Foaia Românească, 2005 (Anul 55, nr. 1-52)
2005-01-07 / nr. 1
7 IANUARIE 2005 '# f _g ■'. FOAIA românească „România ne-a luat-o înainte" Interviu cu Heizer Antal, preşedintele Oficiului pentru Minorităţi - Cum a încheiat Oficiul pentru Minorităţi anul 2004? Anul trecut a fost pentru noi un an interesant, care a cuprins multe probleme organizatorice. La începutul anului ne-am mutat sediul într-o clădire nouă, unde am putut crea condiţii de lucru bune pentru angajaţii noştri, totodată acest sediu oferind noi posibilităţi pentru oficiul nostru. In 2004 am organizat mai multe dezbateri de atelier. Dispunem în acest nou sediu de săli mari, unde 40-50 de persoane se pot întâlni să discute despre problemele minorităţilor. Printre subiectele discuţiilor a fost, de exemplu, situaţia presei rromilor, posibilităţile de proiecte UE, dar am organizat şi lansări de cărţi. Aceste evenimente le considerăm importante pentru că în acest fel Oficiul pentru Minorităţi nu este doar o instituţie de stat administrativă, ci o instituţie care oferă un ajutor de fond pentru activitatea zilnică a comunităţilor minoritare. Astfel, acum cea mai importantă sarcină ne este ca documentaţia, volumele adunate în cursul anilor să le prelucrăm cu ajutorul unui softver modern, pentru ca aceste informaţii să fie accesibile şi pentru cercetătorii naţionalităţilor. Pe lângă sarcinile administrative, în anul 2004 am lucrat, în primul rând, la propunerile modificării Legii pentru minorităţi. La începutul anului am reuşit ca Guvernul să accepte aceste propuneri şi să le înainteze spre Parlament. în spatele acestora se află o muncă intensă, deoarece este vorba despre un pachet de 60-70 de pagini, care a fost analizat în amănunt, cu toate că unele părţi au stârnit multe discuţii. După încheierea acestei munci, strădaniile noastre se îndreaptă spre obţinerea consensului necesar din partea majorităţii partidelor. în legătură cu aceste modificări ale Legii este destul de divizată şi comunitatea românească din ţară. Unii sprijină ideea introducerii registrului de nume, alţii sunt contra. Eu cred că tocmai românii din Ungaria sunt cel mai elocvent exemplu că trebuie să se creeze posibilitatea practică a dreptului de autoprotejare. Ştim că atât la alegerile din 1998 cât şi în 2002 au intrat în autoguvernările româneşti mulţi "pui de cuc". Eu nu văd altă şansă de a rezolva această problemă, decât ca să dăm în mâna minorităţii dreptul de a întocmi un registru cu persoanele care într-adevăr aparţin comunităţii. - Care sunt aşteptările pentru noul an 2005? - Se ştie că după schimbarea de guvern, oficiul nostru a ajuns într-un alt sistem de supraveghere, sub Ministerul Tineretului, Familiei şi Oportunităţii Şanselor. Pentru noi este aceasta o situaţie satisfăcătoare, deoarece doamna ministru Köncz Kinga este o persoană care cunoaşte bine problema minorităţilor din ţară. In 2005 cele mai importante sarcini ne sunt continuarea muncii legislative şi a procesului de instituţionalizare. După alegerile din 2002, atât guvernul Medgyessy, cât acum şi guvernul Gyurcsány, susţine că adevărata autonomie culturală a minorităţilor se poate realiza numai dacă autoguvernările, care deocamdată au doar un rol administrativ, să preia şi sarcini reale de politică minoritară. Forma acesteia este înfiinţarea şi preluarea unor instituţii. Păstrarea identităţii, a limbii şi culturii nu se face în domeniile administrative, ci prin instituţii. în acest sens, a fost creat un fond de dezvoltarea a instituţiilor. Până acum, în ultimii doi ani, s-au cheltuit circa 800 de milioane pentru aceste scopuri, iar în bugetul pe 2005 s-a rezervat un fond de 488 de milioane de forinţi. în ce priveşte comunitatea românească, se ştie că în toamnă am inaugurat la jula noul Centru de Documentare şi Informare al AŢRU, care de pe acum trebuie să pună accentul de munca de conţinut şi să angajeze colaboratorii cei mai buni pentru a depune o activitate adevărată în folosul comunităţii. Trei dintre autoguvernările pe ţară - croaţii, nemţii şi slovacii - s-au folosit deja şi de dreptul de a prelua instituţii de învăţământ. Este foarte important ca autoguvernările să nu se ocupe doar de administraţia lor, de câteva persoane, ci de problemele adevărate ale comunităţii. Părerea mea este că până la sfârşitul acestui ciclu, acest proces de preluare a instituţiilor va deveni ireversibil. Acest lucru este important, deoarece, în viziunea mea, principalul scop al Legii pentru minorităţi din 1993 nu a fost crearea, pe lângă sfera civilă, a unui nou sistem administrativ fără rost, ci a unui sistem de autoguvernări, care să fie controlat de sfera civilă. Azi există deja experienţa de a prelua o şcoală sau un muzeu, şi minorităţile pot învăţa una de la cealaltă. Pe lângă sarcinile legislative şi de instituţionalizare, Guvernul Gyurcsány ne-a dat şi o a treia sarcină, şi anume, problema reprezentanţei preferenţiale a minorităţilor în Parlament. Noul guvern promite în programul său că va analiza în mod preferenţial această chestiune. Modificarea Legii pentru minorităţi şi asigurarea reprezentanţei parlamentare se leagă strâns una de alta. Eu cred că numai atunci se poate realiza în Ungaria reprezentanţa preferenţială a minorităţilor în Parlament, dacă s-a stabilit concret cercul persoanelor care aparţin minorităţii. Greu îmi pot imagina ca Parlamentul maghiar să voteze o lege care nu ar garanta, de exemplu, că despre reprezentarea în Parlament a românilor nu comunitatea românească ar decide, ci majoritatea societăţii sau electoratul. Deci, eu cred că dacă putem crea o situaţie clară în cazul alegerilor locale minoritare, vom ajunge mai aproape de soluţionarea reprezentanţei parlamentare. Din acest punct de vedere noi studiem în permanenţă practica din ţările vecine, ca de exemplu practica din România. Trebuie să recunoaştem că în acest domeniu România ne-a luat-o înainte. In anul 2004 s-au acordat mai puţini bani pentru scopuri minoritare decât înainte. La ce ne putem aştepta în 2005? - într-adevăr, restricţiile bugetare din anul trecut au cauzat destule greutăţi atât la Fundaţia Publică pentru Minorităţi cât şi în alte domenii. Acum avem veşti mai bune, în ce priveşte finanţarea de la buget. Fundaţia publică a gospodărit în 2004 circa 360 de milioane de forinţi, iar pentru acest an este prevăzută o sumă de 540 de milioane. Cred că în acest an vor ajunge mai mulţi bani pentru revistele naţionalităţilor, dar este şi mai important că vom putea lansa din nou concursurile în domeniile cercetării sau arhivării, scopuri pentru care în 2004 nu s-a acordat nici un ban. S-ar putea să avem nişte greutăţi financiare la începutul anului, dar asta doar din motive administrative şi nu din cauza lipsei de fonduri. Sperăm totuşi să trecem uşor peste acestea. Aflându-ne la începutul unui an nou, mă folosesc de ocazie ca, prin săptămânalul Foaia românească, să urez tuturor românilor din Ungaria un An Nou fericit, plin cu bucurii şi realizări Anica Iova întoarcerea la normalitate Calea dreaptă este cea mai uşor de urmat. Cu toate acestea nu este întotdeauna şi cea mai uşor de văzut. Din diverse pricini oamenii preferă să se abată pe căi ocolite pentru atingerea unui ţel şi, descoperă în cele din urmă că au irosit o grămadă de timp umblând cu ascunzişuri şi, dacă mai pot, aleg calea dreaptă, care era de la început mai la îndemână, dar nu o zăriseră. De cele mai multe ori, însă, este prea târziu. Avem şi noi, românii din Ungaria, obiceiul de a ne ascunde după deget, şi chiar ne mândrim cu asta. Am folosit intenţionat sintagma „noi, românii din Ungaria" - cum, de altfel, s-a şi numit revista noastră până la un moment dat - pentru că este definitorie pentru un tip de mentalitate. Se manifestă printre noi obiceiul, aproape caracteristic, de a ne distanţa, uneori chiar cu agresivitate, de românii din ţară şi de România. Ne vrem altfel. Până la un anumit punct orice minoritate, naţională sau nu, are tendinţa firească de a încerca să se individualizeze prin ceva. Dacă are o tradiţie de la care să se revendice îşi formează un sistem de valori pornind de la cea tradiţie. Dacă nu, îşi inventează valori şi tradiţii noi. Vezi cazul Americii. Nu şi cazul nostru. La noi încercarea disperată de a fi altfel are cel puţin două cauze majore. Pe lângă dorinţa firească pomenită mai sus, cauza mai gravă, şi mai puţin mărturisită, este ruşinea de a fi român. Asumarea unei identităţi naţionale implică acceptarea naţiunii tale şi cu cele bune, dar şi cu cele rele. Ceea ce noi cam refuzăm. Nu putem să nu fim români, vocea sângelui este încă prea puternică. Dar nici nu vrem să fim identificaţi cu ei, cei de acolo, din România. Şi atunci ne construim valori şi obiceiuri false, asemeni castelelor de nisip. Ne e ruşine să spunem Ionică, Anuţa sau Chiţă. Sună mai frumos şi mai modernani, Anikö sau Gyuri. Persze este mai interesant decât sigur. Este mai al nostru. Noi scriem româneşte, dar altfel decât Academia Română. Avem şi o grămadă de argumente pentru asta. Chiar dacă toată lumea foloseşte în vorbirea curentă numele Jula, noi nu, îl scriem Ciula. Nu contează că, cititorii noştri din România, care nu ştiu „argumentele" noastre, pot uşor să confunde acest nume cu cel sârbesc al oraşului nostru - Dula (se pronunţă Ciula). Nu contează puzderia de nume Julan şi Julean existente în zona Aradului şi a Bihorului. Scriem de atâta timp Ciula ca şi cum am vorbi de un oraş străin. Noi, românii din Ungaria, nu avem nevoie de artificii ca să existăm. Avem valori multe şi autentice, unele chiar nedescoperite. Trebuie doar să înţelegem că acestea nu se pot afirma decât prin comparaţie firească cu celelalte valori româneşti, prin integrarea lor într-un circuit normal. De azi înainte încercăm să mai facem un pas, mic, spre normalitate. De aceea, vom folosi pentru orice localitate care, în vorbirea curentă are şi o variantă românească a numelui, pe aceasta. Şi vom începe cu jula. Ne asumăm în întregime această revenire şi o putem justifica înaintea oricui. De azi Jula este din nou şi a noastră. Bine ai revenit, oraşul nostru . Ne-a fost dor de tine.