Fotbal, ianuarie-iunie 1973 (Anul 8, nr. 345-370)
1973-01-31 / nr. 349
Pag. 2 IIIIIIIIIIIP! iakEHsIiiSy^aitâSîiîi^!iii Vasile Deheleanu, astăzi antrenor la echipa Electromotor din Timişoara, are 63 de ani. Cu 40 de ani în urmă, el era un om de bază în „il“-le de aur al Ripensiei, fiind în acelaşi timp titular în echipa naţională. Nelipsit din viaţa de tumult a fotbalului, popularul „Vasil Deheleanu este şi astăzi un om activ, urmărind cu atenţie tinerească toate frămîntările balonului rotund. Prezenţa lui Vasile Deheleanu în pagina interviului ni se pare un lucru firesc. Fostul internaţional, un om pe deplin realizat şi în plan profesional — a fost încă de la 25 de ani contabil şef la Uzinele electrice din Timişoara — păstrează un echilibru remarcabil, el îmbinînd dragostea pentru fotbal cu o atitudine critică de mare luciditate, care păstrează proporţiile, pornind de la cauze obiective, adică de la elemente deseori absente în această împărăţie a subiectivismului, care este balonul rotund. — Cum priviţi fotbalul nostru de astăzi, prin prisma celor aproape 50 de ani dăruiţi acestui joc ? — Ar fi multe de spus. Aş putea să dictez cîteva cărţi. Vreau să rezist tentaţiei de a face comparaţii în favoarea fotbalului de pe vremea mea. In general, nouă, bătrinilor, ni se reproşează că am jucat un fotbal mai puţin exigent, mai romantic, mai domol, mai uşor. Eu nu sunt de acord cu toate aceste calificative, dar asta nu are prea multă importanţă. Dacă aş aminti faptul că Constantin, un jucător lent ca noi, bătrînii, a dominat un fotbal devenit mai... rapid, ar fi suficient. Repet, însă, această dispută nu mă interesează, după cum nu mă interesează prea mult nici părerea tinerilor care susţin că echipa din ultimii ani a făcut cam totul în fotbalul românesc, în timp ce noi, bătrînii, am jucat frumos şi, mai ales, am pierdut frumos. Există şi la acest capitol nenumărate argumente contrare. Iată, de pildă, îmi aduc aminte că ultimul meu joc la Ripensia a fost împotriva lui A.C. Milan, in cadrul „Cupei Europei Centrale“, un joc cîştigat — dacă e cazul să amintesc — cu 3—0. Aş mai putea spune că noi, cei de la Ripensia, am jucat şi eu Ajax, la Amsterdam. Poate că Ajax nu era cel de astăzi, dar nu ştiu cite echipe din Europa ar fi reuşit atunci acel 3—3 al Ripensiei, la Amsterdam. In sfîrşit, în 1934, la Triest, am pierit cu 1—2, în campionatul mondial, în compania Cehoslovaciei. Am condus mult timp cu 1—0, am pierdut nenumărate ocazii, și am ratat o victorie normală. Amintesc, în treacăt, că Cehoslovacia lui Nedjely și Puc era o echipă mult mai puternică decit Cehoslovacia din toamna lui 1972. E suficient să amintesc că ea a jucat finala campionatului mondial, la Roma, pierzînd cu 1—2, după prelungiri, în faţa Italiei, care, în condiţiile desfăşurării meciului, nu mai avea cum să piardă, indiferent de forţa adversarului. — Ce părere aveţi despre fotbaliştii noştri de astăzi ? — Avem destule talente. Ca întotdeauna. Din păcate, foarte mulţi dintre fotbaliştii noştri au convingerea că sunt de neînlocuit. Iată, de pildă, recentul avertisment dat unor jucători ca Dumitrache, Dobrin şi Răducanu. Eu văd în acest avertisment nu atît un reproş la adresa vieţii nesportive, cît un reproş de fond la adresa atitudinii lor de plictiseală, atitudine provenită din convingerea că sînt de neînlocuit. Şi e aproape firesc ca această atitudine să se nască. Atunci cînd unui jucător ca Dobrin i se sugerează la tot pasul că el singur a cîştigat meciurile cu Portugalia şi Cehoslovacia, e greu să-l readuci la realitate. — Cum vedeţi viitorul apropiat ? — La noi, din păcate, viitorul apropiat înseamnă meciul oficial următor, ntre timp, însă, ar fi foarte multe de făcut. Trebuie să ne gîndim în primul rînd la faptul că astăzi se joacă mai puţin fotbal. Ştiu foarte bine că programul de astăzi al copiilor este mai încărcat, dar de făcut tot trebuie să facem ceva. îmi aduc aminte că în clasa I a liceului „Diaconovici Loga“ din Timişoara se aflau în aceleaşi bănci Ghiţă Ciolac, Sepi Graţian, Sfera I Lazăr, Vasile Chiroiu, Doboşan, Tabacu şi.„ Vasile Deheleanu. Cu alte cuvinte, într-o singură clasă existau cinci viitori internaţionali. Astăzi nu se poate vorbi de un asemenea procentaj... Dar asta nu e singura problemă. Constat în ultima vreme că fotbaliştii noştri fruntaşi manifestă în joc un fel de resemnare, care se concretizează în primul rînd prin absenţa ca şi totală a jocului fără minge. Cei aşa-zis talentaţi abuzează de floricele, vrînd să uimească cu orice preţ. Acest mod de a gîndi fotbalul este tare înapoiat, încă de pe vremea Ripensiei, cînd vedeam pe cineva că încearcăsă facă floricele, spuneam ■ „ăsta e de la țară". Un jucător care abuzează de floricele și dantelării este pentru mine ca o actriță răsuflată care se fardează violent, ca să mai salveze ceva... După mine, principalul efort trebuie îndreptat spre simplificare și modestie. Un jucător de fotbal, indiferent de valoarea lui, trebuie să știe că este a 11-a parte din echipă. Bindea a fost un mare jucător, pe care bătrînul Bodola l- a comparat anul trecut cu Garrincha — am citit interviul din „Kapes Sport“ — dar a rămas întotdeauna doar a II- a parte din echipă şi a muncit ca atare. — Cum vedeţi momentul actual al echipei naţionale ? — Nu e deloc uşor. Am auzit că vom putea învinge echipa R. D. Germane prin intermediul tehnicii, care, chipurile, ar fi superioară tehnici fotbaliştilor germani. După mine, a miza exclusiv pe tehnică este riscant. La echipa naţională e nevoie de un minim fizic fără de care mi se pare imposibilă îmbrăcarea tricoului tricolorilor. Din păcate, la noi în echipă mai există jucători care nu se străduiesc să capete acest minim fizic. Să sperăm că Valentin Stănescu, un antrenor foarte exigent la toţi factorii, va şti să pună cravaşa. In orice caz, a început un adevărat meci între moderatul Angelo şi entuziastul Valentin Stănescu. Viitorul va demonstra cine a avut dreptate. — Cum vedeţi îmbunătăţirile necesare ? — Mi-e frică de modificările radicale. Mie îmi pare foarte rău că nu jucăm pe extreme. Sunt şi sub impresia extremelor mele de la Ripensia, Bindea şi Dobay. Mi-am pus şi eu problema unor noi extreme posibile, în baza principiului că nu poţi zbura fără aripi. Din păcate, n-am reuşit să găsesc, momentan, nişte extreme care să zboare realmente. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm. Extremele sunt jucători de elită, care se nasc greu şi pentru care trebuie să ai răbdare. După părerea mea, s-a renunţat prea uşor la extreme ca Marcu şi Kun, în general, în cadrul triaturilor, cînd se aduce un jucător nou, el e tratat cu prea multă asprime. Dacă nu joacă strălucit, e respins. Se omite, însă, faptul că, în cursul aceluiaşi trial, cinci sau şase internaţionali consacraţi au jucat, poate, la fel de slab, fară să primească aceeaşi „sancţiune“. .Selecţia este un lucru de mare gingășie. Eu n-am să uit niciodată că jucători ca Baratki, Bodola și Spielman n-au întrunit adeziunea conducătorilor Ripensiei. In general, fotbalul este un domeniu tare, tare subiectiv, iar succesul depinde, în primul rînd, de-.liminarea patimilor. — Ați amintit de conducătorii echipelor... — Aceasta este una din problemele capitale ale fotbalului nostru. Majoritatea conducătorilor din cadrul echipelor noastre de fotbal sunt simpli diletanţi, care trag concluzii în doi timpi şi trei mişcări. La acest capitol este nevoie de o muncă uriaşă, pentru că mulţi dintre conducătorii echipelor de fotbal sunt lipsiţi de cele mai elementare calităţi posibile, adică nu ştiu să se comporte la cîştig şi la pierdere Această carenţă are influenţe decisive asupra muncii antrenorilor şi jucătorilor. De altfel, tot datorită acestei superficialităţi, am ajuns să spun, la 63 de ani, că pe cît am fost de iubit ca jucător, pe atît de mult am fost hulit ca antrenor. La noi, şi poate nu numai La noi, antrenorul este o barcă In voia valurilor, căruia i se iau vîsîele din mînă şi i se reproşează apoi că nu trage destul. — V-aţi referit la copii. Aţi vorbit despre programul încărcat. Care ar fi soluţiile ? — Centrele îmi par a fi o soluţie bună, cu condiţia de a fi sprijinite mai mult, dat fiind că sunt, de fapt, singura... soluţie. La acest capitol aş avea, însă, o părere. în cadrul centrelor, copilul trebuie lăsat să-şi dezvolte tehnica într-o mai mare libertate. Noi am jucat mai mult timp neorganizat, şi n-a fost chiar rău acest lucru. Astăzi se întimplă ca la o vîrstă mult prea fragedă copilul să fie pisat cu „aşa trebuie şi aşa nu trebuie". Poate că aşa se explică şi faptul că apar atît de rar jucători de mare personalitate şi iniţiativă. — Care credeţi că este principalul neajuns în fotbalul nostru de astăzi ? — Lipsa exigenţei faţă de cei care îşi permit să trateze foarte uşor fotbalul. Există o lipsă de consecvenţă în materie de sancţiuni, care mă îngrijorează. Probabil că Dumitrache, acest talent mare (la origine), este victima acestei inconsecvențe. In afară de asta, văd foarte multe lucruri confuze. Eu, de pildă, am abandonat fotbalul la... 25 de ani. La acea vîrstă, deși eram in maximum de formă, fi-• NOI, BĂTRÎNII RIPENSIEI, AM REUSIT, TOTUȘI, UN 3—3 CU AJAX, LA AMSTERDAM • DUMITRACHE, DOBRIN SI RADUCANU AU FOST AVERTIZATI PENTRU... PLICTISEALA... • JUCĂTORUL CARE ABUZEAZA DE FLORICELE E O ACTRITA RĂSUFLATA CARE SE FARDEAZĂ VIOLENT • EXTREMELE SÎNT JUCĂTORI DE ELITA, CARE SE NASC GREU • ANTRENORUL — O BARCA FARA VISLE, IN VOIA VALURILOR AM ABANDONAT LA... 25 DE ANI FOTBALUL • nu Turnaţi plumb in picioarele FOTBALIŞTILOR !ind şi titular în echipa reprezentativă, mi s-a propus să fiu contabil şef al Uzinelor electrice din Timişoara — absolvisem Academia comercială — dar cu condiţia să renunţ la fotbal. Fiind în situaţia de a alege, am optat pentru... viitor şi am devenit contabil profesionist. După un an, am încercat să revin, am jucat cîteva luni, dar mi-am dat seama să este imposibil. Nu ştiu dacă jucătorii noştri de astăzi se află în faţa unor asemenea dileme. Din această ambiguitate se creează un climat de pe urma căruia suferă, în primul rînd, fotbalul. — Credeţi că ne vom califica în turneul final ? — Dacă vedetele neînţelese vor pune umărul, atunci calificarea e posibilă. Şi mai e ceva. Profit de această împrejurare ca să-i rog pe spectatori, in calitate de fost fotbalist, să ajute echipa naţională nu numai la bine. Am impresia că echipa noastră naţională se teme puţin cînd joacă acasă Dragi prieteni din tribune ! Ştiu că aveţi uneori dreptul să fiţi nemulţumiţi, dar nu-i aprostrofaţi pe jucători. Procedînd astfel, le turnaţi plumb in picioare. V-o spune un fost internaţional, care şi-a dat sufletul pe teren... Ioan CHIRILA 11 FOSTUL INTERNAŢIONAL VASILE DEHELEARU MULŢI DINTRE FOTBALIŞTII NOŞTRI AU CONVINGEREA CĂ SUNT DE NEINLOCUIT...“ - í!!ll]!llllllll!l!!lilííll'!llllí!!!l'l!!lll!!!l!!!!!lll!!l'!ll!!lill!i!ll'l,íí!ilir:! RUGIUBEI Toamna 1971 a oferit iubitorilor fotbalului un moment inedit : IN FRUNTEA CLASAMENTULUI GOLGETERILOR DIVIZIEI NATIONALE A SE AFLA RUGIUBEI, CU 11 GOLURI ÎNSCRISE, deci cu trei goluri mai multe decit cele ale actualului golgeter ROZNAI. Faptul a stîrnit senzaţie. Apariţia im Rugiubei în rirful piramidei eficacităţii a ridicat, pe neaşteptate, o serie de probleme, care au mers pînă la înmulţirea vocilor cerînd includerea lui în lotul echipei naţionale. Bugiubei nu făcea parte din familia meteoriţilor de tip DEMBROVSCHI — U.T.A. pentru că avea calităţi tehnice deosebite, moştenite de la tatăl său, cîndva un foarte subtil înaintaş la Unirea Tricolor şi apoi la Jiul. Din păcate, TOAMNA DE AUR 1971 a fost un sezon izolat în cariera plijjji de meandre a talentatului înaintaş de la Sport Club. Cu aceeaşi viteză, Rugiubei a reuşit să reintre în anonimatul la care nu are dreptul. Pe neaşteptate, el a început să nu răspundă la comenzile coechipierului său Enterich Dombrovschi, anulîndu-şi parcă reflexele şi momentele de intuiţie din faţa porţii. Suporterii lui Rugiubei, care depăşesc cadrul oraşului Bacău, au fost uimiţi de această „cădere“ a idolului lor, dar explicaţiile sunt simple. Subtilul înaintaş care ar putea să fie Rugiubei este dublat de o extraordinară... lipsă de voinţă ! Furat, ca un bătrîn, de amintirile sale, el cedează cu o uimitoare uşurinţă invitaţiilor lansate de prieteni ...necunoscuţi, avizi de poveşti fotbalistice. In cadrul acestor li !!!!!li!!!!!!II!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Raţiuni, reflexele se sting, iar intuiţia piere. Pentru mulţi, această slăbiciune a lui Rugiubei poartă semnul unei fatalităţi de care nu va scăpa niciodată. Există, insă, un om — l-am numit pe antrenorul Petrică Rădulescu — care refuză să pună semnul fatalităţii pe aventurile de copil răsfăţat ale lui Rugiubei. El este convins că Rugiubei a ajuns la virsta deciziilor. In recentul cantonament de la Slănic, Rugiubei a dus, vrind-nevrînd, viaţa la care îl obligă calităţile lui deosebite, fantezia lui de fotbalist de clasă, din familia unui Ozon. După zilele de cantonament, el a lăsat impresia ca este un fotbalist nou născut. Se pare că s-a îndrăgostit de noua sa imagine... Cine știe dacă Bugiubei nu simte, cu lnruliia sa renăscută, că numărul vîrfurilor din fotbalul nostru se numără pe degetele unei miini ! 1. CH. .lulliilllHllllililIiiiIlllllllllllllülliiim:jl'illllllllliiiii IÜIÍIIII1 iiiiiiiiiiiiin III!!!! WL6M mmmiii!» Nr349 0000300