tot atunci incursiuni aprofundate în literatura sanscrită, în istoria antică, în economia politică, în drept şi medicină legală. Etapei vieneze i se datoresc multe dintre creaţiile sale în proză: „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Geniu pustiu”. Aceluiaşi răstimp îi aparţine şi debutul la „Convorbiri literare”, cu poezia „Veneră şi Madonă”. Perioada vieneză a fost pentru Eminescu şi perioada prieteniilor — atunci l-a cunoscut pe I. Slavici — aducîndu-i şi împlinirea iubirii sale pentru Veronica Micle, ce avea să-i inspire multe dintre cele mai frumoase versuri de dragoste, iubire care-l va însoţi pînă la sfîrşitul vieţii, în toamna anului 1872, primind o bursă de la „Junimea”, a plecat la Berlin pentru a-şi continua studiile de filozofie! Revenind în ţară, în iulie 1974, Eminescu a fost numit director al Bibliotecii universitare din Iaşi, iar după un an revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, perioadă cînd a făcut cunoştinţă cu institutorul de la şcoala din Păcurari, Ion Creangă. Prietenia lor s-a înscris cu litere de aur în istoria literaturii române. I. Creangă şi-a aşternut pe hîrtie poveştile, povestirile şi amintirile sale la îndemnurile lui Eminescu. în toamna anului 1877, la recomandarea lui Slavici, Eminescu a fost angajat la redacţia ziarului „Timpul” din Bucureşti, nevoit să-şi vîndă capacitatea de muncă pentru strictul necesar vieţii zilnice. Nu după mult timp termină Luceafăul, capodoperă care cristalizează într-o admirabilă sinteză întreg geniul eminescian şi care a dobîndit de atunci şi pînă azi gloria uneia dintre cele mai împlinite creaţii poetice. în anul 1883 strălucirea genială a poetului s-a întunecat. De atunci Eminescu nu s-a mai întors niciodată cu aceeaşi intensitate la munca creatoare. Au urmat anii dureroşi ai apusului moral, iar la 15 iunie 1889, Mihai Eminescu a închis ochii pentru totdeauna. A rămas însă de-a pururi vie opera sa, devenită nemuritoare prin înalta şi inegalabila ei frumusețe şi valoare artistică. — K — FOAIA NOASTRĂ O nouă versiune Eminescu în limba maghiară Editura Europa, din Budapesta, al cărei belşug de activitate în domeniul traducerilor poate face geloasă pe oricare altă editură, anul acesta se prezintă cu o nouă, elegantă colecţie, Lyra Mundi. Am primit pînă acum — toată recunoştinţa noastră — florilegii din Poe, Verlaine, Eminescu şi cîntece din străvechiul chinez Si King. Eminescu, ştiut este, încă în viaţă fiind, a fost tălmăcit în limba maghiară. Pe parcursul anilor au apărut fel şi fel de antologii. Ceva mai recent (1961), Béla Köpeczi alcătuise o culegere din poezia românească (Román költők antologiája, Móra Ferenc Könyvkiadó) unde, natural, Eminescu ocupa locul cel mai mare. Cu experienţa căpătată atunci, Köpeczi e de astă dată autorul selecţiei din Lyra Mundi. Meritul lui constă în faptul de a fi reeditat cîteva texte din cartea de acum treisprezece ani, texte mai puţin cunoscute, dar întru totul meritorii, venind acum cu adaosul unor nume noi. Lőrinc Szabó, de pildă, a tradus o cantitate mică din lirica românească deşi, fruntaş al poeziei maghiare, contează printre cei mai dotaţi traducători. Aici, în Lyra Mundi, deţine loc de prim ordin, cu versiunea poeziei lunii corupţi. Pentru calitatea traducerii, exemplificăm cu o strofă originală, şi una în maghiară : „La voi cobor acuma, voi, suflete-amăgite, Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite, Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic cu vînăta lui gheară, Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară Cu fierul ars în foc.” „Alant tévelygő lelkek, leszállók, im, közétek; S hogy, bódult szellemek, ti, kiégessem epétek Átkommal sújtalak; Az embergyűlölet két körmű átka, haragja Sül a homlokotokba, ahogy a föld parasztja Bélyegez barmokat.” La acelaşi nivel de realizare este traducerea regretatului László Gáldi, cu poezia Din străinătate, observîndu-se cît de exact se păstrează rima la versul al doilea: „Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară, Scăldată în cristalul pîrăului de-argint, Să văd, ce eu atîta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint.” „Táruljon most elémbe a kis völgy, hol születtem, Hol kristályos patakból kavics kacagva int; Hadd lássam a sötétlő erdőt, mit úgy szerettem, S mely ott oly vadregényes, költői labirint.” Să mai adăugăm calitatea textului derivînd din aliteraţia kavics—kacagva ! Lajos Áprily, mai ales în Odă (un metru antic), nu-l dezminte pe vechiul, competentul traducător care a fost. Iată prima strofă: „Nu credeam să-nvăţ a muri vr-odată; Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei’ nălţăm visători la steaua Singurătăţii.” „Nem hittem, hogy halni tanulok egyszer; Mindig ifjan, bő köpenyembe rejtve, Álmodó szemem’ csak a nagy magánynak Csillaga vonta.” Selecţionarea deşi meritorie, prezintă, totuşi, după opinia noastră, o notă în minus prin includerea Epigonilor. Ce să ştie cititorul de altă limbă maghiară despre Mumulean, Prale, Daniil, cînd ei sînt ascunşi, chiar pentru un român, între filele de Lepturariu al lui Aron Pumnul ? E o carte de poezie selectivă acest Lepturariu, mai mult pentru uzul istoricilor literari. Pe de altă parte, just s-a procedat alegîndu-se doar Scrisoarea I şi Scrisoarea II, deoarece în esenţă Scrisoarea III este istorie, strict istorie a românilor. Din rîndul traducătorilor, Zoltán Jékely dă echivalenţe exacte cu deosebire poezilor, mamă, Dorinţă, Dintre sute de catarge (Száz árbocból) : „Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile ? Dintre păsări călătoare, Ce străbat pămînturile Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile ?” „Száz árbocból, mely naponta Csendes révből vízre lendül, Hány törik szét, összerontva Vad szelektől, fergetegtül? Vándormadarak hadából, Hazván tájakon keresztül, Tengerek mélyére hány hull Fergetegtől, vad szelektől?” Hotărît, şi aportul adus de Gábor Oláh este impresionant. Iată o relevaţie a culegerii. La un număr de 58 de antume, cite conţine Lyra Mundi, socotim că 33 de postume este o cifră mult prea mare. Era mai nimerită o Addenda, cu toate variantele Luceafărului, între care, evident, s-ar fi remarcat Zoltán Franyó, ca acum, cu Scrisoarea II, ca prin toată vasta sa contribuţie în materie de traduceri din Eminescu. Concluziv, rezervele noastre de pe parcursul prezentării acestei cărţi sînt puţine, mici, faţă de părţile ei pozitive, încă o reuşită a editurii „Europa”, pe lîngă atîtea alte realizări. Petre Pascu Zaharia Stancu (1902—1974) Cel care din 1966 ocupase postul de preşedinte al Uniunii scriitorilor din România, poetul şi prozatorul de adîncă vibraţie lirică şi umană ne-a părăsit pentru totdeauna, vie ne rămînîndu-i decit opera. Frumoasa, bogata operă. Copilul din Salcia, care a păşit cu îndrăzneală şi succes peste toate obstacolele şi vitregiile începutului de secol, a devenit unul dintre prozatorii şi poeţii de frunte din zilele noastre. Şi acest om, care ca publicist milita, ca poet vibra, ca prozator înfierea şi ca om ne învăţa din pilda sa cum să trăim, acest om nu mai este; ne-a lăsat în schimb scrisul său, ne-a lăsat „Iarba fiarelor”, ne-a lăsat „Desculţ”, ne-a lăsat „Rădăcinile sunt amare”, ne-a lăsat zeci şi zeci de pagini de învăţătură. Să nu-l uităm pe Darie .. . Cum l-am cunoscut pe Zaharia Stancu In dimineaţa zilei de 6 decembrie 1974, răsfoind „Népszabadság”, am dat cu ochii de vestea că a murit Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Am avut senzaţia că aflu vestea morţii unui frate sau prieten apropiat. Ca cititor încă din fragedă tinereţe îi admiram originalitatea stilului concis şi proaspăt, plin de întorsături neaşteptate şi comparam traducerile făcute de el şi George Lesnea din poezia lui Serghei Esenin. Numai în toamna anului 1966 am avut fericirea să-l cunosc personal, cînd în calitate de director al Teatrului Naţional din Bucureşti a însoţit ansamblul teatrului în turneul din Ungaria. La banchetul organizat în cinstea oaspeţilor din România, văzînd că autorul romanului „Desculţ” e înconjurat de conducători oficiali, n-am dat buzna să-l cunosc, cu toate că aş fi dorit foarte mult. Spre norocul meu, intrînd în vorbă cu secretarul teatrului, prietenul Ioan Masoff m-a luat le braţ şi m-a dus în faţa lui Zaharia Stancu, prezentîndu-mă. Mă aşteptam ca maestrul să-mi spună cîteva cuvinte convenţionale, cum adeseori sînt nevoiţi să procedeze oamenii cu funcţii înalte şi apoi să-mi dea de înţeles că am terminat. Dar m-am înşelat plăcut. Cel care a scris „Să nu uiţi Darie!”, nici cînd a ajuns în funcţii înalte n-a uitat că şi el s-a ridicat din rîndurile oamenilor din popor. Ca şi cînd m-ar fi cunoscut de mult, mi-a întins mîna prieteneşte şi m-a poftit să ocup loc lîngă el. Am vorbit despre foarte multe în seara aceea. La urmă m-a întrebat cu ce mă ocup în afară de catedră. I-am spus că scriu manuale şcolare şi colaborez la „Foaia noastră”. — în România cînd ai fost ? — m-a întrebat apoi. L-am informat că în 1965 la cursurile de la Sinaia. Mi-a făcut impresia că ştia de activitatea mea, fără nici o introducere mă informă: — în vacanţa de iarnă ai să fii invitatul nostru... Vestea m-a năucit. Nu-mi venea să cred că modesta mea activitate de pedagog român din Ungaria, este ţinută în evidenţă de către preşedintele scriitorilor români, celebrul scriitor Zaharia Stancu. Aceasta a fost prin noiembrie. La începutul lunii ianuarie, cînd am ajuns la Bucureşti, mi-a explicat de ce m-a invitat, ca să am ocazia să mă aprovizionez cu cele necesare în activitatea mea de pedagog şi publicist. Am profitat mult de cele zece zile trăite la Bucureşti , cazat la „Hotel Nord”, în timpul petrecut în societatea lui Zaharia Stancu am avut ocazia să mă conving că nu numai ca scriitor, ci şi ca om, preşedintele Uniunii scriitorilor din România are calităţi excepţionale. Natura l-a învrednicit — sau poate l-a pedepsit — să poarte în inima lui puhoiul de amintiri triste şi frămîntările contemporaneităţii, în poezia scrisă în cinstea memoriei lui Attila József, întitulată „întîlniri cu Attila”, între altele spune: „Cîmpul creşte ierburi şi greieri, Orz creşte cîmpul, orz şi ovăz, Pe mine şi pe Attila cîmpul ne creşte...” Zaharia Stancu şi-n viaţa-i particulară, ca şi în cea literară, a fost de partea celora care — ca şi Attila József — au militat pentru ridicarea celor oropsiţi, indiferent cărui neam au aparţinut. Ilie Ivănuş ZAHARIA STANCU N-am ce face cu tristeţile tale, Ia-le şi du-te cu ele-n pădure, Ca să poţi face un foc cît mai mare fată, îţi dau în dar şi-o secure. N-am ce face cu bucuriile tale, Ia-le şi du-te cu ele-ntr-un crîng, Ascultă cum cîntă privighetorile Şi cum strigă singur cucul nătîng. Dar mai bine rămîi cum eşti, Puţin dulce, puţin amar. Apa vieţii încape toată Intr-o ulcică, într-un pahar. Dacă scapi ulcica din mîini Nu mai vezi şi nu mai auzi. Pîinea se coace chiar dacă brutarul întreţine focul cu ochii uzi. N-am ce face cu tristeţile tale, Du-te şi-n ocean le aruncă. Bivolilor bucuriilor tale Să tragă la jug dă-le poruncă. Altădată erai înţelept, Acuma mereu dai în gropi, Inima altcuiva niciodată în pieptul tău să n-o-ngropi. Apa vieţii Rămîi pe lume cum ai venit, Puţin dulce, puţin amar. Apa vieţii încape toată Intr-o uliță, într-un pahar.