Gazeta Învățământului, 1952 (Anul 4, nr. 144-195)
1952-01-05 / nr. 144
Pag. 2 GAZETA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI Atunci când lucrăm cu mai multe clase Și planificăm lecțiile este foarte important să determinăm just locul și caracterul muncii individuale a copiilor. Adesea, învățătorul dă de lucru clasei cu care nu lucrează direct, nu cu scopul, de a rezolva anumite probleme, pe care le pune lecția, ci numai pentru a da de lucru copiilor, cât timp va lucra cu cealaltă clasă. Munca individuală în timpul lecției poate fi productivă numai atunci când este bine chibzuită și serios pregătită. Munca individuală a elevilor trebue să se facă sub conducerea învățătorului și să se bizuie pe cunoștințele și deprinderile elevilor. Când se lucrează cu mai multe clase, este necesar ca unele lecții să fie strâns legate între ele nu numai prin conținut, dar și din punct de vedere al organizării. Stabilirea acestei legături este foarte importantă mai ales atunci când munca individuală a elevilor este pregătită de învățător din timp, cu două, sau trei zile înainte. Faptul acesta îl obligă pe învățător să-și planifice munca, pe care o face cu copiii, nu numai pentru ziua următoare, ci pentru mai multe zile. Un astfel de plan se alcătuește la început în linii generale, învățătorul trasează în cuprinsul lui numai conținutul câtorva lecții. Pentru a planifica cu câteva zile înainte conținutul unor lecții, învățătorul trebue să cunoască amănunțit materialul de studiu. Sarcina învățătorului nu constă numai în repartizarea justă a materialului pe ore, ci și în stabilirea unei legături strânse între ele. In planul de muncă lecțiile trebue să fie prezentate după un anumit sistem. Uneori, când învățătorul predă la două clase acelaș obiect, ca de pildă gramatica, aritmetica și, deși are de lucru cu material diferit pentru fiecare clasă, totuși folosește noțiuni și imagini înrudite, are posibilitatea să strângă la un loc pe copiii mici și pe cei mari și să lucreze împreună. Dăm un exemplu, învățătorul face exerciții gramaticale cu elevii din clasa IV-a. La această muncă asociază și pe elevii din clasa a II-a. Elevii din clasa a II-a se ocupă de cuvintele din propozițiunile scrise pe tablă pentru analiza gramaticală care exprimă o acțiune, o însușire, găsesc întrebările la care răspund unele cuvinte, caută vocalele neaccentuate, anumite consonante, etc. Elevii din clasa a IV-a analizează aceleași cuvinte ,arătând formele lor gramaticale, structura lor morfologică, schimbându-le la cererea învățătorului, încă un exemplu : La ora de gramatică, învățătorul intenționează să dea elevilor mai mici o lucrare individuală ca, de pildă să copieze de pe tablă, un text și să pună accentele în cuvintele subliniate. Elevii fac această lucrare oral, în prealabil, sub îndrumarea învățătorului. Citesc propozițiunile și analizează cuvintele subliniate, arătând din câte silabe este format fiecare cuvânt și pe care silabă cade accentul, învățătorul atrage în această analiză și pe elevii mai mari, complicând tema. Se cere de pildă, să arate vocalele accentuate și neaccentuate din cuprinsul altor cuvinte din propozițiune, să găsească cuvinte care au aceeași rădăcină cu anumite cuvinte din text, să le sublinieze și să alcătuiască propozițiuni cu ajutorul lor, etc. Tot așa se poate face cu două clase o lecție de aritmetică, făcând exerciții orale cu copiii. Lecția cu două clase este utilă pentru faptul că disciplinează pe copii, le creează încă de la început dragostea de muncă, trezește atenția și interesul pentru obiectul care se predă. Deaceea, este foarte important ca această muncă să nu se desprindă din restul lecției, ci să fie folosită de învățător ca punct de plecare pentru desfășurarea mai departe a lecției. In majoritatea cazurilor, învățătorul care lucrează cu mai multe clase trebue să înceapă lecția dând lucrări individuale fiecărei clase. Caracterul acestor lucrări se va deosebi după conținutul și tipul lecției. Lecțiile cu două clase sunt de trei feluri: a) lecție în care se învață, în amândouă clasele, material nou; b) lecție în care o clasă învață material nou, iar cealaltă fixează, repetă sau înregistrează materialul învățat; c) lecție în care amândouă clasele repetă materialul învățat. Pentru învățător este mai ușor să dea lucrări individuale elevilor mai mari decât celor mici. Copiii mai mari au mai multe cunoștințe, înțeleg lucrările mult mai repede decât cei mici, au mai multă pricepere și sunt mult mai deprinși să facă singuri lucrările date de învățător. Datorită acestui fapt, învățătorul poate să dea copiilor mai mari o lucrare și să-i organizeze pentru muncă individuală. El poate astfel să-și facă timp pentru a explica materialul nou copiilor mai mici. Lecția se poate alcătui și astfel, învățătorul dă mai întâi lucrări individuale elevilor mai mici. Lucrul acesta este posibil și corespunde scopului urmărit dacă lucrarea individuală, pe care o dă învățătorul pentru studiul materialului nou, este strâns legată de lucrarea făcută de elevi acasă și se bazează în întregime pe materialul învățat atunci. Astfel, de pildă, dacă învățătorul explică scăderea numerelor până la 20, când trec de 10 (15—7) este evident că trebue să repete cu copiii cum se împart cifrele în părțile lor componente (7=5-12), scăderea din 10 (10—2) și scăderea a două numere când rezultatul este 10 (15—5). Toate acestea au fost învățate, și în legătură cu ele elevii au făcut exerciții la lecțiile precedente. Desfășurarea lecției depinde de clasa cu care începe învățătorul munca directă cu copiii. Dacă învățătorul dă o lucrare individuală copiilor mai mici la începutul lecției, explicarea materialului nou se face în a doua jumătate a lecției. Copiii mai mari capătă explicații asupra materialului nou în prima jumătate a lecției. Când stabilește modul cum se va desfășura lecția, învățătorul nu trebue să uite că munca directă cu copiii depinde, în primul rând, de caracterul materialului de studiu pe care îl va explica copiilor. Dacă materialul se însușește greu și va fi nevoie, după explicații, să fixeze materialul nou în aceeași lecție, învățătorul va trebui să dea explicațiile în prima jumătate a orei. In timp ce într'o clasă se dau explicații, copiii din cealaltă clasă se pregătesc singuri pentru munca cu învățătorul: își revăd lucrările făcute acasă, copiază de pe tablă textul dat de învățător, citesc materialul nou din carte, etc. Explicarea noului material, atât într’o clasă cât și în cealaltă, se termină printr’o lucrare individuală. Copiii își încep lucrarea sub supravegherea directă a învățătorului. Pentru aceasta, se iau câteva minute din timpul prevăzut pentru explicarea materialului nou. Apoi elevii lucrează singuri. Ei fac în clasă o parte din lucrare, folosind timpul care le-a rămas și fac restul lucrării acasă. In clasă, unde învățătorul a explicat materialul nou în a doua jumătate a orei, copiii fac numai o mică parte din lucrarea individuală. Lucrarea o încep în clasă și o termină acasă. Când se planifică lecția care într'o clasă începe cu studiul materialului nou, iar în cealaltă clasă cu fixarea sau repetarea materialului învățat sau cu controlul cunoștințelor elevilor, desfășurarea muncii depinde de clasa la care se face o lecție nouă. De pildă, dacă trebue să explice un material nou copiilor mai mari, învățătorul începe lecția cu elevii mai mici, iar elevii mai mari încep lecția cu munca individuală. Acest început de lecție, când o clasă învață material nou, iar cealaltă repetă sau fixează materialul, sau în care se face controlul cunoștințelor copiilor, este un început obișnuit. Dacă clasa în care se face repetarea sau fixarea materialului învățat a primit încă din lecția trecută o temă pentru muncă individuală sau dacă copiii continuă munca făcută în parte acasă, atunci învățătorul poate începe lecția direct cu cealaltă clasă. In majoritatea cazurilor, învățătorul trebue să respecte această regulă : să înceapă lecția, dând munca individuală clasei pentru care a prevăzut repetarea sau fixarea materialului învățat sau să dea o lucrare scrisă, pentru a controla cunoștințele elevilor. Faptul acesta dă posibilitate învățătorului să folosească o mare parte din timp pentru a explica materialul nou în cealaltă clasă. Totuși, trebue să ținem seama că este absolut necesar să prevedem în clasa în care se face repetarea sau fixarea materialului învățat, 10—15 minute în care învățătorul lucrează direct cu copiii, după efectuarea muncii individuale. Explicarea noului material și munca individuală a copiilor la aceeaș oră se planifică după acelaș procedeu ca și lecția la care se învață material nou în amândouă clasele. Lecția la care se repetă materialul învățat, în amândouă clasele, nu prezintă nicio greutate deosebită la organizarea ei. La aceste lecții învățătorul are posibilități mult mai largi pentru a efectua munca individuală cu elevii, decât la cele două tipuri de lecții, amintite mai sus. La planificarea lecției cu trei sau patru clase, împărțirea timpului este condiționată în special de gradul muncii în fiecare clasă de complexitate . Evident că, în clasa în care materialul lecției este mai complex, trebue acordat mai mult timp pentru munca directă a învățătorului cu copiii. Ca regulă, învățătorul trebue să rezerve mai mult timp pentru predarea materialului nou. In clasele în care munca individuală, bazată pe un material pregătit dinainte, poate să ocupe o bună parte din lecție, munca directă a învățătorului nu ocupă mai mult de 5 sau 10 minute. Timpul acesta este suficient pentru revederea lucrărilor elevilor, pentru a da anumite îndrumări, sau pentru a schimba tema. Când predă un material nou, învățătorul dă elevilor la începutul lecției o scurtă lucrare pentru munca individuală, ca de pildă , să confrunte lucrarea scrisă" acrul*i cu textul de pe tablă, să confrunte dacă au rezolvat corect problemele și exercițiile făcute acasă, cu rezultatul dat de învățător, să examineze un obiect de studiu sau imaginea lui, să facă anumite observații după indicațiile învățătorului, să-și aducă aminte de materialul învățat și să pregătească răspunsurile la întrebările puse de învățător, etc. U. R. S. S. MEIMVATA Pentru învățătorii care predau la două sau mai multe clase Planificarea și predarea lecției înflorirea culturii în satele colhoznice O puternică lumină electrică luminează seara străzile largi ale satului Nicolscoe din raionul Cuzneți, regiunea Penza. Un număr de 3 stațiuni hidroelectrice furnizează curent electric fermelor pentru creșterea vitelor, întreprinderilor auxiliare, instituțiilor sătești și unui număr de 1.280 de locuințe ale colhoznicilor din artelul agricol „Drumul spre comunism“. Colhoznicii acordă o mare atenție desvoltării culturii. In sat funcționează o școală medie și două școli de 7 ani, 2 cluburi, 3 biblioteci, 2 stațiuni de amplificare colhoznice, care deservesc 800 de abonați. Locuitorii satului primesc peste 300 exemplare de ziare și reviste. In anii regimului sovietic jumătate din numărul populației mature din satul Nicolscoe a absolvit școli medii și superioare și și-a îmbogățit cunoștințele urmând la diferite cursuri. In regiunea Penza sunt multe astfel de sate. Cultura satelor colhoznice s’a desvoltat în ritm impetuos în anii Cincinalului de după război. Tradiționalele târguri de cărți organizate toamna se bucură de o mare popularitate- Anul acesta valoarea cărților vândute în cadrul unor astfel de târguri s’a cifrat la suma de 1.200.000 ruble. Numai colhoznicii din artelurile agricole: „Miciurin”, „Voroșilov“, și „Crasnoarmeeț" din raionul Cuznețc au cumpărat cărți în valoare de 20.000 ruble. Minunatele realizări în învățământul sovietic în anul 1951 In anul 1951, în U.R.S.S. s’au alocat pentru învățământul public 59 miliarde ruble. In ultimii 20 de ani, numărul școlilor medii din U.R.S.S. s’a mărit de peste patru ori, iar numărul școlilor de 7 ani a crescut de peste opt ori. După Marele Război pentru Apărarea Patriei, numai în R.S.F.S.R. s’au refăcut și construit 8.000 de școli care pot să cuprindă peste 1.000.000 de elevi. In anul 1951 s’au construit în R.S.F.S.R. 1860 de clădiri școlare, dintre care majoritatea au început să funcționeze din prima zi a anului școlar. 570 de școli noi s’au deschis în 1951 în Ucraina, 423 de școli în Kazahstan și sute de școli în alte republici. La 1 Septembrie 1951, în școlile din orașele și satele Uniunii Sovietice au intrat peste 37.000.000 de elevi. Acest număr întrece de peste patru ori numărul de elevi din Rusia prerevoluționară. Deosebit de mult a crescut numărul elevilor în Republicile naționale, care fuseseră la marginile vechii Rusii țariste. De pildă, în școlile din Uzbekistan sunt astăzi de 65 de ori mai mulți elevi decât înainte de Revoluție, iar în Kazahstan de 42 ori In Uniunea Sovietică funcționează școli în mai mult decât o sută de limbi ale popoarelor din U.R.S.S. Peste 40 de naționalități au căpătat deabia după Revoluție un alfabet al lor propriu. In regiunea autonomă Tuvină, a cărei populație nu avea scriere proprie până în anul 1917 și era aproape total analfabetă, există astăzi 183 de școli cu 27.000 de elevi, o școală pedagogică, un tehnicum agricol, școli sanitare și cooperatiste, etc. Editurile didactico-pedagogice sovietice au tipărit în anul 1951, 166 milioane exemplare de manuale pentru elev. 1.600.000 de cadre didactice lucrează în școlile Uniunii Sovietice. Majoritatea lor s’au pregătit pentru această muncă în anii puterii sovietice. In U.R.S.S. există peste 370 de școli superioare și institute pedagogice și aproape 700 școli medii pedagogice, în care învață sute de tineri și tinere sovietice. In universitățile, institutele și tehnicismurile sovietice învață 2.720.000 de studenți. Numai in anul 1951" " școlile speciale medii și superioare au dat economiei naționale a țării 463.000 de tineri specialiști. Institutele tehnice au dat aproape 30.000 de ingineri, iar universitățile și institutele de învățământ pedagogic au dat aproape 80.000 de profesori pentru școli și tehnicumuri. Agricultura a primit 12.000 de tineri specialiști. In toamna anului 1951, cele 95 de academii și institute agricole au primit în anul 125.000 de tineri și tinere. In perioada cincinalului stalinist de după război s-au editat pentru studenții sovietici peste 2.000 de titluri de manuale și lucrări, cu un tiraj total de peste 36.000.000 exemplare. In legătură cu examenele din învățământul superior Examenele sunt o parte integrantă a procesului de învățământ din școala superioară sovietică. Pregătirea pentru examene permite fiecărui student să-și sintetizeze nu numai cunoștințele dobândite la prelegeri și la lucrările practice, ci și cunoștințele culese din cărți și în timpul practicii în producție. Examenele sunt, în acelaș timp cel mai important mijloc de control și evidență a învățăturii studenților . Ministerul învățământului Superior al U.R.S.S. a elaborat în luna Mai 1951 o nouă hotărîre în legătură cu examenele în școlile superioare. Această hotărîre lărgește drepturile conducătorilor institutelor superioare de învățământ în privința rezolvării problemelor concrete care apar în procesul muncii didactice. Conducătorii institutelor de învățământ superior trebue să asigure o înaltă exigență față de cunoștințele studenților. Hotărîrea subliniază în mod deosebit rolul de răspundere al catedrelor și al tuturor cadrelor universitare, atât în organizarea pregătirii studenților cât și în desfășurarea examenelor. Primul punct al hotărîrii arată că unicul criteriu de apreciere a învățăturii studenților este examenul dat în termenul stabilit. Astfel, numai examenul dă o apreciere obiectivă și stabilită în mod oficial cu privire la succesele obținute de studenți într'o anumită perioadă de timp. Un element organizatoric deosebit de însemnat este alcătuirea justă și publicarea la timp a programelor examenelor. Aceste programe permit studenților să-și planifice din vreme munca de studiere materialului pentru examene. In legătură cu aceasta, hotărîrea arată că programul examenelor trebue alcătuit de către decan, această muncă de răspundere neputând fi încredințată colaboratorilor tehnici ai instituțiilor de învățământ superior. La alcătuirea programului examenelor, decanul trebue să țină seama de complexitatea diferitelor discipline și de timpul pe care-1 cer ele pentru pregătire, de condițiile în care s’au ținut cursurile respective, etc. Toate acestea vor arăta care este cea mai justă repartizare a examenelor în timp, care examene trebue date la începutul sesiunii și care trebue lăsate la sfârșit. Decanul poate să țină seama și de dorințele studenților, dacă acestea nu contrazic cerințele metodologice și pot contribui la ridicarea calității cunoștințelor. Un program de examene bine stabilit exclude împărțirea mecanică a timpului rezervat pentru sesiune. într-o serie de cazuri este mult mai just ca pentru recapitularea materiei în vederea examenului să se rezerve pentru o disciplină 5—6 zile, în timp ce pentru asta se rezervă numai 2 sau 3 zile. O trăsătură caracteristică a școlii superioare sovietice este legătura strânsă dintre teorie și practică în procesul de învățământ. Această legătură trebue să se manifeste și în cadrul examenelor. In acest sens, hotărîrea arată că la examene trebue să se verifice atât cunoștințele studenților în domeniul teoriei, cât și deprinderile de aplicare a cunoștințelor la rezolvarea problemelor practice . Noua hotărîre, la fel ca și cea precedentă, recomandă ca examenele să se facă pe bază de bilete. Acest sistem de verificare a cunoștințelor studenților are multe avantaje. Discutând conținutul biletelor, catedra poate asigura linia ideologicăpolitică și formularea precisă a întrebărilor pentru examen. Această metodă de examinare nu exclude însă întrebările verbale puse de examinator. In acest caz însă trebue să se asigure ca nici o problemă să nu se repete în cursul examenelor, iar formularea întrebărilor să fie precisă și limpede, astfel încât tuturor studenților să li se pună în față aceleași cerințe. Bineînțeles că este mai ușor să se respecte toate aceste cerințe atunci când se folosesc biletele dar, în unele cazuri, catedrele pot găsi că pentru anumite discipline este mai potrivită forma de examinare prin întrebări directe. Examinatorii trebue să pună întrebări suplimentare numai în cazul când un student n’a răspuns destul de precis sau destul de cuprinzător la întrebările din bilet, sau dacă există bănuiala că Studentul nu s’a pregătit suficient pentru examen. In această privință, o cerință metodologică importantă este ca examinatorul să știe să asculte pe student până la capăt, fără a-l întrerupe cu întrebările suplimentare. Problemele metodologice ridicate de pregătirea și desfășurarea examenelor trebue să fie rezolvate de fiecare catedră în parte, pe baza principiilor generale după care se conduce școala superioară sovietică. (După un articol de docent S. I. Zinoviev, publicat in Vestnic Vissel Școli) Noi fabrici și uzine In anii puterii sovietice R.S.S. Kirghiză s’a transformat într’o republică cu o industrie desvoltată. Sutele de întreprinderi industriale, — uzine și fabrici, mine și schele petrolifere — construite în această perioadă, dau țării cărbune și petrol, mașini agricole și strunguri, țesături de mătase și lână, piele și încălțăminte, conserve și zahăr. Industria acestei republici continuă să crească și să se desvolte. Pe an ce trece se construesc mereu noi întreprinderi, se reconstruesc și se lărgesc cele vechi. In așezarea Rebade este în curs de construcție un mare combinat pentru prelucrarea cărnii Aici s-a terminat construcția unei uzini electrice, a unui frigider și a unei secții pentru prelucrarea cărnii și a grăsimii. O parte a acestui combinat funcționează livrând țării primele sale produse. Se lărgește și combinatul pentru prelucrarea cărnii din orașul Frunze, care navagi și în R.S.S. Kirghiză se îmbogățește cu un frigider și utilaj nou." In republică se construesc deasemeni, câteva fabrici noi pentru prelucrarea untului și brânzei. Pe una din pășunele alpine ale regiunii Isc-Culskî, s’a terminat de curând construcția unei fabrici de brânzeturi, care va prelucra anual circa 1.000 tone de lapte. In această întreprindere toate procesele de fabricație sunt mecanizate. Se termină deasemenea construcția fabricii de produse lactate din Qșc și a fabricii de unt de la Krîl-Kirsk. In 1952 la Ananiev va începe construcția unei fabrici de unt și a altor întreprinderi pentru prelucrarea laptelui. In raionul Panfilov, regiunea Frunze, a început construcția primei fabrici de iută din republică. Se lărgește considerabil capacitatea fabricii pentru prelucrarea cânepii, din orașul Frunze. Revoluția din 1905—1907 a fost un eveniment istoric a cărui influență a depășit granițele Rusiei. Experiența vastă câștigată de massele revoluționare în lupta împotriva asupririi și exploatării, formele de luptă folosite în anii revoluției, principiile strategice și tactice elaborate de Lenin și Stalin pentru Partidul proletariatului în revoluția burghezodemocratică, — toate acestea au devenit un bun al proletariatului internațional. O înrâurire deosebit de puternică a avut revoluția din 1905—1907 asupra mișcării muncitorești din țara noastră. Se știe că mișcarea muncitorească dela noi s’a desvoltat într’o vreme când centrul mișcării revoluționare se mutase din Apusul în Răsăritul Europei. Din această pricină — așa cum ne învață tov. Gh. Gheorghiu-Dej — „începând cu crearea primelor cercuri muncitorești, cursul întregii desvoltări a mișcării noastre muncitorești este influențat de cursul mișcării revoluționare din Rusia” (Gh. Gheorghiu-Dej : „30 de ani de luptă a Partidului sub steagul lui Lenin și Stalin”). Se înțelege că un eveniment de amploarea revoluției din 1905—1907 nu putea trece fără a lăsa urme adânci în istoria mișcării muncitorești din țara noastră. Prin însăși caracterul său, prin obiectivele sale, prin sarcinile pe care și le punea, prin forțele participante, revoluția din 1905—1907 a trebuit să aibă o influență considerabilă asupra proletariatului din România. In raportul său „30 de ani de luptă a Partidului sub steagul lui Lenin și Stalin”, tov. Gheorghiu-Dej scoate în evidență caracterul specific al evoluției României în perioada desvoltării capitaliste, și anume faptul că burghezia a căzut la înțelegere cu moșierimea pentru a înăbuși lupta poporului. In condițiile trecerii capitalismului spre stadiul imperialist, la începutul secolului al XX-lea, economia țării noastre păstra puternice rămășițe feudale, la baza înțelegerii între burghezie și moșierime fiind menținerea marii proprietăți moșierești asupra pământului. Sângeroasa exploatare a țărănimii de către moșieri și arendași se împletea cu intensificarea exploatării capitaliste a proletariatului, ca urmare a desvoltării industriei. Cele ce se petreceau în țara noastră erau o confirmare concludentă a afirmațiilor lui Lenin, care spune: „Este în avantajul burgheziei să se sprijine pe unele rămășițe ale trecutului împotriva proletariatului, de pildă pe monarhie, pe armata permanentă, etc. Pentru burghezie este avantajos ca revoluția burgheză să nu măture prea hotărît toate rămășițele trecutului, ci să mai lase unele din ele, astfel ca această revoluție să nu fie pe deplin consecventă, să nu meargă până la capăt, să nu fie hotărîtă și necruțătoare”. Alianța dintre burghezie și moșierime avea drept rezultat crâncena exploatare a masselor muncitoare de la orașe și sate, mizeria și întunericul în care se zbăteau oamenii muncii. Singura forță socială în stare să ducă societatea înainte era proletariatul. Lui îi revenea sarcina istorică de a fi „conducătorul și călăuzitorul transformărilor necesare în direcția burghezo-democratică pe cale revoluționară” (Gh. Gheorghiu-Dej : „30 de ani de luptă a Partidului sub steagul lui Lenin și Stalin“). Revoluția din Rusia din 1905—1907 avea un caracter burghezo-democrat. Obiectivele sale erau răsturnarea absolutismului țarist, desființarea rămășițelor feudale, instaurarea republicii democratice. Participarea largă la revoluție a maselor muncitoare și asuprite a imprimat revendicărilor revoluției pecetea democratică , ziua de muncă de 8 ore, libertatea presei și a cuvântului, etc. Prin caracterul său popular, revoluția rusă din 1905—1907 a avut un puternic ecou în țara noastră. Sub influența ei, mișcarea muncitorească a căpătat un impuls puternic, iar în rândurile maselor țărănești asuprite a început clocotul răscoalei. Revoluția din Rusia a influențat organizarea pe baze mai temeinice a mișcării muncitorești din țara noastre. După ce, în 1899, elementele oportuniste trădaseră țelurile revoluționare, mișcarea muncitorească din România a cunoscut o perioadă grea, de activitate redusă, de dezorganizare. Vechiul partid socialist era dominat de ideologia oportunistă a Internaționalei a II-a, care și-a găsit expresia în ideile menșevice ale lui Dobrogeanu-Gherea. Se înțelege că, în asemenea condiții, mișcarea muncitorească din țara noastră, cu o conștiință de clasă slab desvoltată și lipsită de un partid politic revoluționar, înarmat cu ideologia marxistă, a cunoscut o perioadă de reflux, de scădere a avântului revoluționar. Totuși anii 1899-1905 nu au fost ani de inactivitate totală. Muncitorimea avea revendicări pe care trebuia să și le impună. Deslănțuirea revoluției din 1905 a găsit muncitorimea din țara noastră în plină frământare pentru organizarea sindicatelor, luptând împotriva legii reacționare a corporațiilor. Ridicarea proletariatului rus a constituit pentru muncitorimea din țara noastră un imbold pentru a trece la o activitate mai vie. Ca semn al solidarității internaționale a muncitorilor din țara noastră cu revoluția rusă, a avut loc, la 24 ianuarie 1905, în sala Eforia din București, o mare adunare muncitorească. Mii de muncitori au luat parte la această întrunire. Nici încercarea guvernului reacționar de a împiedica ținerea adunării, nici brutalitățile poliției n’au putut înfrânge voința de luptă a muncitorilor, întrunirea s’a ținut, oratorii au înfățișat protestul vehement al masselor muncitoare din țara noastră împotriva teroarei țariste, împotriva „Duminicii sângeroase” și simpatia lor pentru lupta poporului rus. In acelaș timp, vorbitorii au ridicat în cadrul întrunirii și probleme legate de lupta de eliberare a poporului român exprimându-și hotărîrea de a lupta pentru ca mișcarea muncitorească din România să pornească pe drumul unei desvoltări mai largi, cu caracter de massă. Tot ca protest împotriva măcelăririi sutelor de muncitori ce manifestaseră pașnic în „Duminica sângeroasă”, apare la 27 ianuarie, în București, gazeta „Jos despotismul”, având ca subtitlu „Protestare împotriva masacrelor din Rusia”. întregul număr al gazetei înfățișează evenimentele de la Petrograd din 9 ianuarie 1905, iar editorialul gazetei înfierează absolutismul țarist și exprimă încrederea în victoria proletariatului revoluționar. Solidaritatea muncitorimii din țara noastră cu lupta poporului rus s’a manifestat și în numeroasele întruniri organizate în provincie. La aceste întruniri, muncitorimea din țara noastră își întărește încrederea în propriile sale forțe și-și găsește drumul spre organizare. Un alt aspect al solidarității cu proletariatul revoluționar din Rusia îl constitue organizarea comitetelor care au dat sprijin găzduire marinarilor revoluționari de pe crușt cișătorul „Potemkin“, debarcați la Constanța. Aceste comitete au ajutat pe unii din marinarii răsculați, fie să se reîntoarcă în Rusia pentru a lupta mai departe, fie să-și desfășoare activitatea în țara noastră, sau să emigreze în alte țări. Sub influența revoluției ruse, mișcarea muncitorească dela noi se reîncheagă. In Martie 1905 apare gazeta „România Muncitoare”, încep să fie organizate sindicatele. Primul sindicat este întemeiat de I. C. Frimu. Nenumărate altele îi urmează. Aceste sindicate organizează lupta muncitorilor pentru limitarea zilei de muncă, pentru libertatea de organizare și de întrunire. Au loc greve și demonstrații: greva din 1905 a cismarilor și tipografilor din București, greva muncitorilor de la șantierele din Turnu-Severin, greva din 1906 a factorilor poștali și a muncitorilor de la Regia București, etc. înmulțirea și desvoltarea sindicatelor și a acțiunilor lor au pus problema centralizării activității lor, transformării mișcării sindicale într-o mișcare unitară Lucrul acesta a fost realizat la conferința pe țară a sindicatelor, în August 1906. Conferința a ales un Consiliu General Sindical și a hotărît condițiile în care trebue organizate grevele muncitorești. In acelaș timp, conferința sindicală a afirmat hotărîrea muncitorilor de a lupta nu numai pentru revendicări economice, dar și pe tărâm politic. O moțiune specială de simpatie a fost adresată proletariatului revoluționar din Rusia. In felul acesta, revoluția din 1905 a întărit în rândurile mișcării muncitorești din țara noastră voința de luptă și încrederea în propriile ei puteri. Sub influența revoluției ruse se desvoltă în sânul mișcării muncitorești grupul alcătuit din elemente revoluționare, în frunte cu Ștefan Gheorghiu, grup a cărui linie de luptă se manifestă cu tărie în timpul răscoalelor țărănești din 1907. Răscoalele țărănești din 1907 sunt rezultatul ascuțirii contradicțiilor de clasă la începutul secolului XX, ca și al ecoului puternic stârnit de revoluția rusă în rândurile țărănimii noastre, sângeros oprimată de moșierime și arendași. „Desvoltarea industriei la începutul secolului al XX-lea, accentuarea pătrunderii capitalului străin în principalele ramuri ale economiei au ca urmare o tot mai mare aservire economică și politică a României de către țările imperialiste, intensificarea exploatării capitaliste a proletariatului, împletită cu o sângeroasă exploatare de către moșieri și arendași a țărănimii, oprimată și redusă la cea mai neagră mizerie. Ascuțirea contradicțiilor de clasă provocată de această situație, ca și impulsul revoluției ruse din 1905, a aprins vâlvătaia marilor răscoale țărănești din 1907“ (Gh. Gheorghiu-Dej : „30 de ani de luptă a Partidului sub steagul lui Lenin și Stalin“). Desvăluind marile energii revoluționare care clocoteau în sânul țărănimii, răscoalele țărănești au demascat atitudinea oportunistă a conducătorilor social-democrați și a lui Gherea, care luaseră atitudine împotriva răscoalei, împotriva poziției lor oportuniste s-au ridicat numeroase grupuri de muncitori, care și-au manifestat prin acțiuni directe solidaritatea cu lupta țărănimii. La Pașcani, muncitorii de la căile ferate au eliberat un grup de țărani arestați. In Prahova, muncitorii petroliști s-au alăturat țăranilor răsculați. Ștefan Gheorghiu a desfășurat o vie agitație printre soldați în favoarea răscoalei, fapt pentru care a fost arestat și schingiuit în mod bestial. Inăbușirea sângeroasă a răscoalelor țărănești a ridicat pe muncitori la mari manifestații de protest. Astfel, la întrunirea ținută la Eforie, în București, la 11 Martie 1907, 5000 de muncitori au protestat cu energie împotriva reprimării răscoalelor și au cerut satisfacerea revendicărilor țărănimii. In felul acesta începe să se cristalizeze, pentru muncitorimea conștientă, necesitatea legării luptelor muncitorești cu cele țărănești, necesitatea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare. Sângeroasa înăbușire a răscoalelor țărănești și măsurile represive luate împotriva muncitorilor au dus la întărirea voinței proletariatului din țara noastră de a se afirma ca forță politică independentă. Mișcarea muncitorească din țara noastră se îndreaptă astfel spre maturizarea ei. Influența revoluției din 1905—1907 asupra mișcării muncitorești din țara noastră nu se mărginește însă numai la perioada revoluției și la anii imediat următori. învățămintele revoluției din 1905 și principiile tactice stabilite de Lenin in această perioadă au slujit in mod nemijlocit luptei partidului revoluționar al clasei muncitoare din țara noastră. Congresul al V-lea al P.C.R., ținut în ianuarie 1932, congres care a constituit o cotitură în viața partidului, s-a călăuzit după tezele elaborate de Lenin și desvoltate în lucrarea „Două tactici ale social-democrației in revoluția democratică” (iulie 1905) stabilind tactica de luptă a Partidului Comunist din România pentru eliberarea clasei muncitoare și a întregului popor. Călăuzit de principiile tactice leninist-staliniste, Partidul nostru și-a dus cu succes lupta pentru desăvârșirea revoluției burghezo-democratice, pentru instaurarea__ puterii populare. Victoria în această luptă a fost obținută în condițiile existenței puternicului Stat Sovietic, a fost obținută datorită sprijinului dat poporului nostru de marele popor sovietic. Și în perioada care a urmat eliberării noastre de către glorioasa Armată Sovietică, Partidul și clasa muncitoare din țara noastră au folosit din plin învățămintele, și experiența Partidului Bolșevic și, printre acestea, învățămintele câștigate în revoluția din 1905—1907. Astfel, eliberarea de către Armata Sovietică și răsturnarea dictaturii militaro-fascista de către forțele populare conduse de Partidul nostru au însemnat începutul unei etapa de luptă care ,prin Conținutul ei, reprezenta o revoluție democratică populară. Această etapă de luptă — după cum arătă tovarășul L. Răutu în articolul „Statul de democrație populară și funcțiunile lui” — „constitue o admirabilă ilustrare a puterii de previziune pe care o posedă învățătura leninist-stalinistă : încă în anul 1928 tovarășul Stalin prevedea că în drum spre dictatura proletariatului țara noastră va avea de parcurs câteva trepte intermediare de felul dictaturii proletariatului și a țărănimii". Clasa muncitoare din țara noastră a înțeles însemnătatea închegării unității sale politice, ideologice și organizatorice. Ea a înțeles însemnătatea făuririi unei alianțe trainice cu țărănimea muncitoare, a înțeles însemnătatea întăririi unității partidului, factorul de bază în victoria revoluției. Instaurarea regimului de democrație populară, trecerea de la desăvârșirea revoluției burghezo-democratice la revoluția socialistă, este rezultatul luptei Partidului clasei muncitoare, care a știut să conducă valul mișcării revoluționare a proletariatului și a masselor largi. Izvorul nesecat al forței Partidului este fidelitatea sa față de ideile nepieritoare ale marxism-leninismului, este aplicarea la condițiile țării noastre a glorioasei experiențe de luptă a Partidului Bolșevic, Partidul lui Lenin și Stalin. învățămintele desprinse din desfășurarea revoluției din 1905— 1907 ocupă un loc de frunte în comoara de experiență a Partidului Bolșevic, pe care Partidul nostru, alături de toate partidele comuniste și muncitorești, a folosit-o și el folosește ca pe cea mai prețioasă călăuză. C. LITTMAN Consultație influența revoluției din 1905—1907 din Rusia asupra mișcării muncitorești din țara noastră