Gazeta de Sud, iulie 1996 (Anul 2, nr. 396-422)

1996-07-01 / nr. 396

it ­ru UKTA de SÍID 1996 Zodia RACULUi I 05.35 răsăritul VREMEA ÎN OLTENIA Vremea va fi în general frumoasă. Cerul va fi variabil, cu unele înnorări în cursul nopții. Cu totul izolat sînt posibile ploi și averse de ploaie. Vîntul va suflă slab pînă l­a moderat. Temperaturile maxime vor fi­ cu­prinse între 25 și 30 ° C iar minimele între 13 și Cursul de referință al BNR -1 dolar SUA = 3041 lei -1 marcă germană = 1995 lei M­EMENTO • 1530 - Nikolaus Olahus îi scrie lui Eras­mus din Rotterdam, începe astfel, între cei doi învățați umaniști, o corespondență care va dura mai mulți ani, de o deosebită importanță culturală. • 1784 - A murit compozitorul Wilhelm Friedemann Bach, cel mai înzestrat și mai original dintre fiii lui J.S. Bach. • 1866 - Este promulgată­­ Constituția României (alcătuită după modelul celei bel­giene); a rămas în vigoare, cu unele revizuiri și modificări, pînă în 1923. • 1881 - A apărut, la Iași, revista de ori­entare general-democratică „Contemporanul“. • 1917 - A murit Titu Maiorescu, fondator și conducător al cenaclului „Junimea“ și al revistei „Convorbiri literare“, întemeietor al criticii românești moderne, părintele spiritual al lui Eminescu, un adevărat părinte cultural al timpului său. • Ileana STĂNCULEASA zile trecute: 182 zile rămase: 184 apusul 21.03 SFÎNTU­LEONTIE BE­LH RĂBĂȘTI Spațiul Sfint al Ortodoxiei Românești a fost din vechime presărat cu lumini ale lui Hristos - mănăstir și biserici­­ ridicate de domni iubitori de Dumnezeu Neam și Țară, sau de români simpli îndumnezeu­ întru Iisus Hristos, în aceste adevărate izvoare ale credinței Neamului Românesc s-au sălășluit călugări preoți și pustnici, care au luminat oamenii și s-au rugat, înaintea Bunului Dumnezeu, pentru neamu acesta al nostru, atît de oropsit, din totdeauna. O ast­fel de flacără vie a iubirii de Hristos Dumnezeu a fos și este cel prăznuit astăzi de Sfînta Biserică Ortodoxa Română. Sfîntul Leontie de la Rădăuți, într-o lucrar publicată în 1878 intitulată Palm­odia, dar alcătuit între anii 1621-1622 de teologul ucrainean Zahari Kopistenski, ieromonah din Kiev, sínt menționat moaștele Sfîntului Leontie: „La Rădăuți, în episcopie Sfîntul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupu întreg“. Născut, undeva pe la mijlocul veacului a XlV-lea, el a făcut parte din obștea călugărilor ră­dăuțeni, fiind chiar starețul mănăstirii cu hramu Sfîntul Nicolae din localitate, devenită apoi episcopi și loc de îngropăciune primilor domni moldoven Pentru viața sa cu adevărat sfintă, trăită în post , rugăciune, smerenie și milostenie, Bunul Dumneze l-a înfrumusețat pe cuviosul Leontie și cu dara facerii de minuni, a vindecării tuturor bolilor și ne­putințelor, rînduială pentru care mulțime de popor la calea Rădăuților, căutînd la Sfîntul ieromonah tă­măduire și cuvînt de alinare. în vremea domniei lu Alexandru cel Bun (1400 - 1432) el s-a retras din sca­unul episcopal îmbrăcînd marea schimă monahală primind cel de-al doilea nume sub care ne este cu­noscut (Leontie), primul fiind cel de Lavrentie. Sfin­tele sale moaște, aflate cîndva în biserica Sfîntu Nicolae din Rădăuți, ctitorită de Bogdan Vodă (135 - 1365), au fost, în anul 1639, pîngărite și risipite c­u ceată de răufăcători, veniți din afara hotarelor, „î nevoințe duhovnicești toată viața ai petrecut-o primind harul preoției, cu smerenie și cu frică . Dumnezeu, ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acest roagă-1 Sfinte Leonte, să mîntuiască suflete­ noastre“. (Troparul Sfîntului). Dumnezeului nostr Slavă! • Dr. IORDACHE Mihai-Dori I HHHTIB 396/luni, 1 iulie 1996 Salon literar, la început și la sfîrșit de veac­­ . La începutul secolului, casa din Craiova Elenei Farago era deschisă, cu adevărată meterie, tuturor artiștilor, scriitorilor și, în general, intelectualilor din acest oraș. Astfel, prin aceste întîlniri, aici a luat ființă salonul iterar al poetei, care avea să cunoască, timp de tei decenii, o activitate febrilă. Pe lîngă scri­­torii craioveni amintiți mai sus, aici poposeau, recînd prin Craiova, mai toți marii scriitori ai vremii, între care îi amintim pe Emil Gîrleanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Geo Bogza, Cincinat Pave­­escu - atrași nu numai de plăcerea de a se afla în prezența poetei, dar și pentru prilejul discu­rilor despre mișcarea literară și culturală. Dată fiind importanța acestor reuniuni pentru menținerea unui climat creator, este ăudabilă încercarea colectivului Bibliotecii Aman de a relua tradiția salonului literar „Ele­na Farago“, în cadrul căruia au loc deja întîl­niri cu scriitori, critici literari, ziariști, oameni de artă, actori, muzicieni, personalități ale culturii naționale și locale. Semn că inerția poate fi învinsă și că sfîrșitul de veac nu îm­piedică readucerea literelor și spiritului crea­tor în atenția craiovenilor. Elena Farago - bibliotecar de excepție Afirmîndu-se tot mai mult în viața cultu­rală a Craiovei, în semn de recunoaștere a contribuției sale, în septembrie 1921, primarul de atunci al Craiovei - I.B. Georgescu -, la re­comandarea lui Octavian Goga, o numește pe Elena Farago directoare a Fundației „Alexan­dru și Aristia Aman“, post pe care poeta îl o­­cupă pînă la sfîrșitul vieții. Talentul și perso­nalitatea sa, prestigiul pe care îl avea pe plan național, relațiile cu instituțiile și oamenii de cultură au făcut ca acest așezămînt să devină o prezență vie în viața orașului. Devotamentul și afecțiunea față de urbea adoptivă în care a venit în 1907 și unde a trăit pînă în 1954, adeziunea profundă la climatul spiritual craiovean au determinat-o pe poetă să creeze pe lîngă fundație și o universitate liberă, unde personalitățile intelectuale ale orașului au ținut prelegeri de literatură și artă, însăși Elena Farago susținînd un curs de istoria artelor. în 1922, la numai un an după numire, poetul Ion Minulescu, director general în Mi­nisterul Cultelor și Artelor, consideră de dato­ria sa să-și exprime satisfacția față de „orîn­­duirea exemplară a acestei superioare instituții artistice, ce face în primul rind cinste acelei primării și care se datorează în bună parte rîv­­nei și activității depuse de apreciata scriitoare Elena Farago, ce s-a consacrat cu totul acestui așezămînt“. Preocupată de munca pe care o desfășura în cadrul fundației, exigentă cu propria-i ac­tivitate, observă că regulamentul bibliotecii, din 1908, necesită unele modificări. Prin ur­mare, în 1925 propune unele amendamente și înscrierea cititorilor. Donațiile particulare au sporit zestrea bibliotecii Din datele oferite de prof. Mariana Le­­ferman, reiese că o preocupare permanentă a Elenei Farago a constituit-o completarea co­lecțiilor. O susținută corespondență s-a înre­gistrat între fundația condusă de poetă și Primăria Craiovei, prin care se solicitau fon­duri pentru achiziții, volume din clasicii români și străini, lucrări de istorie și critică literară, filozofie, estetică, drept, știință etc. Prin abonamente se urmărea alcătuirea unor colecții de bază, biblioteca fiind abonată, în acea perioadă, la publicații românești precum: „Cele Trei Crișuri“, „Viața Românească“, „Boabe de grîu“, „Convorbiri literare“, „Ar­hivele Olteniei“, „Revista Fundațiilor“, „Gîn­­direa“, „Familia“, „Viața Literară“, ca și la publicații străine precum:­ „L'illustration“, „Mercure de France“, „Les nouvelles litte­­raires“, „Les Annalles“, „La science et la vie“. Un capitol aparte însă îl constituie dona­țiile particulare, datorită cărora s-a îmbogățit fondul de carte. Remarcabilă, în acest sens, este donația, de aproape 4.000 de volume, din partea lui Nicolae P. Romanescu - fostul pri­mar al Craiovei, care în 1931 dăruia bibliotecii și un mobilier valoros. O altă donație este aceea din primăvara anului 1935, a proza­torului și dramaturgului Caton Theodorian, care, oferind un însemnat număr de cărți autografe, își mărturisea intenția „de a înlesni Fundației Aman înființarea unei secții de manuscrise și autografe“, așa cum văzuse în biblioteci și muzee din Milano, Veneția, Flo­rența, Viena, în perioada 1918 - 1940, biblio­teca a achiziționat 8.358 de titluri, în 9.651 de exemplare, la acea dată, grație poetei, existînd fișe pe autori, fișe pe specialități, fișe speciale pentru studii critice, pe autori studiați, toate în ordine alfabetică și un catalog special pentru cărțile­ românești, tot în ordine alfabetică. In spiritul dreptății și al onoarei ! Contribuția Elenei Farago la istoria literară a fost prețuită de mari critici literari ai vremii, dar mai ales de Eugen Lovinescu, în casa memorială, organizată cu sprijinul prof. univ. dr. doc. C.D. Papastate și al lui Mihnea Farago, fiul scriitoarei, este expusă, în original sau în fotocopie, aproape întreaga operă a poetei, nelipsind cunoscute volume ca: „Versuri“, 1906; „Șoapte din umbră“, 1908; „Din taina vechilor răspîntii“, 1913; „Șoaptele amurgului“, 1920; „Poezii“, 1937; „Din traista lui Moș Crăciun“, 1920; „Ziarul unui motan“, 1924; „într-un cuib de rîndunică“, 1925; „4 gîște năzdrăvane“, 1944; „Să nu minți, să nu furi“, 1944 etc. Aici sînt expuse premiile și distincțiile poetei: cele ale Academiei Române din 1909 și 1921; premiul Neuschatz, 1927; premiul literar parizian „Femina“; premiul național pentru literatură, din 1937; meritul cultural cls. a II-a și „Bene Merenti“, în 1931, în semn de recunoștință pentru implicarea poetei în viața acestui oraș. Primăria Craiovei i-a conferit, la 21 aprilie 1947, titlul de cetățean de onoare, despre care, de asemenea, vorbesc documen­tele existente aici, alături de portretele de familie sau ale poetei la diferite vîrste, mo­bilierul, biblioteca, biroul de lucru sau mașina de scris. Și nu trebuie uitat faptul că, după pensi­onarea sa de către Casa Scriitorilor Români, o boală grea a obligat-o, timp de peste două decenii, să nu-și părăsească locuința - acest adevărat sanctuar al spiritului civic și literar, al exemplarei conduite creatoare și de viață - care își așteaptă și astăzi vizitatorii, în plin centrul Craiovei, sub freamătul noilor vremuri.­ ­K • Florea MIU CULTURA In anticamera posterității: 4 Casa memorială „Elena Farago" sau realitatea de lungă noi privind programul de funcționare, sarcinile bibliotecarilor, regimul de împrumut al cărților — 11 ! Mazilu, într-o valoroasă montare la Teatrul Popular Severinean. Dacă pînă acum aspirația de a avea un teatru profesionist le-a fost, în ciuda tuturor promisiunilor, sistematic înăbușită, severine­nilor le-a rămas consolarea de a putea asista, din cînd în cînd, la cîte o premieră a Teatrului Popular, instituție culturală non-profit, ca să zic așa, ce a putut supraviețui spiritului demo­lator postdecembrist exclusiv prin entuziasmul și convingerea în biruința pasiunii pentru actul artistic de calitate, dovedite de o mînă de oa­meni talentați și altruiști (actori, regizori, sce­nografi, persoane cu responsabilități mana­geriale). Unul dintre acești oameni este regi­zorul Valentin Vasilescu, un veritabil om de teatru, de numele căruia se leagă ultima ten­tativă (eșuată) de a se pune, la Drobeta Turnu Severin, bazele unei trupe teatrale profesi­oniste. Ieșind dintr-o lungă izolare autoim­­pusă, el i-a convocat pe patru dintre cei mai cunoscuți actori locali și, în condiții de quasi­­conspirativitate, a pregătit spectacolul cu piesa „Don Juan moare ca toți ceilalți“ de Teodor Mazilu. Premiera a avut loc vineri seara, în sa­la mare a teatrului. De la bun început, trebuie să spunem că a fost nu numai cea mai reușită montare din ultimii șase ani, cu participarea trupei Teatrului Popular, dar, prin origina­litatea viziunii și prin rigurozitatea cu care au fost puse în evidență temele și motivele, și un spectacol ce poate rivaliza cu oricare altul al trupelor consacrate. Mazilu nu este nici pe departe un autor facil sau, cum s-au grăbit alții să-l înserieze, manierist.Revitalizînd o specie - farsa tragică - ce părea a fi căzut în desuetu­dine și punînd accent, cum spunea cîndva Eu­gen Simion, pe „comedia limbajului întors“, Mazilu se situează, indubitabil, între cei mai profunzi și originali dramaturgi români de după război. Pe de altă parte, piesa „Don Juan moare ca toți ceilalți“ este, alături de „Mobilă și durere“, una din capodoperele lui Teodor Mazilu. O dificultate deci dublă pentru Valen­tin Vasilescu. Sub raportul nivelelor de semni­ficație, regizorul a avut de ales, spre a da re­prezentației un anumit coeficient de greutate ideatică, între motivul desacralizării legendei și cel al imposibilității evadării din mit. Se­­sizînd calea netedă pe care i-o oferea primul, Valentin Vasilescu a mizat aproape exclusiv pe cel de-al doilea motiv, adecvîndu-și în acest scop toate mijloacele regizorale. El ne pro­pune, în interpretarea atentă a lui Nicolae Mîțu, un Don Juan dilematic, răvășit de întrebări și apăsat de neputințe, captiv irever­sibil al propriei legende. Alăturarea voit bi­zară, anacronică a simbolurilor literare și is­torice, creștine și profane (Don Juan, Maria Magdalena, Maria Antoaneta) este rezolvată scenic de Valentin Vasilescu printr-o discretă suprapunere/succesiune a planurilor și printr­­o bine dirijată variație a jocului actorilor. Ajunși aici, să remarcăm dezinvoltura, aplom­bul Monicăi Ciurea (Maria Magdalena), ca și rafinamentul desăvîrșit cu care Carmen Cîr­­țînă-Luca dă expresie, în rolul Maria Antoa­neta, unei conformații frivole, fără a cădea în facilități licențioase. Inserțiile în textul lui Mazilu sunt puține (cele mai semnificative în dialogul lui Don Juan cu Gardianul) și au, în general, menirea de a potența senzația deri­zoriului existențial. Moartea lui Don Juan, cel care tînjește după femeia Maria Magdalena și nu după mitul omonim, este, în viziunea lui Valentin Vasilescu, o soluție auctorială demon­strativă, ușor factice, de unde și șarja din scena finală, cu fanfara care interpretează un marș funebru. Regizorul a dorit astfel să contraba­lanseze nota tragică, prea evidentă la un mo­ment dat, readucînd piesa la datele de bază ale speciei (farsa tragică). O montare valoroasă, care readuce în actualitate un dramaturg român de primă linie și care consacră un regizor mult prea risipitor cu sine. • Eugen MAICINEANU * „Don Juan moare ca toți ceilalți“, de Teodor Mazilu, în regia lui Valentin Vasilescu

Next