Noi, românii din Ungaria, 1992 (Anul 2, nr. 1-52)
1992-01-10 / nr. 1-2
3 10 IANUARIE 1992 NOI CONTINUITATE ŞI RESTRUCTURARE „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti îmi aduc aminte de cuvintele înţelepte ale lui Dostoievski ori de cîte ori mă preocupă problemele minorităţii noastre naţionale şi încerc să găsesc o explicaţie obiectivă a situaţiei în care se află. Ele ar trebui să preocupe mai cu seamă pe toţi cei care trăiesc din şi nu pentru romanitatea lor şi să le stîrnească nelinişti sufleteşti, determinîndu-i să-şi facă datoria, nu de nevoie, ci cu devotament şi responsabilitate. Am însă impresia că mulţi dintre cei în cauză nu sînt conştienţi de semnificaţia celebrei fraze a marelui scriitor rus. Tocmai de aceea este, poate, un punct de plecare potrivit pentru a depăna firul unor gînduri de început de an sau, mai precis, pentru a sublinia cîteva din problemele care vor rămîne actuale şi în anul pe care îl începem. Cînd, la adunarea generală din 7 decembrie, cineva făcea aluzie la dezinteresul profesorilor, răspunsul suna cam în felul următor: el este rezultatul unor condiţii sociale obiective. E mult adevăr în această concluzie! Dar despre ce fel de condiţii sociale vorbim? Nu oare despre nişte condiţii sociale deja dispărute? De ce nu vrem să observăm actualitatea cunoscutei maxime latineşti: „Se schimbă vremurile, şi noi odată cu ele!" Cu alte cuvinte, schimbările epocii noastre reclamă o altă atitudine faţă de muncă şi de cauza noastră mai generală, legată de problemele ce derivă din existenţa de minoritate naţională. A dispărut pentru totdeauna sistemul socialist şi instituţiile lui care ofereau totul de-a gata, fără să pretindă muncă de calitate,, abnegaţie sau uneori jertfe! Acesta este adevărul pe care ar trebui să-l recunoaştem. Şi încă ceva ce nu s-a conştientizat în rîndurile intelectualilor noştri: e vorba de existenţa lor materială şi a comunităţii pe care o reprezintă! Dacă nici aceste motivaţii nu vor fi destul de stimulatoare pentru a ne „deştepta din somnul cel de moarte”, de mai multe decenii, atunci într-adevăr nimeni şi nimic nu ne va putea salva... O dată cu constituirea, în 14—15 decembrie 1990, a Uniunii Românilor din Ungaria s-a încheiat acea etapă a trecutului la care ne-am referit, în ciuda unor nedumeriri, programul aprobat cu acest prilej a fost cu totul adecvat perioadei de tranziţie. Numai că realizatorii lui nu mai sunt identici cu cei care l-au elaborat. In plus, s-au modificat condiţiile politice şi criteriile de reorganizare a vieţii minorităţilor naţionale, devenite cunoscute prin proiectul de lege cu privire la minorităţile naţionale şi etnice, în lumina acestor noi realităţi devine tot mai evident faptul că trebuie să ne obişnuim cu ideea că Uniunea actuală trebuie transformată într-o uniune a uniunilor locale, într-o autoguvernare susţinută de comunităţile locale şi profesionale şi dirijată după interesele acestora. De fapt, acum se va realiza ceea ce ne-am propus de la bun început, dar nu a reuşit din cauza unor împrejurări obiective. Descentralizarea pe plan naţional nu mai permite susţinerea unui organ atît de centralizat ca asociaţia noastră actuală. Cei care vor să-şi creeze o anumită perspectivă, un anumit viitor, aceştia trebuie să înţeleagă imperativul acestei realităţi şi să se organizeze, să se unească în comunităţi locale sau profesionale, căci numai în cadrul acestora îşi vor putea asigura existenţa, la propriu şi la figurat. Sarcina noastră este de a acorda tot ajutorul pentru ca aceste comunităţi să fie înfiinţate la timp şi pregătite pentru autoguvernare şi o funcţionare eficientă. Şi pînă la această dată, conducerea actuală a Uniunii Românilor din Ungaria trebuie să asigure continuitatea activităţilor politice şi culturale, să creeze un climat potrivit pentru trecerea la noua structură, să asigure sprijin profesional şi juridic pentru ca comunităţile viitoare să se poată înfiinţa în condiţii optime, să reprezentăm cu succes interesele naţionalităţii noastre atît în faţa organelor guvernamentale din ţara noastră, cît şi pe plan internaţional, mai ales întărind legăturile noastre cu România, îndeosebi cu acei intelectuali şi cu acele comunităţi culturale care înţeleg interesele şi necesităţile noastre reale. Tot atît de important este ca să acordăm o şi mai mare atenţie comunităţilor celor mai puternice şi viabile, care şi-au făcut datoria în mod satisfăcător, cu privire la păstrarea şi folosirea cu consecvenţă a limbii materne, comunităţilor confesionale. Etapa în care intrăm, care poate fi de fapt considerată drept un fel de a doua repriză a eforturilor de restructurare a vieţii noastre publice, va fi etapa în care se va separa cu toată certitudinea neghina de grîu, valoarea de nonvaloare, faptele de vorbe, munca de calitate de munca făcută de pomeneală, comunităţile viabile de cele născocite cu intenţii obscure. Se prea poate că pe acest „cîmp de bătălie” vor rămîne mult mai puţini, dar lucrurile vor fi mult mai limpezi, iar cei care vor supravieţui o să aibă tot interesul de a depune o muncă cinstită, de calitate. Eu, personal am toată nădejdea că în cazul nostru cuvintele lui Ovidiu nu se vor adeveri: ,,Dacă cerul se înnorează, vei rămîne singur”. Gheorghe Petrușan