Foaia noastră, 1976 (Anul 26, nr. 1-24)

1976-01-01 / nr. 1

, românii din Micherechi au văzut că ei sînt iubitori de podoabe, pu­­nînd viaţa cu frumuseţi, pierzînd vreme multă pentru frumos, nu o dată, în dauna cîştigului şi a ce e folositor. Numai cei născuţi în a­­cest sătuleţ pot să spună cu cîtă dragoste şi princepere au ştiut fe­tele de aici să coasă pe ştergare şi feţe de masă podoabe care arată ramuri cu frunze stilizate şi flori, să umple odaia cu perne cu feţe înflorate. Desigur, arta românilor din acest sat nu trebuie privită dintr-un punct de vedere pur es­tetic. Un descîntec nu e o poe­zie, este o medicină, un prosop este un obiect folositor, iar ornamenta­ţia lui are un anume sens simbolic, plin de înţelesuri. Manifestările artistice ale miche­­rechenilor poartă în mod pregnant semnele condiţiilor social-economi­­ce vitrege din trecut şi a aşezării geografice, a teritoriului lipsit de peisaje pitoreşti, fermecătoare în care s-au aşezat cu peste două sute de ani în urmă. Această artă popu­lară a fost creată deci de o ţără­nime extrem de săracă, de lucră­torii unui pămînt neroditor. Astfel se explică de ce la românii de aici nu găsim decît foarte rar arta lem­nului, porţi de lemn crestate artis­tic, o ornamentaţie bogată a straie­lor ţărăneşti sau o artă decorativă dezvoltată. Creaţia artistică a ro­mânilor din Micherechi este legată nu atît de arhitectura exterioară a locuinţei, cît mai ales de obiectele din interiorul casei, nucleu în ju­rul căruia gravitează de milenii viaţa, de momentele pricipale ale vieţii, de diferitele sărbători şi în­truniri ocazionale. In această or­dine de idei trebuie accentuat fap­tul — destul de cunoscut de altfel — că din bogata artă populară ro­mânească micherechenii au însuşit şi păstrat cele mai valoroase crea­ţii în domeniul folclorului literar. O dovadă grăitoare în această privinţă este şi culegerea de strigă­turi din Micherechi, apărută re­cent, la Giula, sub auspiciile Uni­unii Democratice a Românilor din Ungaria care, în cadrul activi­tăţii sale cultural-educative, acordă o tot mai mare atenţie culegerii şi publicării creaţiilor populare, iar culegătorii acestor „Floricele”. Alexandru Hoţopan, Gheorghe Martin şi Ioan Ruja sunt pasionaţi culegători, cercetători şi propaga­tori ai folclorului românesc din ţa­ra noastă, în special al celui mic he­­rechean. Strigăturile sunt cele mai bogate şi mai vii specii ale liricii populare din această comună. La români, strigăturile au mai multe denumi­ri: în Moldova li se spune „chiui­turi”, fiindcă ele se chiuiesc, se ţipă la horă; în nordul Transilva­niei se foloseşte termenul de „ţi­­parituri”, pe cînd în Bihor se în­trebuinţează cuvîntul de „descîn­tec”, adică un cîntec, o poezie, fără melodie. Micherechenii preferă de­numirea de „descîntece”, „strigă­turi” — aşa cum precizează şi Al. Hoţopan în postfaţa volumului de care vorbim. Ion Slavici definea strigâtura drept „o glumă pusă în versuri, un joc de spirit, un compliment ga­lant, ori o scînteie satirică”. De cele mai multe ori, strigătura e un catren liric sau satiric. După N. Iorga strigătura este „o satiră scur­tă, tăioasă, adine pătrunzătoare, ce se naşte în timpul danţului”, în timpul dansului strigă­turile sínt spuse de bărbaţi, mai ales, şi sînt concise, indicînd miş­cările, ritmul jocului. Fără ele, jo­cul ar fi lipsit de voioşie: „Hopu, mă, şi juca-u-aş, Şi pă mîndra strînje-u-aş! Hopu, mă, şi juca-oi, Şi pă mîndra ţuca-oi!” Chiuituri se mai spun la şezători şi petreceri, dar mai ales la nuntă. La Micherechi nu poate fi nuntă fără strigături. De această dată în­să strigăturile sínt legate de cere­monialul nunţii, de momentele principale ale acesteia şi sínt zise „le-ţ mnireasă zuuă bună, Dă la mamă-ta ce bună, Dă la fraţ, dă la surori, Dă la grădina cu flori, Dă la veri şi verişene, Dă la grădina cu pene”, sau Nu vă uitaţ câtă noi, Că nu ni nouă dă voi. Ce ni dă munteasa noastă, Că-i tînără şi frumoasă”. FLORICELE Prin scopul urmărit, strigăturile sunt ironice şi satirice, prin forma lor concisă se apropie de epigra­ma cultă. Satira chiuiturilor nu cruţă pe nimeni. La nunţi ţinta e mireasa. De cele mai multe ori ele ţintesc femeia leneşă, înfăţişarea fizică a fetelor şi flăcăilor, oamenii risipitori şi zgîrciţi. Strigăturile sînt necruţătoare cu cei care se ţin numai de petreceri şi nu-şi văd de casă. Unele au un caracter de cla­să, lovind în foştii stăpînitori ai satului: jandarmul, popa, primarul, notarul. Astfel, din culegerea de strigături de care vorbim se des­prinde un cuprinzător profil social şi moral al satului Micherechi. Prezentă este însă în aceste crea­ţii lirice şi viaţa zilelor noastre, drept dovadă că nu este vorba des­pre o artă moartă, a unui trecut în­depărtat, ci de opere folclorice vii, în dezvoltare, sensibile la trans­formările sociale ce au avut loc în ultimele decenii în viaţa oamenilor de la sate: „Trăieşti, doamne, p-acela, Care ne-o-nschimbat viaţa! . . . Cine-a mere şi-a lucra, Acela-avea ce mînca. Cine-a şi de ş-a dormi, Muritor dă foame-a fi’ sau „Tot on ungur ş-on român, Dumnezo cu tăt­îi bun.” ori „Zi măi. Dele-n lung şi lat, Şi s-audă păstă sat, Şi ne-audă oarecine, Cum ne petrecem de bine”. Din colecţia de faţă s-ar putea aduce încă multe exemple spre a demonstra că poezia populară din Micherechi are multe note speci­fice, o incontestabilă „culoare lo­cală”, aceasta însă nu contrazice faptul că ea constituie, în cele din urmă, o parte integrantă a folclo­rului literar românesc. Răsfoind, la întîmplare, culegerea de litera­tură populară din Maramureş a lui Ion Bîrlea (Bucureşti, 1968) am dat de multe strigături care sînt ase­mănătoare sau identice cu unele din colecţia noastră, din care re­producem doar cîteva exemple, cu intenţia de a sugera folcloriştilor noştri noi posibilităţi şi domenii de cercetare ştiinţifică: La Micherechi: „Cine joacă, nu dăscîntă, Facă-i-să gura ţintă ...” „Bine-m pare că-s sătul, Că flămînd am fo­­dăstul.” „Crîşmăriţă lată-n şele, Tu-ai mîncat vacile mele. Mai am două­ tri juninci Şi-acile vrei şi le minei. . .” în Maramureş: „Cine joacă şi nu strigă, Facă-i-se gura strîmbă...” „Bine-mi pare că-s sătul, Fost-am şi flămînd destul.” „Crîşmăriţă lungă-n şele, Mi-ai băut vacile mele, Şi viţăii de sub ele.” Cele peste 500 de strigături din colecţia Al. Hoţopan — Gh. Mar­tin — Ioan Ruja au apărut în con­diţii grafice excelente. Aceasta da­torită şi lui Ştefan Oroian. Ilus­traţiile colecţiei sînt, poate, cele mai bune creaţii de pînă acum ale tînărului artist giulan. Iar pentru cititori această carte frumoasă ră­­mîne nu numai „o revelaţie şi o plăcută satisfacţie”, ea constituie şi un îndemn de a preţui şi aduna comorile poeziei populare româ­neşti din patria noastră. Gh. Petruşan „FLORICELE" DIN MICHERECHI Toţi cei care s-au apropiat de mai cu seamă de femei, fără a fi însoţite de acompaniament muzi­cal: i ^­s. II I „Cînd ieram in vreme me, ămgâ­m bem hîdeăe.. FOAIA NOASTRĂ Mihály tvöröstttapty S-a născut la 1 decembrie 1880 în localitatea Puszta-Nyék, din apro­pierea oraşului Székesfehérvár, şi a murit în luna noiembrie 1855, în­durerat de soarta ţării peste care s-a dezlănţuit terorismul după înfrîn­­gerea răscoalei din 1848—49. Vörösmarty a fost o figură predominantă în epoca reformistă. A dă­ruit literaturii ţării capodopere cum sunt: Csongor şi Tünde, Fuga lui Zalán, Szép Ilonka etc. După cum se poate observa şi-n poezioara „Ţară pierdută” (Az elveszett ország) l-a preocupat mult soarta ţării: Ţară pierdută Nu-mi cercetaţi faţa De dureri bătută, Feciorii-mi de frunte Mi-au căzut în luptă. Iar pe cei rămaşi vii Foamea -ntruna-i mină. Nu-şi au cuibul lor Dătător de-odihnă. Nici la pieptul meu N-au loc, alintare. Mi-e sufletul plin de chin şi disperare. Şi nu-i nici speranţă De zile mai bune. N-am feciori capabili Ca să ne răzbune. In româneşte de Ilie Ivănuş Desen de Şt. Oroian Pă d-asupra satului Mere­ on car-mpedecat şi în car on rob legat, Dînapoie carului mere mama robului. Tăt plîngînd şi suspinînd şi dîn grai aşe grăind: — draji mnei birişi domneşti cu carele -mpărăteşti şi cu boi chichizăneşti lăsaţ voi boii mai lin, că nici robu nu-i străin. Robu dîn grai­ îş grăia: — Tăci, maică, nu te ruga! Pă mine nu mă văieta. Pîn-am fost mai mititel, nu m-ai învăţat diecel nicii tata plugărel DIN FOLCLORUL CHITIGHĂZEAN Ci m-ai învăţat hoţîia mă mîna-ş tu la vecina şi furai custuriţa. Mă mîna-ş ş-a doaua uxilă furaş ceapa dîn grădină, custura dă la vecină. M-ai minat ş-a triie oară, furaş boi şi furaş cai tare cu voi le mînca-i. Furaş, furaş tuluci, da’ jendarii m-oblijiră şi pă mine mă legară. Pus-or lăcătuţă pă brîncuţă lanţuri grele pă picioare, pă veci pus-us la-nchisoare. Culeasă de loan Poptilican de la Gheorghe Şimonca !­otm

Next