Foaia noastră, 1976 (Anul 26, nr. 1-24)
1976-01-01 / nr. 1
, românii din Micherechi au văzut că ei sînt iubitori de podoabe, punînd viaţa cu frumuseţi, pierzînd vreme multă pentru frumos, nu o dată, în dauna cîştigului şi a ce e folositor. Numai cei născuţi în acest sătuleţ pot să spună cu cîtă dragoste şi princepere au ştiut fetele de aici să coasă pe ştergare şi feţe de masă podoabe care arată ramuri cu frunze stilizate şi flori, să umple odaia cu perne cu feţe înflorate. Desigur, arta românilor din acest sat nu trebuie privită dintr-un punct de vedere pur estetic. Un descîntec nu e o poezie, este o medicină, un prosop este un obiect folositor, iar ornamentaţia lui are un anume sens simbolic, plin de înţelesuri. Manifestările artistice ale micherechenilor poartă în mod pregnant semnele condiţiilor social-economice vitrege din trecut şi a aşezării geografice, a teritoriului lipsit de peisaje pitoreşti, fermecătoare în care s-au aşezat cu peste două sute de ani în urmă. Această artă populară a fost creată deci de o ţărănime extrem de săracă, de lucrătorii unui pămînt neroditor. Astfel se explică de ce la românii de aici nu găsim decît foarte rar arta lemnului, porţi de lemn crestate artistic, o ornamentaţie bogată a straielor ţărăneşti sau o artă decorativă dezvoltată. Creaţia artistică a românilor din Micherechi este legată nu atît de arhitectura exterioară a locuinţei, cît mai ales de obiectele din interiorul casei, nucleu în jurul căruia gravitează de milenii viaţa, de momentele pricipale ale vieţii, de diferitele sărbători şi întruniri ocazionale. In această ordine de idei trebuie accentuat faptul — destul de cunoscut de altfel — că din bogata artă populară românească micherechenii au însuşit şi păstrat cele mai valoroase creaţii în domeniul folclorului literar. O dovadă grăitoare în această privinţă este şi culegerea de strigături din Micherechi, apărută recent, la Giula, sub auspiciile Uniunii Democratice a Românilor din Ungaria care, în cadrul activităţii sale cultural-educative, acordă o tot mai mare atenţie culegerii şi publicării creaţiilor populare, iar culegătorii acestor „Floricele”. Alexandru Hoţopan, Gheorghe Martin şi Ioan Ruja sunt pasionaţi culegători, cercetători şi propagatori ai folclorului românesc din ţara noastă, în special al celui mic herechean. Strigăturile sunt cele mai bogate şi mai vii specii ale liricii populare din această comună. La români, strigăturile au mai multe denumiri: în Moldova li se spune „chiuituri”, fiindcă ele se chiuiesc, se ţipă la horă; în nordul Transilvaniei se foloseşte termenul de „ţiparituri”, pe cînd în Bihor se întrebuinţează cuvîntul de „descîntec”, adică un cîntec, o poezie, fără melodie. Micherechenii preferă denumirea de „descîntece”, „strigături” — aşa cum precizează şi Al. Hoţopan în postfaţa volumului de care vorbim. Ion Slavici definea strigâtura drept „o glumă pusă în versuri, un joc de spirit, un compliment galant, ori o scînteie satirică”. De cele mai multe ori, strigătura e un catren liric sau satiric. După N. Iorga strigătura este „o satiră scurtă, tăioasă, adine pătrunzătoare, ce se naşte în timpul danţului”, în timpul dansului strigăturile sínt spuse de bărbaţi, mai ales, şi sînt concise, indicînd mişcările, ritmul jocului. Fără ele, jocul ar fi lipsit de voioşie: „Hopu, mă, şi juca-u-aş, Şi pă mîndra strînje-u-aş! Hopu, mă, şi juca-oi, Şi pă mîndra ţuca-oi!” Chiuituri se mai spun la şezători şi petreceri, dar mai ales la nuntă. La Micherechi nu poate fi nuntă fără strigături. De această dată însă strigăturile sínt legate de ceremonialul nunţii, de momentele principale ale acesteia şi sínt zise „le-ţ mnireasă zuuă bună, Dă la mamă-ta ce bună, Dă la fraţ, dă la surori, Dă la grădina cu flori, Dă la veri şi verişene, Dă la grădina cu pene”, sau Nu vă uitaţ câtă noi, Că nu ni nouă dă voi. Ce ni dă munteasa noastă, Că-i tînără şi frumoasă”. FLORICELE Prin scopul urmărit, strigăturile sunt ironice şi satirice, prin forma lor concisă se apropie de epigrama cultă. Satira chiuiturilor nu cruţă pe nimeni. La nunţi ţinta e mireasa. De cele mai multe ori ele ţintesc femeia leneşă, înfăţişarea fizică a fetelor şi flăcăilor, oamenii risipitori şi zgîrciţi. Strigăturile sînt necruţătoare cu cei care se ţin numai de petreceri şi nu-şi văd de casă. Unele au un caracter de clasă, lovind în foştii stăpînitori ai satului: jandarmul, popa, primarul, notarul. Astfel, din culegerea de strigături de care vorbim se desprinde un cuprinzător profil social şi moral al satului Micherechi. Prezentă este însă în aceste creaţii lirice şi viaţa zilelor noastre, drept dovadă că nu este vorba despre o artă moartă, a unui trecut îndepărtat, ci de opere folclorice vii, în dezvoltare, sensibile la transformările sociale ce au avut loc în ultimele decenii în viaţa oamenilor de la sate: „Trăieşti, doamne, p-acela, Care ne-o-nschimbat viaţa! . . . Cine-a mere şi-a lucra, Acela-avea ce mînca. Cine-a şi de ş-a dormi, Muritor dă foame-a fi’ sau „Tot on ungur ş-on român, Dumnezo cu tătîi bun.” ori „Zi măi. Dele-n lung şi lat, Şi s-audă păstă sat, Şi ne-audă oarecine, Cum ne petrecem de bine”. Din colecţia de faţă s-ar putea aduce încă multe exemple spre a demonstra că poezia populară din Micherechi are multe note specifice, o incontestabilă „culoare locală”, aceasta însă nu contrazice faptul că ea constituie, în cele din urmă, o parte integrantă a folclorului literar românesc. Răsfoind, la întîmplare, culegerea de literatură populară din Maramureş a lui Ion Bîrlea (Bucureşti, 1968) am dat de multe strigături care sînt asemănătoare sau identice cu unele din colecţia noastră, din care reproducem doar cîteva exemple, cu intenţia de a sugera folcloriştilor noştri noi posibilităţi şi domenii de cercetare ştiinţifică: La Micherechi: „Cine joacă, nu dăscîntă, Facă-i-să gura ţintă ...” „Bine-m pare că-s sătul, Că flămînd am fodăstul.” „Crîşmăriţă lată-n şele, Tu-ai mîncat vacile mele. Mai am două tri juninci Şi-acile vrei şi le minei. . .” în Maramureş: „Cine joacă şi nu strigă, Facă-i-se gura strîmbă...” „Bine-mi pare că-s sătul, Fost-am şi flămînd destul.” „Crîşmăriţă lungă-n şele, Mi-ai băut vacile mele, Şi viţăii de sub ele.” Cele peste 500 de strigături din colecţia Al. Hoţopan — Gh. Martin — Ioan Ruja au apărut în condiţii grafice excelente. Aceasta datorită şi lui Ştefan Oroian. Ilustraţiile colecţiei sînt, poate, cele mai bune creaţii de pînă acum ale tînărului artist giulan. Iar pentru cititori această carte frumoasă rămîne nu numai „o revelaţie şi o plăcută satisfacţie”, ea constituie şi un îndemn de a preţui şi aduna comorile poeziei populare româneşti din patria noastră. Gh. Petruşan „FLORICELE" DIN MICHERECHI Toţi cei care s-au apropiat de mai cu seamă de femei, fără a fi însoţite de acompaniament muzical: i ^s. II I „Cînd ieram in vreme me, ămgâm bem hîdeăe.. FOAIA NOASTRĂ Mihály tvöröstttapty S-a născut la 1 decembrie 1880 în localitatea Puszta-Nyék, din apropierea oraşului Székesfehérvár, şi a murit în luna noiembrie 1855, îndurerat de soarta ţării peste care s-a dezlănţuit terorismul după înfrîngerea răscoalei din 1848—49. Vörösmarty a fost o figură predominantă în epoca reformistă. A dăruit literaturii ţării capodopere cum sunt: Csongor şi Tünde, Fuga lui Zalán, Szép Ilonka etc. După cum se poate observa şi-n poezioara „Ţară pierdută” (Az elveszett ország) l-a preocupat mult soarta ţării: Ţară pierdută Nu-mi cercetaţi faţa De dureri bătută, Feciorii-mi de frunte Mi-au căzut în luptă. Iar pe cei rămaşi vii Foamea -ntruna-i mină. Nu-şi au cuibul lor Dătător de-odihnă. Nici la pieptul meu N-au loc, alintare. Mi-e sufletul plin de chin şi disperare. Şi nu-i nici speranţă De zile mai bune. N-am feciori capabili Ca să ne răzbune. In româneşte de Ilie Ivănuş Desen de Şt. Oroian Pă d-asupra satului Mere on car-mpedecat şi în car on rob legat, Dînapoie carului mere mama robului. Tăt plîngînd şi suspinînd şi dîn grai aşe grăind: — draji mnei birişi domneşti cu carele -mpărăteşti şi cu boi chichizăneşti lăsaţ voi boii mai lin, că nici robu nu-i străin. Robu dîn grai îş grăia: — Tăci, maică, nu te ruga! Pă mine nu mă văieta. Pîn-am fost mai mititel, nu m-ai învăţat diecel nicii tata plugărel DIN FOLCLORUL CHITIGHĂZEAN Ci m-ai învăţat hoţîia mă mîna-ş tu la vecina şi furai custuriţa. Mă mîna-ş ş-a doaua uxilă furaş ceapa dîn grădină, custura dă la vecină. M-ai minat ş-a triie oară, furaş boi şi furaş cai tare cu voi le mînca-i. Furaş, furaş tuluci, da’ jendarii m-oblijiră şi pă mine mă legară. Pus-or lăcătuţă pă brîncuţă lanţuri grele pă picioare, pă veci pus-us la-nchisoare. Culeasă de loan Poptilican de la Gheorghe Şimonca !otm