Fotbal, ianuarie-iunie 1973 (Anul 8, nr. 345-370)

1973-01-31 / nr. 349

Pag. 2 IIIIIIIIIIIP!­ iakEHsIiiSy^aitâSîiîi^!iii Vasile Deheleanu, astăzi antrenor la echipa Electromotor din Timişoara, are 63 de ani. Cu 40 de ani în urmă, el era un om de bază în „il“-le de aur al Ripensiei, fiind în acelaşi timp titular în echipa naţională. Nelipsit din viaţa de tumult a fotbalului, popularul „Vasil Deheleanu este şi astăzi un om activ, urmărind cu aten­ţie tinerească toate frămîntările balo­nului rotund. Prezenţa lui Vasile Deheleanu în pagina interviului ni se pare un lucru firesc. Fostul internaţional, un om pe deplin realizat şi în plan profesional — a fost încă de la 25 de ani conta­bil şef la Uzinele electrice din Timi­şoara — păstrează un echilibru re­marcabil, el îmbinînd dragostea pen­tru fotbal cu o atitudine critică de mare luciditate, care păstrează pro­porţiile, pornind de la cauze obiective, adică de la elemente deseori absente în această împărăţie a subiectivismu­lui, care este balonul rotund. — Cum priviţi fotbalul nostru de astăzi, prin prisma celor a­­proape 50 de ani dăruiţi acestui joc ? — Ar fi multe de spus. Aş putea să dictez cîteva cărţi. Vreau să rezist tentaţiei de a face comparaţii în fa­voarea fotbalului de pe vremea mea. In general, nouă, bătrinilor, ni se re­proşează că am jucat un fotbal mai puţin exigent, mai romantic, mai do­mol, mai uşor. Eu nu sunt de acord cu toate aceste calificative, dar asta nu are prea multă importanţă. Dacă aş aminti faptul că Constantin, un ju­cător lent ca noi, bătrînii, a dominat un fotbal devenit mai... rapid, ar fi suficient. Repet, însă, această dispută nu mă interesează, după cum nu mă interesează prea mult nici părerea ti­nerilor care susţin că echipa din ulti­mii ani a făcut cam totul în fotbalul românesc, în timp ce noi, bătrînii, am jucat frumos şi, mai ales, am pier­dut frumos. Există şi la acest capitol nenumărate argumente contrare. Iată, de pildă, îmi aduc aminte că ultimul meu joc la Ripensia a fost împotriva lui A.C. Milan, in cadrul „Cupei Eu­ropei Centrale“, un joc cîştigat — dacă e cazul să amintesc — cu 3—0. Aş mai putea spune că noi, cei de la Ri­pensia, am jucat şi eu Ajax, la Ams­terdam. Poate că Ajax nu era cel de astăzi, dar nu ştiu cite echipe din Eu­ropa ar fi reuşit atunci acel 3—3 al Ripensiei, la Amsterdam. In sfîrşit, în 1934, la Triest, am pierit cu 1—2, în campionatul mondial, în compania Ce­hoslovaciei. Am condus mult timp cu 1—0, am pierdut nenumărate ocazii, și am ratat o victorie normală. Amin­tesc, în treacăt, că Cehoslovacia lui Nedjely și Puc era o echipă mult mai puternică decit Cehoslovacia din toam­na lui 1972. E suficient să amintesc că ea a jucat finala campionatului mondial, la Roma, pierzînd cu 1—2, după prelungiri, în faţa Italiei, care, în condiţiile desfăşurării meciului, nu mai avea cum să piardă, indiferent de forţa adversarului. — Ce părere aveţi despre fot­baliştii noştri de astăzi ? — Avem destule talente. Ca întot­deauna. Din păcate, foarte mulţi din­tre fotbaliştii noştri au convingerea că sunt de neînlocuit. Iată, de pildă, recentul avertisment dat unor jucători ca Dumitrache, Dobrin şi Răd­ucanu­. Eu văd în acest avertisment nu atît un reproş la adresa vieţii nesportive, cît un reproş de fond la adresa atitu­dinii lor de plictiseală, atitudine pro­venită din convingerea că sînt de ne­­înlocuit. Şi e aproape firesc ca aceas­tă atitudine să se nască. Atunci cînd unui jucător ca Dobrin i se sugerează la tot pasul că el singur a cîştigat meciurile cu Portugalia şi Cehoslova­cia, e greu să-l readuci la realitate. — Cum vedeţi viitorul apro­piat ? — La noi, din păcate, viitorul apro­p­iat înseamnă meciul oficial următor, ntre timp, însă, ar fi foarte multe de făcut. Trebuie să ne gîndim în pri­mul rînd la faptul că astăzi se joacă mai puţin fotbal. Ştiu foarte bine că programul de astăzi al copiilor este mai încărcat, dar de făcut tot trebuie să facem ceva. îmi aduc aminte că în clasa I a liceului „Diaconovici Loga“ din Timişoara se aflau în ace­leaşi bănci Ghiţă Ciolac, Sepi Graţian, Sfera I Lazăr, Vasile Chiroiu, Doboşan, Tabacu şi.„ Vasile Deheleanu. Cu alte cuvinte, într-o singură clasă existau cinci viitori internaţionali. Astăzi nu se poate vorbi de un asemenea pro­centaj... Dar asta nu e singura pro­blemă. Constat în ultima vreme că fotbaliştii noştri fruntaşi manifestă în joc un fel de resemnare, care se con­cretizează în primul rînd prin absenţa ca şi totală a jocului fără minge. Cei aşa-zis talentaţi abuzează de floricele, vrînd să uimească cu orice preţ. Acest mod de a gîndi fotbalul este tare înapoiat, încă de pe vremea Ripensiei, cînd vedeam pe cineva că încearcă­­să facă floricele, spuneam ■ „ăsta e de la țară". Un jucător care abuzează de flo­ricele și dantelării este pentru mine ca o actriță răsuflată care se fardează violent, ca să mai salveze ceva... După mine, principalul efort trebuie îndrep­tat spre simplificare și modestie. Un jucător de fotbal, indiferent de valoa­rea lui, trebuie să știe că este a 11-a parte din echipă. Bindea a fost un mare jucător, pe care bătrînul Bodola l- a comparat anul trecut cu Garrincha — am citit interviul din „Kapes Sport“ — dar a rămas întotdeauna doar a II- a parte din echipă şi a muncit ca atare. — Cum vedeţi momentul ac­tual al echipei naţionale ? — Nu e deloc uşor. Am auzit că vom putea învinge echipa R. D. Ger­mane prin intermediul tehnicii, care, chipurile, ar fi superioară tehnici fot­baliştilor germani. După mine, a miza exclusiv pe tehnică este riscant. La echipa naţională e nevoie de un minim fizic fără de care mi se pare imposi­bilă îmbrăcarea tricoului tricolorilor. Din păcate, la noi în echipă mai există jucători care nu se străduiesc să ca­pete acest minim fizic. Să sperăm că Valentin Stănescu, un antrenor foarte exigent la toţi factorii, va şti să pună cravaşa. In orice caz, a început un adevărat meci între moderatul Angelo şi entuziastul Valentin Stănescu. Vii­torul va demonstra cine a avut drep­tate. — Cum vedeţi îmbunătăţirile necesare ? — Mi-e frică de modificările radi­cale. Mie îmi pare foarte rău că nu jucăm pe extreme. Sunt şi sub impre­sia extremelor mele de la Ripensia, Bindea şi Dobay. Mi-am pus şi eu problema unor noi extreme posibile, în baza principiului că nu poţi zbura fără aripi. Din păcate, n-am reuşit să găsesc, momentan, nişte extreme care să zboare realmente. Dar asta nu în­seamnă că trebuie să renunţăm. Extre­mele sunt jucători de elită, care se nasc greu şi pentru care trebuie să ai răbdare. După părerea mea, s-a re­nunţat prea uşor la extreme ca Marcu şi Kun, în general, în cadrul triaturi­lor, cînd se aduce un jucător nou, el e tratat cu prea multă asprime. Dacă nu joacă strălucit, e respins. Se omi­te, însă, faptul că, în cursul aceluiaşi trial, cinci sau şase internaţionali con­sacraţi au jucat, poate, la fel de slab, fară să primească aceeaşi „sancţiune“. .Selecţia este un lucru de mare gingă­șie. Eu n-am să uit niciodată că jucă­tori ca Baratki, Bodola și Spielman n-au întrunit adeziunea conducătorilor Ripensiei. In general, fotbalul este un domeniu tare, tare subiectiv, iar suc­cesul depinde, în primul rînd, de­­-.li­m­i­narea patimilor. — Ați amintit de conducătorii echipelor... — Aceasta este una din problemele capitale ale fotbalului nostru. Majori­tatea conducătorilor din cadrul echipe­lor noastre de fotbal sunt simpli dile­tanţi, care trag concluzii în doi timpi şi trei mişcări. La acest capitol este nevoie de o muncă uriaşă, pentru că­ mulţi dintre conducătorii echipelor de fotbal sunt lipsiţi de cele mai ele­mentare calităţi posibile, adică nu ştiu să se comporte la cîştig şi la pierdere Această carenţă are influenţe decisive asupra muncii antrenorilor şi jucăto­rilor. De altfel, tot datorită acestei superficialităţi, am ajuns să spun, la 63 de ani, că pe cît am fost de iubit ca jucător, pe atît de mult am fost hu­lit ca antrenor. La noi, şi poate nu numai La noi, antrenorul este o barcă In voia valurilor, căruia i se iau vîs­­îele din mînă şi i se reproşează apoi că nu trage destul. — V-aţi referit la copii. Aţi vorbit despre programul încăr­cat. Care ar fi soluţiile ? — Centrele îmi par a fi o soluţie bună, cu condiţia de a fi sprijinite mai mult, dat fiind că sunt, de fapt, singura... soluţie. La acest capitol aş avea, însă, o părere. în cadrul centre­lor, copilul trebuie lăsat să-şi dezvol­te tehnica într-o mai mare libertate. Noi am jucat mai mult timp neorga­nizat, şi n-a fost chiar rău acest lu­cru. Astăzi se întimplă ca la o vîrstă mult prea fragedă copilul să fie pisat cu „aşa trebuie şi aşa nu trebuie". Poate că aşa se explică şi faptul că apar atît de rar jucători de mare per­sonalitate şi iniţiativă. — Care credeţi că este prin­cipalul neajuns în fotbalul nos­tru de astăzi ? — Lipsa exigenţei faţă de cei care îşi permit să trateze foarte uşor fot­balul. Există o lipsă de consecvenţă în materie de sancţiuni, care mă în­grijorează. Probabil că Dumitrache, acest talent mare (la origine), este vic­tima acestei inconsecvențe. In afară de asta, văd foarte multe lucruri con­fuze. Eu, de pildă, am abandonat fot­balul la... 25 de ani. La acea vîrstă, deși eram in maximum de formă, fi-• NOI, BĂTRÎNII RIPENSIEI, AM REUSIT, TOTUȘI, UN 3—3 CU AJAX, LA AMSTERDAM • DUMITRACHE, DOBRIN SI RA­­DUCANU AU FOST AVERTIZATI PENTRU... PLICTISEALA... • JUCĂTORUL CARE ABUZEAZA DE FLORICELE E O ACTRITA RĂSUFLATA CARE SE FARDEA­ZĂ VIOLENT • EXTREMELE SÎNT JUCĂTORI DE ELITA, CARE SE NASC GREU • ANTRENORUL — O BARCA FARA VISLE, IN VOIA VALURI­LOR AM ABAN­DONAT LA... 25 DE ANI FOTBALUL • nu Turnaţi plumb in pi­cioarele FOTBALIŞTILOR !­ind şi titular în echipa reprezentativă, mi s-a propus să fiu contabil şef al Uzinelor electrice din Timişoara — absolvisem Academia comercială — dar cu condiţia să renunţ la fotbal. Fiind în situaţia de a alege, am optat pentru... viitor şi am devenit contabil profesionist.­ După un an, am încercat să revin, am jucat cîteva luni, dar mi-am dat seama să este imposibil. Nu ştiu dacă jucătorii noştri de astăzi se află în faţa unor asemenea dileme. Din această ambiguitate se creează un climat de pe urma căruia suferă, în primul rînd, fotbalul. — Credeţi că ne vom califica în turneul final ? — Dacă vedetele neînţelese vor pu­ne umărul, atunci calificarea e posi­bilă. Şi mai e ceva. Profit de această împrejurare ca să-i rog pe spectatori, in calitate de fost fotbalist, să ajute echipa naţională nu numai la bine. Am impresia că echipa noastră naţio­nală se tem­e puţin cînd joacă acasă Dragi prieteni din tribune ! Ştiu că aveţi uneori dreptul să fiţi nemulţu­miţi, dar nu-i aprostrofaţi pe jucători. Procedînd astfel, le turnaţi plumb in picioare. V-o spune un fost interna­ţional, care şi-a dat sufletul pe teren... Ioan CHIRILA 11 FOSTUL INTERNAŢIONAL VASILE DEHELEARU MULŢI DINTRE FOTBALIŞTII NOŞTRI AU CONVINGEREA CĂ SUNT DE NEINLOCUIT...“ - í!!ll]!llllllll!l!!lilííll'!llllí!!!l'l!!lll!!!l!!!!!lll!!l'!ll!!lill!i!ll'l,íí!ilir:! RUGIUBEI Toamna 1971 a oferit iu­bitorilor fotbalului un mo­ment inedit : IN FRUNTEA CLASAMENTULUI GOL­­GETERILOR DIVIZIEI NA­TIONALE A SE AFLA RU­­GIUBEI, CU 11 GOLURI ÎNSCRISE, deci cu trei go­luri mai multe decit cele ale actualului golgeter ROZNAI. Faptul a stîrnit senzaţie. Apariţia im Rugiubei în rirful piramidei eficacităţii a ridicat, pe neaşteptate, o serie de probleme, care au mers pînă la înmulţirea vo­cilor cerînd includerea lui în lotul echipei naţionale. Bugiubei nu făcea parte din familia meteoriţilor de tip DEMBROVSCHI — U.T.A. pentru că avea calităţi teh­nice deosebite, moştenite de la tatăl său, cîndva un foarte subtil înaintaş la U­nirea Tricolor şi apoi la Jiul. Din păcate, TOAMNA DE AUR 1971 a fost un sezon izolat în cariera plijjji de meandre a talentatului îna­intaş de la Sport Club. Cu aceeaşi viteză, Rugiubei a reuşit să reintre în anoni­matul la care nu are drep­tul. Pe neaşteptate, el a început să nu răspundă la comenzile coechipierului său Enterich Dombrovschi, anu­­lîndu-şi parcă reflexele şi momentele de intuiţie din faţa porţii. Suporterii lui Rugiubei, care depăşesc cadrul oraşu­lui Bacău, au fost uimiţi de această „cădere“ a idolului lor, dar explicaţiile sunt sim­ple. Subtilul înaintaş care ar putea să fie Rugiubei este dublat de o extraordinară... lipsă de voinţă ! Furat, ca un bătrîn, de amintirile sa­le, el cedează cu o uimitoa­re uşurinţă invitaţiilor lan­sate de prieteni ...necunos­cuţi, avizi de poveşti fotba­listice. In cadrul acestor li­ !!!!!li!!!!!!II!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Raţiuni, reflexele se sting, iar intuiţia piere. Pentru mulţi, această slă­biciune a lui Rugiubei poar­tă semnul unei fatalităţi de care nu va scăpa niciodată. Există, insă, un om — l-am numit pe antrenorul Petri­­că Rădulescu — care refuză să pună semnul fatalităţii pe aventurile de copil răs­făţat ale lui Rugiubei. El este convins că Rugiubei a ajuns la virsta deciziilor. In recentul cantonament de la Slănic, Rugiubei a dus, vrind-nevrînd, viaţa la care îl obligă calităţile lui deo­sebite, fantezia lui de fot­balist de clasă, din familia unui Ozon. După zilele de cantonament, el a lăsat im­presia ca este un fotbalist nou născut. Se pare că s-a îndrăgostit de noua sa ima­gine... Cine știe dacă Bugiubei nu simte, cu lnruliia sa re­născută, că numărul vîrfu­­rilor din fotbalul nostru se numără pe degetele unei mii­ni ! 1. CH. .lulliilllHllllililIiiiIlllllllllllllülliiim:jl'illllllllliiiii IÜIÍIIII1 iiiiiiiiiiiiin III!!!! WL6M mmmiii!» Nr349 0000300

Next