Foaia Românească, 2005 (Anul 55, nr. 1-52)

2005-01-07 / nr. 1

7 IANUARIE 2005 '# f _g ■'.­­ FOAIA românească „România ne-a luat-o înainte" Interviu cu Heizer Antal, preşedintele Oficiului pentru Minorităţi - Cum a încheiat Oficiul pentru Minorităţi anul 2004?­­ Anul trecut a fost pen­tru noi un an interesant, care a cuprins multe probleme organizatorice. La începutul anului ne-am mutat sediul într-o clădire nouă, unde am putut crea condiţii de lucru bune pentru angajaţii noştri, totodată acest sediu oferind noi posibilităţi pentru ofici­ul nostru. In 2004 am orga­nizat mai multe dezbateri de atelier. Dispunem în acest nou sediu de săli mari, unde 40-50 de persoane se pot întâlni să discute despre pro­blemele minorităţilor. Prin­tre subiectele discuţiilor a fost, de exemplu, situaţia presei rromilor, posibilităţi­le de proiecte UE, dar am organizat şi lansări de cărţi. Aceste evenimente le con­siderăm importante pentru că în acest fel Oficiul pen­tru Minorităţi nu este doar o instituţie de stat adminis­trativă, ci o instituţie care oferă un ajutor de fond pen­tru activitatea zilnică a co­munităţilor minoritare. Ast­fel, acum cea mai importan­tă sarcină ne este ca docu­mentaţia, volumele aduna­te în cursul anilor să le pre­lucrăm cu ajutorul unui softver modern, pentru ca aceste informaţii să fie ac­cesibile şi pentru cercetăto­rii naţionalităţilor. Pe lângă sarcinile administrative, în anul 2004 am lucrat, în pri­mul rând, la propunerile modificării Legii pentru mi­norităţi. La începutul anului am reuşit ca Guvernul să accepte aceste propuneri şi să le înainteze spre Parla­ment. în spatele acestora se află o muncă intensă, deoa­rece este vorba despre un pachet de 60-70 de pagini, care a fost analizat în amă­nunt, cu toate că unele părţi au stârnit multe discuţii. După încheierea acestei munci, strădaniile noastre se îndreaptă spre obţinerea consensului necesar din par­tea majorităţii partidelor. în legătură cu aceste modificări ale Legii este destul de divi­zată şi comunitatea româ­nească din ţară. Unii spriji­nă ideea introducerii regis­trului de nume, alţii sunt contra. Eu cred că tocmai românii din Ungaria sunt cel mai elocvent exemplu că trebuie să se creeze posibili­tatea practică a dreptului de autoprotejare. Ştim că atât la alegerile din 1998 cât şi în 2002 au intrat în autogu­vernările româneşti mulţi "pui de cuc". Eu nu văd altă şansă de a rezolva această problemă, decât ca să dăm în mâna minorităţii dreptul de a întocmi un registru cu persoanele care într-adevăr aparţin comunităţii. - Care sunt aşteptările pen­tru noul an 2005? - Se ştie că după schim­barea de guvern, oficiul nos­tru a ajuns într-un alt sistem de supraveghere, sub Minis­terul Tineretului, Familiei şi Oportunităţii Şanselor. Pen­tru noi este aceasta o situa­ţie satisfăcătoare, deoarece doamna ministru Köncz Kinga este o persoană care cunoaşte bine problema minorităţilor din ţară. In 2005 cele mai importante sarcini ne sunt continuarea muncii legislative şi a pro­cesului de instituţionalizare. După alegerile din 2002, atât guvernul Medgyessy, cât acum şi guvernul Gyur­­csány, susţine că adevărata autonomie culturală a mi­norităţilor se poate realiza numai dacă autoguvernări­le, care deocamdată au doar un rol administrativ, să pre­ia şi sarcini reale de politică minoritară. Forma acesteia este înfiinţarea şi preluarea unor instituţii. Păstrarea identităţii, a limbii şi culturii nu se face în domeniile ad­ministrative, ci prin institu­ţii. în acest sens, a fost creat un fond de dezvoltarea a in­stituţiilor. Până acum, în ul­timii doi ani, s-au cheltuit cir­ca 800 de milioane pentru aceste scopuri, iar în buge­tul pe 2005 s-a rezervat un fond de 488 de milioane de forinţi. în ce priveşte comu­nitatea românească, se ştie că în toamnă am inaugurat la jula noul Centru de Do­cumentare şi Informare al AŢRU, care de pe acum tre­buie să pună accentul de munca de conţinut şi să angajeze colaboratorii cei mai buni pentru a depune o activitate adevărată în fo­losul comunităţii. Trei din­tre autoguvernările pe ţară - croaţii, nemţii şi slovacii - s-au folosit deja şi de drep­tul de a prelua instituţii de învăţământ. Este foarte im­portant ca autoguvernările să nu se ocupe doar de ad­ministraţia lor, de câteva per­soane, ci de problemele ade­vărate ale comunităţii. Păre­rea mea este că până la sfâr­şitul acestui ciclu, acest pro­ces de preluare a instituţii­lor va deveni ireversibil. Acest lucru este important, deoarece, în viziunea mea, principalul scop al Legii pen­tru minorităţi din 1993 nu a fost crearea, pe lângă sfe­ra civilă, a unui nou sistem administrativ fără rost, ci a unui sistem de autoguver­nări, care să fie controlat de sfera civilă. Azi există deja experienţa de a prelua o şcoală sau un muzeu, şi mi­norităţile pot învăţa una de la cealaltă. Pe lângă sarcini­le legislative şi de instituţionalizare, Guvernul Gyurcsány ne-a dat şi o a treia sarcină, şi anume, pro­blema reprezentanţei prefe­renţiale a minorităţilor în Parlament. Noul guvern pro­mite în programul său că va analiza în mod preferenţial această chestiune. Modifica­rea Legii pentru minorităţi şi asigurarea reprezentanţei parlamentare se leagă strâns una de alta. Eu cred că nu­mai atunci se poate realiza în Ungaria reprezentanţa preferenţială a minorităţilor în Parlament, dacă s-a sta­bilit concret cercul persoa­nelor care aparţin minorită­ţii. Greu îmi pot imagina ca Parlamentul maghiar să vo­teze o lege care nu ar garan­ta, de exemplu, că despre reprezentarea în Parlament a românilor nu comunitatea românească ar decide, ci majoritatea societăţii sau electoratul. Deci, eu cred că dacă putem crea o situaţie clară în cazul alegerilor lo­cale minoritare, vom ajun­ge mai aproape de soluţio­narea reprezentanţei parla­mentare. Din acest punct de vedere noi studiem în per­manenţă practica din ţările vecine, ca de exemplu prac­tica din România. Trebuie să recunoaştem că în acest domeniu România ne-a luat-o înainte.­­ In anul 2004 s-au acor­dat mai puţini bani pentru sco­puri minoritare decât înainte. La ce ne putem aştepta în 2005? - într-adevăr, restricţiile bugetare din anul trecut au cauzat destule greutăţi atât la Fundaţia Publică pentru Minorităţi cât şi în alte do­menii. Acum avem veşti mai bune, în ce priveşte fi­nanţarea de la buget. Fun­daţia publică a gospodărit în 2004 circa 360 de milioane de forinţi, iar pentru acest an este prevăzută o sumă de 540 de milioane. Cred că în acest an vor ajunge mai mulţi bani pentru revistele naţionalităţilor, dar este şi mai important că vom pu­tea lansa din nou concursu­rile în domeniile cercetării sau arhivării, scopuri pentru care în 2004 nu s-a acordat nici un ban. S-ar putea să avem nişte greutăţi financi­are la începutul anului, dar asta doar din motive admi­nistrative şi nu din cauza lip­sei de fonduri. Sperăm to­tuşi să trecem uşor peste acestea. Aflându-ne la înce­putul unui an nou, mă folo­sesc de ocazie ca, prin săp­tămânalul Foaia românească, să urez tuturor românilor din Ungaria un An Nou fe­ricit, plin cu bucurii şi reali­zări Anica Iova întoarcerea la normalitate Calea dreaptă este cea mai uşor de urmat. Cu toate acestea nu este întotdeauna şi cea mai uşor de văzut. Din diverse pricini oamenii preferă să se abată pe căi ocolite pentru atingerea unui ţel şi, descoperă în cele din urmă că au irosit o grămadă de timp umblând cu ascun­zişuri şi, dacă mai pot, aleg calea dreaptă, care era de la început mai la îndemână, dar nu o zăriseră. De cele mai multe ori, însă, este prea târziu. Avem şi noi, românii din Ungaria, obiceiul de a ne ascunde după deget, şi chiar ne mândrim cu asta. Am folosit intenţionat sintagma „noi, românii din Ungaria" - cum, de altfel, s-a şi numit revista noastră până la un moment dat - pentru că este definitorie pentru un tip de mentalitate. Se manifestă printre noi obiceiul, aproape caracteristic, de a ne dis­tanţa, uneori chiar cu agresivitate, de românii din ţară şi de România. Ne vrem altfel. Până la un anumit punct orice minoritate, naţională sau nu, are tendinţa firească de a încerca să se individualizeze prin ceva. Dacă are o tradiţie de la care să se revendice îşi formează un sistem de valori pornind de la cea tradiţie. Dacă nu, îşi inven­tează valori şi tradiţii noi. Vezi cazul Americii. Nu şi ca­zul nostru. La noi încercarea disperată de a fi altfel are cel puţin două cauze majore. Pe lângă­ dorinţa firească pomenită mai sus, cauza mai gravă, şi mai puţin mărtu­risită, este ruşinea de a fi român. Asumarea unei identi­tăţi naţionale implică acceptarea naţiunii tale şi cu cele bune, dar şi cu cele rele. Ceea ce noi cam refuzăm. Nu putem să nu fim români, vocea sângelui este încă prea puternică. Dar nici nu vrem să fim identificaţi cu ei, cei de acolo, din România. Şi atunci ne construim valori şi obiceiuri false, asemeni castelelor de nisip. Ne e ruşine să spunem Ionică, Anuţa sau Chiţă. Sună mai frumos şi mai modern­­ani, Anikö sau Gyuri. Persze este mai intere­sant decât sigur. Este mai al nostru. Noi scriem româ­neşte, dar altfel decât Academia Română. Avem şi o grămadă de argumente pentru asta. Chiar dacă toată lumea foloseşte în vorbirea curentă numele Jula, noi nu, îl scriem Ciula. Nu contează că, cititorii noştri din Ro­mânia, care nu ştiu „argumentele" noastre, pot uşor să confunde acest nume cu cel sârbesc al oraşului nostru - Dula (se pronunţă Ciula). Nu contează puzderia de nume Julan şi Julean existente în zona Aradului şi a Bihorului. Scriem de atâta timp Ciula ca şi cum am vorbi de un oraş străin. Noi, românii din Ungaria, nu avem nevoie de artificii ca să existăm. Avem valori multe şi autentice, unele chiar nedescoperite. Trebuie doar să înţelegem că acestea nu se pot afirma decât prin comparaţie firească cu celelalte valori româneşti, prin integrarea lor într-un circuit nor­mal. De azi înainte încercăm să mai facem un pas, mic, spre normalitate. De aceea, vom folosi pentru orice lo­calitate care, în vorbirea curentă are şi o variantă româ­nească a numelui, pe aceasta. Şi vom începe cu jula. Ne asumăm în întregime această revenire şi o putem justifi­ca înaintea oricui. De azi Jula este din nou şi a noastră. Bine ai revenit, oraşul nostru . Ne-a fost dor de tine.

Next