Foaia noastră, 1975 (Anul 25, nr. 1-24)

1975-01-01 / nr. 1

4 125 DE ANI DE LA NAŞTERE Mihai Eminescu (1859-1889) în primele zile ale noului an, la 15 ianuarie 1975, se împlinesc 125 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, care a fost unul dintre cei mai mari poeţi români, prin bogăţia de idei şi sentimente un artist neîntrecut al cu­­vîntului. „Despre Mihai Eminescu se mai poate oare spune într-o prefaţă ceva deosebit, ceva ce nu am mai avut ocazia să citim în cursul acestor ani — cincisprezece la număr — de la Eli­berare — sau în cursul anilor dinain­te ?” — scria Mihai Beniuc într-o prefaţă a volumului „Poezii” de Mihai Eminescu. Şi, într-adevăr, în cei 109 de ani, de la apariţia în ianuarie 1866 a primei poezii „La mormîntul lui Aron Pumnu”, Mihai Eminescu a fost cunoscut, este analizat, apreciat şi tra­dus în zeci şi zeci de volume şi limbi, se bucură de o popularitate ca ni­meni altul în literatura română. O astfel de ocazie — împlinirea a 125 de ani de la naştere — ne prilejuieşte totuşi reamintirea drumului pe care l-a parcurs Eminescu pînă la culmile literaturii române şi universale. S-a născut la 15 ianuarie la Ipo­­teşti, într-o aşezare din nordul Mol­dovei, sat pitit între dealuri, nu lip­sit de un pitoresc ce avea să rămînă adînc întripărit în sufletul poetului, dezvoltîndu-i sensibiltatea şi roman­tismul. încă de tînar, Eminescu a în­ceput o existenţă agitată, îl vom afla la Ipoteşti, cutreierînd văile şi dealu­rile, la Braşov, unde ajunsese urmînd în turneele ei trupa de actori condusă de Fanny Tardini, şi la Cernăuţi, cu dorinţa de a-şi trece în sesiuni spe­ciale examenele pentru clasele gim­naziale ce-i lipseau. în 1866 a început colaborarea la revista „Familia”. Abia avea 16 ani, cînd trimitea deja pri­mele versuri lui Iosif Vulcan, direc­torul revistei, care i-a publicat în nu­mărul din 25 februarie — 9 martie 1866, poezia „De-aș avea”, semnată nu M. Eminovici, cum iscălise tînărul poet, ci pentru prima dată M. Emi­nescu, Iosif Vulcan dîndu-i astfel poetului numele sub care avea să ră­mână în istoria literaturii române şi universale cel mai mare poet al ro­mânilor. După o scurtă şedere la Blaj, Tîrgu-Mureş şi Bucureşti, Eminescu, în vîrstă de 19 ani, cu aspiraţii uni­versale şi cu dorinţa clocotitoare de cunoaştere a lumii, a pornit spre Vie­­na. Această perioadă, între 1869 şi 1872, întregistra poate cei mai plăcuţi ani ai vieţii. Viena, oraş al concerte­lor, al cafenelelor literare şi al uni­versităţilor, corespundea vîrstei şi en­tuziasmului poetului. Acolo a studiat el cu nesaţ filozofia şi literatura ger­mană, de la Kant şi Schopenhauer pînă la Schiller şi Goethe, făcînd to­­t atunci incursiuni aprofundate în li­teratura sanscrită, în istoria antică, în economia politică, în drept şi medi­cină legală. Etapei vieneze i se dato­­resc multe dintre creaţiile sale în pro­ză: „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Ge­niu pustiu”. Aceluiaşi răstimp îi apar­ţine şi debutul la „Convorbiri litera­re”, cu poezia „Veneră şi Madonă”. Perioada vieneză a fost pentru Emi­nescu şi perioada prieteniilor — a­­tunci l-a cunoscut pe I. Slavici — a­­ducîndu-i şi împlinirea iubirii sale pentru Veronica Micle, ce avea să-i inspire multe dintre cele mai fru­moase versuri de dragoste, iubire care-l va însoţi pînă la sfîrşitul vieţii, în toamna anului 1872, primind o bursă de la „Junimea”, a plecat la Berlin pentru a-şi continua studiile de filozofie! Revenind în ţară, în iulie 1974, Eminescu a fost numit director al Bibliotecii universitare din Iaşi, iar după un an revizor şcolar pentru ju­deţele Iaşi şi Vaslui, perioadă cînd a făcut cunoştinţă cu institutorul de la şcoala din Păcurari, Ion Creangă. Prietenia lor s-a înscris cu litere de aur în istoria literaturii române. I. Creangă şi-a aşternut pe hîrtie poveş­tile, povestirile şi amintirile sale la îndemnurile lui Eminescu. în toamna anului 1877, la recomandarea lui Sla­vici, Eminescu a fost angajat la re­dacţia ziarului „Timpul” din Bucu­reşti, nevoit să-şi vîndă capacitatea de muncă pentru strictul necesar vie­ţii zilnice. Nu după mult timp termi­nă Luceafăul, capodoperă care crista­lizează într-o admirabilă sinteză în­treg geniul eminescian şi care a do­­bîndit de atunci şi pînă azi gloria uneia dintre cele mai împlinite crea­ţii poetice. în anul 1883 strălucirea genială a poetului s-a întunecat. De atunci Emi­nescu nu s-a mai întors niciodată cu aceeaşi intensitate la munca creatoa­re. Au urmat anii dureroşi ai apusu­lui moral, iar la 15 iunie 1889, Mihai Eminescu a închis ochii pentru tot­deauna. A rămas însă de-a pururi vie opera sa, devenită nemuritoare prin înalta şi inegalabila ei frumusețe şi valoare artistică. — K — FOAIA NOASTRĂ O nouă versiune Eminescu în limba maghiară Editura Europa, din Budapesta, al cărei belşug de activitate în domeniul traducerilor poate face geloasă pe ori­care altă editură, anul acesta se pre­zintă cu o nouă, elegantă colecţie, Lyra Mundi. Am primit pînă acum — toată recunoştinţa noastră — florile­­gii din Poe, Verlaine, Eminescu şi cîn­­tece din străvechiul chinez Si King. Eminescu, ştiut este, încă în viaţă fiind, a fost tălmăcit în limba maghia­ră. Pe parcursul anilor au apărut fel şi fel de antologii. Ceva mai recent (1961), Béla Köpeczi alcătuise o cule­gere din poezia românească (Román költők antologiája, Móra Ferenc Könyvkiadó) unde, natural, Eminescu ocupa locul cel mai mare. Cu expe­rienţa căpătată atunci, Köpeczi e de astă dată autorul selecţiei din Lyra Mundi. Meritul lui constă în faptul de a fi reeditat cîteva texte din car­tea de acum treisprezece ani, texte mai puţin cunoscute, dar întru totul meritorii, venind acum cu adaosul unor nume noi. Lőrinc Szabó, de pil­dă, a tradus o cantitate mică din liri­ca românească deşi, fruntaş al poeziei maghiare, contează printre cei mai dotaţi traducători. Aici, în Lyra Mundi, deţine loc de prim ordin, cu versiunea poeziei lunii corupţi. Pen­tru calitatea traducerii, exemplificăm cu o strofă originală, şi una în ma­ghiară : „La voi cobor acuma, voi, suflete-amăgite, Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite, Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic cu vînăta lui gheară, Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară Cu fierul ars în foc.” „Alant tévelygő lelkek, leszállók, im, közétek; S hogy, bódult szellemek, ti, kiégessem epétek Átkommal sújtalak; Az embergyűlölet két­ körmű átka, haragja Sül a homlokotokba, ahogy a föld parasztja Bélyegez barmokat.” La acelaşi nivel de realizare este traducerea regretatului László Gáldi, cu poezia Din străinătate, observîn­­du-se cît de exact se păstrează rima la versul al doilea: „Aş vrea să văd acuma natala mea vîlcioară, Scăldată în cristalul pîrăului de-argint, Să văd, ce eu atîta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint.” „Táruljon most elémbe a kis völgy, hol születtem, Hol kristályos patakból kavics kacagva int; Hadd lássam a sötétlő erdőt, mit úgy szerettem, S mely ott oly vadregényes, költői labirint.” Să mai adăugăm calitatea textului derivînd din aliteraţia kavics—ka­cagva ! Lajos Áprily, mai ales în Odă (un metru antic), nu-l dezminte pe vechiul, competentul traducător care a fost. Iată prima strofă: „Nu credeam să-nvăţ a muri vr-odată; Pururi tînăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei’ nălţăm visători la steaua Singurătăţii.” „Nem hittem, hogy halni tanulok egyszer; Mindig­ ifjan, bő köpenyembe rejtve, Álmodó szemem’ csak a nagy magánynak Csillaga vonta.” Selecţionarea deşi meritorie, pre­zintă, totuşi, după opinia noastră, o notă în minus prin includerea Epigo­nilor. Ce să ştie cititorul de altă lim­bă maghiară despre Mumulean, Pra­­le, Daniil, cînd ei sînt ascunşi, chiar pentru un român, între filele de Lep­­turariu al lui Aron Pumnul ? E o carte de poezie selectivă acest Leptu­rariu, mai mult pentru uzul istorici­lor literari. Pe de altă parte, just s-a procedat alegîndu-se doar Scrisoarea I şi Scrisoarea II, deoarece în esenţă Scrisoarea III este istorie, strict isto­rie a românilor. Din rîndul traducătorilor, Zoltán Jékely dă echivalenţe exacte cu deo­sebire poezilor­­, mamă, Dorinţă, Dintre sute de catarge (Száz árboc­ból) : „Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile ? Dintre păsări călătoare, Ce străbat pămînturile Cîte-o să le-nece oare Valurile, vînturile ?” „Száz árbocból, mely naponta Csendes révből vízre lendül, Hány törik szét, összerontva Vad szelektől, fergetegtül? Vándormadarak hadából, Hazván tájakon keresztül, Tengerek mélyére hány hull Fergetegtől, vad szelektől?” Hotărît, şi aportul adus de Gábor Oláh este impresionant. Iată o releva­ţie a culegerii. La un număr de 58 de antume, cite conţine Lyra Mundi, socotim că 33 de postume este o cifră mult prea mare. Era mai nimerită o Addenda, cu toate variantele Luceafărului, între care, evident, s-ar fi remarcat Zoltán Fra­­nyó, ca acum, cu Scrisoarea II, ca prin toată vasta sa contribuţie în materie de traduceri din Eminescu. Concluziv, rezervele noastre de pe parcursul prezentării acestei cărţi sînt puţine, mici, faţă de părţile ei pozi­tive, încă o reuşită a editurii „Europa”, pe lîngă atîtea alte realizări. Petre Pascu Zaharia Stancu (1902—1974) Cel care din 1966 ocupase postul de preşedinte al Uniunii scriitorilor din România, poetul şi prozatorul de adîncă vibraţie lirică şi umană ne-a părăsit pentru totdeauna, vie ne rămînîndu-i decit opera. Fru­moasa, bogata operă. Copilul din Salcia, care a păşit cu îndrăzneală şi succes peste toate obstacolele şi vitregiile începutului de secol, a devenit unul dintre prozatorii şi poeţii de frunte din zilele noastre. Şi acest om, care ca publicist milita, ca poet vibra, ca prozator înfierea şi ca om ne în­văţa din pilda sa cum să trăim, acest om nu mai este; ne-a lăsat în schimb scrisul său, ne-a lăsat „Iar­ba fiarelor”, ne-a lăsat „Desculţ”, ne-a lăsat „Rădăcinile sunt amare”, ne-a lăsat zeci şi zeci de pagini de învăţătură. Să nu-l uităm pe Darie .. . Cum l-am cunoscut pe Zaharia Stancu In dimineaţa zilei de 6 decem­brie 1974, răsfoind „Népszabad­ság”, am dat cu ochii de vestea că a murit Zaharia Stancu, preşedin­tele Uniunii Scriitorilor din Româ­nia. Am avut senzaţia că aflu ves­tea morţii unui frate sau prieten apropiat. Ca cititor încă din frage­dă tinereţe îi admiram originali­tatea stilului concis şi proaspăt, plin de întorsături neaşteptate şi comparam traducerile făcute de el şi George Lesnea din poezia lui Serghei Esenin. Numai în toamna anului 1966 am avut fericirea să-l cunosc personal, cînd în calitate de director al Teatrului Naţional din Bucureşti a însoţit ansamblul teatrului în turneul din Ungaria. La banchetul organizat în cins­tea oaspeţilor din România, văzînd că autorul romanului „Desculţ” e înconjurat de conducători oficiali, n-am dat buzna să-l cunosc, cu toate că aş fi dorit foarte mult. Spre norocul meu, intrînd în vor­bă cu secretarul teatrului, priete­nul Ioan Maso­ff m-a luat le braţ şi m-a dus în faţa lui Zaharia Stancu, prezentîndu-mă. Mă aşteptam ca maestrul să-mi spună cîteva cuvinte convenţiona­le, cum adeseori sînt nevoiţi să procedeze oamenii cu funcţii înal­te şi apoi să-mi dea de înţeles că am terminat. Dar m-am înşelat plăcut. Cel care a scris „Să nu uiţi Da­rie!”, nici cînd a ajuns în funcţii înalte n-a uitat că şi el s-a ridicat din rîndurile oamenilor din popor. Ca şi cînd m-ar fi cunoscut de mult, mi-a întins mîna prieteneşte şi m-a poftit să ocup loc lîngă el. Am vorbit despre foarte multe în seara aceea. La urmă m-a în­trebat cu ce mă ocup în afară de catedră. I-am spus că scriu manua­le şcolare şi colaborez la „Foaia noastră”. — în România cînd ai fost ? — m-a întrebat apoi. L-am informat că în 1965 la cursurile de la Sinaia. Mi-a făcut impresia că ştia de ac­tivitatea mea, fără nici o introdu­cere mă informă: — în vacanţa de iarnă ai să fii invitatul nostru... Vestea m-a năucit. Nu-mi venea să cred că modesta mea activitate de pedagog român din Ungaria, este ţinută în evidenţă de către preşedintele scrii­torilor români, celebrul scriitor Za­haria Stancu. Aceasta a fost prin noiembrie. La începutul lunii ia­nuarie, cînd am ajuns la Bucureşti, mi-a explicat de ce m-a invitat, ca să am ocazia să mă aprovizio­nez cu cele necesare în activita­tea mea de pedagog şi publicist. Am profitat mult de cele zece zile trăite la Bucureşti , cazat la „Hotel Nord”, în timpul petrecut în societatea lui Zaharia Stancu am avut ocazia să mă conving că nu numai ca scriitor, ci şi ca om, pre­şedintele Uniunii scriitorilor din România are calităţi excepţionale. Natura l-a învrednicit — sau poate l-a pedepsit — să poarte în inima lui puhoiul de amintiri triste şi frămîntările contemporaneităţii, în poezia scrisă în cinstea memo­riei lui Attila József, întitulată „în­­tîlniri cu Attila”, între altele spu­ne: „Cîmpul creşte ierburi şi greieri, Orz creşte cîmpul, orz şi ovăz, Pe mine şi pe Attila cîmpul ne creşte...” Zaharia Stancu şi-n viaţa-i par­ticulară, ca şi în cea literară, a fost de partea celora care — ca şi At­tila József — au militat pentru ri­dicarea celor oropsiţi, indiferent cărui neam au aparţinut. Ilie Ivănuş ZAHARIA STANCU N-am ce face cu tristeţile tale, Ia-le şi du-te cu ele-n pădure, Ca să poţi face un foc cît mai mare fată, îţi dau în dar şi-o secure. N-am ce face cu bucuriile tale, Ia-le şi du-te cu ele-ntr-un crîng, Ascultă cum cîntă privighetorile Şi cum strigă singur cucul nătîng. Dar mai bine rămîi cum eşti, Puţin dulce, puţin amar. Apa vieţii încape toată Intr-o ulcică, într-un pahar. Dacă scapi ulcica din mîini Nu mai vezi şi nu mai auzi. Pîinea se coace chiar dacă brutarul întreţine focul cu ochii uzi. N-am ce face cu tristeţile tale, Du-te şi-n ocean le aruncă. Bivolilor bucuriilor tale Să tragă la jug dă-le poruncă. Altădată erai înţelept, Acuma mereu dai în gropi, Inima altcuiva niciodată în pieptul tău să n-o-ngropi. Apa vieţii Rămîi pe lume cum ai venit, Puţin dulce, puţin amar. Apa vieţii încape toată Intr-o uliță, într-un pahar.

Next