Gazeta literară, ianuarie-iunie 1955 (Anul 2, nr. 2-26)

1955-01-13 / nr. 2

GAZETA Anul II, nr. 2 (44)-Joi 13 ianuarie 1955 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VA» 0 însemnări despre literatura IWWlVW\W\W.\\\WA\\Wv\W.\LVA\V*.\\\\\\ViWA\\V.W\\\X\WVi\\\V«V\*kW­V VAW///////| //////////i De la­ începutul activităţii sale, Emi­­nescu n­u a fost uri cîntăreţ instinctiv, folosind, dintr-odată, cu uşurinţă, re­sursele unor bogăţii naturiale, ci un tî­­năr intelectual im­presionat de forţa creatoare a artei, vrăjit de multiplele ei farmece şi care a dorit cu intensi­tate, cu o patimă care l-a consumat, să devie şi dîmsu­l producător al unor astfel de bunuri care pot fi ale eterni­tăţii. Rezultatul primelor sale explozii li­rice este destul de modest. Imaginile sale nu simt create numai din linii şi combinaţii de culori proprii. Ca un ucenic conştiincios el învaţă să pic­teze, executînd copii după pînzele ma­rilor maeştri. In poezia din tinereţe Eminescu este mai întîi Eliade, Bolin­­tineanu, Alecsandri, Bolliac sau Mu­­reşanu şi mai apoi Eminescu. El este, în această epocă, aidoma unui copil care învaţă să meargă, sprijinindu-se de marii copaci ai pădurii poetice. Ceea ce impresionează la Eminescu,­­de la începutul formaţiei sale poetice, este convingerea fermă că pentru a fi poet trebuie să cunoşti viaţa poporu­lui în adîncime, să vii în contact cu foarte mulţi oameni, să străbaţi cu­ mai multe locuri şi să ai, printr-o bo­gată cultură, noţiuni sigure cu privire la esenţă şi la rostul artei în societate. La aceasta se adaugă o istovitoare muncă de atelier şi o exigenţă cum puţini creatori au avut. In strînsă legătură cu dezvoltarea printr-un neasemuit efort a măiestriei sale, se observă la Eminescu înche­garea unui sistem de gîndire estetică de o însemnătate excepţională pentru istoria esteticii din ţara noastră. Mă­iestria poetică este la Eminescu în mod vădit rezultatul unei din ce în ce mai largi şi mai cuprinzătoare în­ţelegeri a problemelor vieţii sociale şi a problemelor specifice artei.. Ideile estetice sunt la Eminescu indisolubil legate de ideile lui sociale. Rezultatul peregrinărilor prin ţară şi al imensei lui leaturi din literatura patriei şi din cea universală, nu sunt numai poeziile din tinereţe, orientate de la început intr-un sens patriotic şi democratic, dar şi notaţii asupra unor probleme ale artei şi culturii, pătrun­se de un larg spirit umanist şi bazate pe o neîndoelnică gîndire materialistă. Prime Însemnări de acest fel găsim în manuscrisele poetului din perioada studenţiei sale vieneze. Politiceşte el este acum pregătit pentru a lupta îm­potriva oricărei încercări de îngrădire sau desfiinţare a independenţei naţi­unii sale. Contactul cu romînii ardeleni şi cu problemele atît de grele aile unui Ardeal supus arbitrariului domi­naţiei naoSDUigice l-a domn răspun­derea de a lupta pentru libertatea po­porului său. Seria de articole şi stu­dii, din această perioadă, în care poe­tul atacă în mod viguros concepţia cosmopolită asupra statului, tipică po­liticienilor reacţiunii habsburgice, în care denunţă încercarea acestora de a deznaţionaliza popoarele deţinute in uriaşa închisoare a­­imperiului austro­­ungar, constituie un bun de preţ al publicisticii noastre progresiste. Eminescu ajunge în această epocă la una din ideile centrale ale operei sa­le şi anume la ideia că nu poţi ser­vi umanitatea decit slujîndu-ţi patria cu devotament. De la începutul formaţiei sale inte­lectuale el are deci viziunea clară a întrepătrunderii rosturilor culturii şi artei cu cele ale vieţii sociale, văzută nu în abstract, ci în contururile con­crete ale teritoriului naţional. Intr-un manuscris din epoca vieneză, Eminescu întreprinde un studiu larg asupra corelaţiilor dintre cultură şi ştiinţă. *) întregul manuscris este limpede că nu a fost pentru poet de­cit un exerciţiu de gîndire filozofică, în care şi-a putut permite stîngăcii şi prolixităţi, care nu au fost retuşate şi studiul nu a mai apărut. Din acest manuscris sînt interesante cîteva no­taţii care arată avîntul umanist al gindirii poetului şi faptul că, în mod hotărît, pentru dînsul obiectul primor­dial al artei este omul. „Omul — scrie Eminescu — e cel mai nalt şi mai nobil op de artă al naturii; in­tr-un sens şi mai nobil el ar trebui (să fie) şi cel mai frumos op de artă al artei, al propriei sale puteri crea­­torie, libere, conştii morale". Acesta este punctul de plecare al unei argumentaţii care, avind în ve­dere destinul uman, ajunge prin unele succesive la ideia că există o strînsă legătură între domeniul esteticii şi cel al eticii; estetica nu acţionează în mod gratuit, ci are ca ţel construirea „sufletului frumos", cum se exprimă poetul. Pentru Eminescu „moralul este principiul conducător". Metodologic domeniile eticii şi esteticii pot şi tre­buie să fie distincte, dar în practică, arată poetul, ele se îmbină: „Ideile şi legile frumosului sunt deosebite de cele ale moralităţii,. Insă în judecata recu­noscătoare sau reprobatoare a unei fapte, ele pot să coincidă; sufletul fru­mos urmează legile frumuseţei’’. Continuindu-şi argumentaţia Emi­nescu ajunge la concluzia că dat fiind legătura dintre artă şi viaţă, estetica preocupată numai de frumosul artistic Va trebui completată cu o estetică a vieţii care să generalizeze ceea ce este frumos şi înalt în viaţă şi în fap­tele omul­ui: „Ştiinţa estetică gene­rală este încă prea jună, ea a fost acuma prea îndestul încă ocupată cu descoperirea legilor de frumuseţe în arte, pentruca dintr’astă neglijenţă să i se poată face o imputare. Unei vremi ce va urma Insă, i se clarifică problema de-a pricepe şi frumuseţea vieţii şi acţiunii omeneşti în legile — (i), precum pricepem pe aceea a arte­lor şi va crea lingă estetica artelor O ESTETICA A VIEŢII”. Împlinirea vieţii omeneşti este vă­zută de Eminescu mimat' „într-o che­mare practică şi morală'’,, iar cultura serveşte şi dă strălucire acestei mi­i) „Cultură şi ştiinţă”. Ms. 2255 pg. 209—2^ 1 (publicat şi în buletinul „Mihai Eminescu" Anul III 1932, Fascicola 9 pg. 74—97). 2) Ms. 2257 pag. PI—62. siuni. O naţiune care şi-ar închina toată activitatea unei arte în sine şi-ar periclita puterea şi libertatea: acelaşi fenomen s-ar petrece cu un om izolat care ar „urma numai încănaţiunii fru­mosului’’. Arta — încheie poetul stu­diul său — este desigur —„podoaba cea mai nobilă a unui popor... INSA CEL MAI FRUMOS DIN TOATE LITE SUNT FRUMOASE ESTE SUFLE­TUL CEL FRUMOS”. Dincolo de faptul că asemenea idei 105 ani de la nașterea lui EMINESCU pot fi recunoscute ca ecouri ale unor proaspete lecturi din Schiller, Herbart sau Schleiermacher, este semnificativă înlănţuirea unor astfel de idei intr-un sistem orientat în sens materialist. Funcţia socială precisă pe care Emi­nescu o acordă artei şi strînsă legă­tură dintre etic şi estetic, sînt idei respinse şi condamnate de către este­tica idealistă, iar rolul artei — aşa cum este văzut de către poet — de a reflecta măreţia umană şi prin asta de a face mai frumos, adică mai no­bil şi mai puternic, sufletul omenesc, răsună, cu toată naivitatea exprimării lor, foarte viu în actualitatea discuţii­lor noastre cu privire la problemele esteticii. Orientarea poetului către estetica materialistă în această­ epocă a stu­diilor la Viena, cînd Eminescu nu are decit 20 de ani, este şi mai accentua­tă în studiul proiectat şi neterminat, intitulat „Stringerea literaturii noa­stre populare". In capitala imperiului austro-ungar, Eminescu venea cu o profundă cunoa­ştere a folclorului românesc, rezultată nu din cercetări livreşti, ci dintr-un contact intim cu poporul, creator de bunuri artistice, şi din culegerea cîn­­tecelor şi basmelor populare. Poetul culege folclor şi notează în caiete piese folclorice din variatele sale lec­turi, ca un prim material al propriei sale creaţii.­­ „Călin nebunul”, frumoasa doină din „Scrisoarea IlI-a” şi atîtea alte piese rare ale tezaurului eminescian, îşi au izvorul în chiar caietele cu fol­clor ale poetului. Materialul folcloric cules, studiile întreprinse in vederea unei sistemati­zări teoretice a lecturilor sale din creaţia literară a poporului, îl În­drumă pe calea unor însemnări este­tice, rem­arcabile prin pregnantul lor fond materialist. In însemnările cuprinse sub titlul ,,Stringerea literaturii noastre popu­lare’’ 2) poetul plecînd de la studiul creaţiei populare ajunge la citeva con­statări fundamentale pentru estetica materialistă şi anume că, în raportul dintre conţinut şi formă, primordi­aili­­tatea o are conţinutul ideologic, bogă­ţia de idei a unei opere. Imaginile ar­tistice nu sunt altceva decit trecerea acestui conţinut în învelişul său for­mal, care devine artă numai in mă­sura In care se sprijină pe idei. Cul­tivarea numai a învelişului formal duce la non­sens şi absurditate. „E păcat — scrie Eminescu — cum că Romînii au apucat de-a vedea in basm numai basmele, in obiceiu nu­mai obiceiurile. In formă numai for­ma, in formulă numai formula. For­mula nu e decit manifestaţiunea pal­pabilă, simţită a unei IDEI OARECA­RE. Ce face de exemplu istoricul cu mi­tul? II lasă cum e, ori îl citează meca­nic în compendiul său de istorie, pentru a face din el jucării mnemotecnice pentru copii? Nimica mai puţin decit asta. El caută spiritul, ideia acelor forme, care ca atare sunt minciune şi arată cum că mitul nu e decit un sim­bol, o hieroglifă care nu e de ajuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o simţi în zugrăveală­­pe hîrtie, ci aceasta trebuie citită şi ÎNŢE­LEASA. Adevărat cumcă poezia nu are să descifreze, ci din contra are să in­­cifreze o ideie poetică in simbolele şi hieroglifele imaginelor sensibile — numai cumcă aceste imagini trebue să constituie haina unei idei, căci ele alt­fel sunt crigri amestecate fără înţeles... Ideia e sufletul şi acest suflet poartă în sine ca inerentă deja cugetarea corpului său... sufletul, IDEIA unei poezii poartă in sine deja ideia cor­pului său. Astfel cum cauza poartă în sine o urmare neapărată a ei’’. Fragmentul are un­ aer hegelian care ar putea deruta, şi în sens he­gelian şi idealist a şi fost interpretat de cercetătorii din trecut, care a­u cău­tat din răsputeri să-l apere pe Emi­nescu de acest îngrozitor „păcat” ideologic al materialismului. Eminescu surprinde aci în mod ad­mirabil unitatea dialectică existentă între conţinut şi formă, unitate in Ion Vitner (Continuare In pag. 5-a) Desen de TIA PELTZ Drumul cel mare Desigur, munţii, marea, cerul (cum nu e altul nicăiri!) şi aerul ce îl respiri şi undeva, pe dîmb, stingherul stejar, foşnind de amintiri... Şi tainice cărări pe care cu-ntîia dragoste te-ai dus şi vorbele care s-au spus atunci, sub steaua ce vă pare şi azi — din toate mai presus Poate, şi firul de ţărînă, şi caldul spicelor noian, şi doina Dunării, bătrînă, care de-amar de ani se-ngînă la margine de Bărăgan... Dar e la noi un drum, anume, pe care trec, la cîntători, oştiri de oameni muncitori la muncă meşteri, şi la glume strungari, savanţi, agitatori. O, drum de zori, către uzină , metalic zvon peste cuprins, şi miros de furnal încins, și inima ce dă lumină, în chip de stea, pe turnul nins Fiorul clipei minunate deapururi nouă, cînd răsar din depărtări fără hotar, aceste ziduri de cetate sub steagul nostru proletar ! Milenii pare că trecură pînă acum — din vremea cînd aceeaşi cale străbătînd, spre poarta grea cătam cu ură ca spre o gură de mormînt... Acum, e toată viaţa noastră în drumu­l ăsta! Fără el, zadarnic flori şi zare-albăstră, şi viers de pasăre măiastră! Noi nu putem trăi altfel! Acolo-i tot C2-n lupte grele ai făurit cu mina ta, armura ţării, spada-i grea, şi visul tinereţii mele, tot ce-am cîntat şi voi cin­ta, acolo unde strălucite lumini revarsă spre tării oţelul care va-nflori pămîntul patriei iubite, şi o să-l apere — de-o fi! Dan Deşliu E­­ste bine, cred, să arăt de la în­ceput că în redactarea acestor pagini de impresii şi învăţă­minte aduse de la Congresul scriitorilor sovietici, voi căuta să ţin pe cit posibil seamă de faptul că mă adresez cititorilor „Gazetei 11-­n­ternare“. Practic, aceasta înseamnă că nu voi mai rezuma principalele documente ale Congresului — ra­poartele și corapoartele dezbătute — sau salutul C.C. al P.C.U.S., perrtru că între timp aceste materiale la care mă voi referi des, au fost rezumate de săptăimîma­leile noastre literare; de asemenea, aceasta înseamnă că voi lăsa de-o parte ori­ce relatări cu privire la ordinea cronologică a in­tervenţiilor, dată clar de informaţiile TASS. Despre pregătire, despre responsabilitate indivi­duală şi colectivă, des­­pre eroul ideal ! Congresul a durat 11 zile, dar pre­gătirea lui citeva luni. Prin „pregă­tire“ nu înţeleg munca pur organi­zatorică, ci acel cuprinzător schimb de păreri care a avut loc în presa sovietică , de-a lungul întregului an 1954, discuţii şi polemici pasionate, susţinute nu numai de scriitori, critici şi activişti lierari, ci şi de foarte mulţi şi competenţi cititori, însem­nătatea acestei mari munci de pre­gătire am înţeles-o pe deplin abia cînd au început dezbaterile. Voi da un exemplu: disputa bine cunoscută nouă în legătură cu „eroul ideal”. Cit timp am urmărit din ţară ar­ticolele prilejuite de intervenţia cri­­ticului-pedagog A. Protopopova, mulţi dintre noi, scriitori­i dra R.P.R., ne-am închipuit că pentru form­ularea unei­­concluzii comune în această privinţă, Congresul va discuta despre „eroul ideal“ cine ştie cite ceasuri, dacă nu chiar zile. Dar n-a fost deloc aşa: în fapt, concluzia comună fusese cu­prinsă, implicit, în dezbaterile pre­mergătoare Congresului. La Con­­­gres rămânea doar ca această con­cluzie comună să fie exprimată ex­­­­plicit. A fost aşa, pentru că, de la bun început, părtaşii polemicii au intrat în discuţie cu scopul de a re­zolva o problemă, de a găsi adevă-­ rul, şi nicidecum de dragul polemicii in sine. (iată, mi se pare, ceea ce unii dintre noi nu am prea înţeles, şi-i foarte însemnat, cred, ca in lumina documentelor Congresului să medităm asupra acestui­­lucru, să-l înţelegem şi, în interesul propriei noastre vieţi literare, să-l introducem în practică mai consecvent ca pînă acum). Ideea că scriitorii ar trebui să se preocupe de construirea unui „erou ideali“ sau a u­nei „personalităţi ideale“ a fost respinsă chiar de pri­mul raport adus în dezbaterea Con­gresului — cel al lui A. Surkov. Ra­portul amintea că încă acum 140 de ani, Marx şi Engels s-au ridicat îm­potriva încercărilor de a se crea în literatură portrete rafaelice transfi­gurate; minitînd pentru veridicitatea zugrăvirii, ei îi sfătuiau pe scriitori să folosească în redarea celor mai înaintaţi eroi ai­ vremii culori aspre — „rembrandtiene“ — în stare să dea eroilor toată strălucirea lor vie. Apre­ciind că, în gemera­l, discuţia din presă în legătură cu eroul pozitiv s-a pierdut în amănunte, raportul, sprijinindu-se pe multe exemple, sub­linia faptul că — şi cînd e vorba de eroi pozitivi, şi cînd e vorba de eroi negativi — încercările de a confec­ţiona din birou reţete asupra îmbi­nării trăsăturilor întunecate şi lumi­­noase propria personajelor sa­u fam­dului social al operei, sînt încer­cări neconstructive, sterpe, orice re­ţetă, orice reglementare de acest fel — dovedea raportul — duce inevita­bil la înlocuirea caracterului viu, con­vingător, al cărţii şi al eroului, cu o morală didacticistă. Corapoartele despre literațiuna pen­tru copii şi tineret, despre proză, poe­zie şi dramă — prezentate respectiv de B. Polevoi, K. Simonov şi A. Kor­­neiciuk — au consacrat respingerii teoriilor despre­ „eroul ideal“ numai citeva fraze. Doar Samed Vulgura, în coraportuil său, a susţinut ideea „e­­roului ideal“ — definind însă trăsă­turile acestui erou intr-un chip care, mi s-a părut, nu mai are a face cu reţeta Protopopovei: erou ideal — după Vurgin — poate fi chiar cel mai contradictoriu şi mai complicat om din lume, dar esenţial e ca el să întruchipeze convingător forţa unei întregi generaţii, a unui întreg popor. In cadrul dezbaterilor, puţini vor­bitori au socotit necesar să mai re­vină asupra acestei probleme. Ţin să­­subliniez aceste contribuţii. Scriitorul bielorus, Iakub Kolas, de exemplu, arăta că, în momentul cînd calităţile unui erou pozitiv încep a fi atît de multe şi atît de absolute incit devin cu desăvîrşire inaccesibile oa­menilor vii, ele încep a nu mai fi ca­lităţi, ci defecte. In acelaşi spirit, Andrei Lupan, scriitor moldovan, sublinia că a te în­depărta de viaţa vie şi de năzuinţele ei, a încerca să opui vieţii transpu­nerea literară mai mult sau mai puţin fidelă a unor idealuri abstracte, a încerca să-i convingi pe oameni că realizabilul este de fapt realizat —• în loc să-i chemi cu toată frumu­seţea, forţa şi puterea de convingere a chemărilor artei spre realizarea a ceea ce au ei de realizat intr-adevăr, — aceasta înseamnă nu a dezvolta poziţiile realismului socialist, ci a te părăsi. In legătură cu aceeaşi problemă, acad. G. Aleksandrov, ministrul cul­turii, sublinia apropierea — dură, dar clarificatoare — dintre teoriile despre „eroul ideal“, un erou inventat pen­tru a fi depozitarul tuturor calităţilor umane ridicate pe cea mai înaltă treaptă imaginabilă, şi teoriile reac­ţionare despre eroul-supraom, faţă de care existenţa maselor nu mai poate fi concepută decât ca existenţa unui decor menit să evidenţieze, prin con­trast, virtuţile supraomului.­­ Practic, — repet acest lucru pentru că mi se pare plin de învăţăminte — în ceea ce priveşte „eroul ideal“ Con­gresul n-a făcut altceva decît să for­muleze concluzii: dezbaterile au avut loc înainte de Congres. Nu-i, de­altfel, nici pe departe sin­gura dezbatere pe care, cu mai mult sau mai puţin timp înaintea Con­gresului, scriitorii sovietici au dez­voltat-o pînă la concluzii unanim în­suşite: la fel s-a îmtîmplat — de pil­dă — cum ştim, cu teoria subiec­tivistă a „sincerităţii înainte de orice”, strecurată în coloanele revistei „Novîi mir“; la fel cu unele întîrziate răbuf­niri ale teoriei care susţinea că „lite­ratura cu conflict “ şi-a trăit veacul pentru societatea sovietică fără clase antagonice — teorie zdrobită cu aju­tor direct dat scriitorilor de presa de partid. Numărul exemplelor ar putea fi ridicat. In general, pregătirea Con­gresului a însemnat zdrobirea și în­lăturarea teoriilor dogmatice, vulga­rizatoare, a însemnat eşecul con­cepţiilor scolastice, eşecul sistemelor de reţete birocratice cu privire la creaţia literară, a însemnat falimen­tul ideilor, influenţelor şi rămăşi­ţelor ideologice în stare să împiedice dezvoltarea literaturii realist-sociia­­liste. Trunchind conform obiceiului arti­colele polemice publicate de scriitorii sovietici în perioada de pregătire a Congresului, presa și posturile de ra­dio imperialiste s-au grăbit să-şi bucure patronii cu prezicerea că la Congres linia realist-socialistă în li­teratură va fi „slăbită“ sau chiar „li­chidată“. După ce am ascultat dezbaterile din primele zile, am înţeles limpede cît de mult a contribuit lupta de opinii din perioada premergătoare Congre­sului — acest pasionat schimb de pă­reri organizat în spiritul celei mai exigente responsabilităţi a fiecărui scriitor faţă de dezvoltarea literaturii sovietice în ansamblu, acest efort pen­tru a lămuri chiar şi acele păreri sau concepţii dăunătoare care pri­vesc numai activitatea unui scriitor sau a cîtorva scriitori, — la elabo­rarea ordinei de zi a Congresului de tot ce putea fi întîmplător, neesen­ţial, la îndreptarea atenţiei­­Congre­sului spre problemele intr-adevăr fum­damentale pentru dezvoltarea litera­turii, la realizarea, în ultimă ins­tanţă, a impresionantei unanimităţi a Congresului pe linia desfăşurării lup­tei de opinii spre ceea ce-i funda­mental pentru dezvoltarea realismu­lui socialist. Sub îndrumarea partidului comu­nist, scriitorii sovietici au descoperit — spunea la Congres Jack Lindsay, scriitor englez, referindu-se atît la dezbaterile pe care te asculta cît și la articolele din perioada premergă­toare Congresului — izvoarele unei forţe pe care în trecuta istorie a lumii literatura n-a cunoscut-o: responsabi­litatea colectivă. Iar scriitorul polonez L. Kruczkowski remarca, în aceeaşi ordine d­e idei, faptul că în Uniunea Sovietică, pentru prima dată în lume, scriitorii au început să se simtă răs­punzători, în mod organizat, cu cea mai­ mare­­dragoste şi cea mai mare intransigenţă, nu numai de operele lor, ci de asemenea de soarta unei întregi mari literaturi multinaţionale. Pregătirea şi desfăşurarea Congre­sului au pus puternic în evidenţă am­ploarea acestei forţe, — responsabili­tatea colectivă. Delegaţii la Congres nu au vorbit însă despre asta de­cît în treacăt. Au vorbit mai mult, în intervenţiile lor, invitaţii străini. Ceea ce în Uniunea Sovietică, nu numai în­tre scriitori, este de mu­ltă vreme lege de bază a vieţii obşteşti, pentru in­­­vitaţii din alte ţări, chiar şi pentru cei ce veneau din ţări de democraţie populară, aceasta reprezenta sub multe aspecte un fapt nou care se ce­rea notat, subliniat şi învăţat. Despre eroul pozitiv In 1934, se ştie, primul Congres al scriitorilor sovietici a pus în centrul dezbaterilor fundamentarea teoretică deplină a realismului socialist. Pri­mul Congres a dus totodată la crea­rea formelor organizatorice menite să cuprindă intr-un front unic tota­litatea scriitorilor deciși să meargă pe calea deschisă în literatură de Maxim Gorki,­­ pe calea realismului socialist, pe calea unei literaturi pă­trunse de spirit de partid, a unei li­teraturi populare şi îmbibată de­ pro­fund umanism, pe calea unui litera­turi puse în slujba adevărului vieţii şi a celor mai nobile năzuinţe ale poporului muncitor. Acum, după 20 de ani, literatura sovietică are în urmă realizări care o aşează în fruntea literaturii mondiale; are în urmă o bogată experienţă­­ şi mari tradiţii proprii. Dacă adunăm într-o uriaşă bibliotecă tot ce a reali­zat în aceşti 20 de ani multinaţionalla literatură sovietică, atunci avem în faţă, oglindită artistic, pas cu pas, intr-un chip de o diversitate şi mul­­tilateralitate uluitoare, istoria de zi cu zi a întregului po­por sovietic, gîn­­direa şi năzuinţele lui, şi de asemenea părerile, sentimentele şi hotărîrile lui legate de propriul său trecut şi de propriul viitor, de trecutul şi viitorul lumii. Niciodată în trecutul apropiat sau depărtat al omenirii, niciodată înainte de realismul socialist, o lite­ratură n-a izbutit să realizeze într-o asemenea măsură acest vis mare al­­ poeţilor înaintaţi din toate timpurile, o atît de desăvîrşită contopire cu po­porul în numele căruia şi pentru care s-a scris tot ce s-a scris pe pămînt mai frumos, mai înflăcărat, mai drept şi mai profund. In 20 de ani, realismul socialist a adus­ în literatura şi în viaţa omenirii o întreagă pleiadă doi eroi pozitivi, purtători străluciţi ai celor mai fru­moase trăsături pe care le promovea­ză şi le apără lumea contemporană în momentul cînd avantgarda ei, oa­menii sovietici, se pregăteşte să pă­şească spre comunism, eroi pozitivi,­­ oameni pentru care munca este cea din­tîi necesitate şi bucurie a vieţii, oameni contopiţi trup şi suflet cu po­porul muncitor din care fac parte, eroi legaţi prin toată viaţa şi năzuinţele lor de cauza partidului, patrioţi în­­■flăcăraţi, oameni cordiali, de-o nesfîr­­şită gingăşie — chiar şi atunci cînd trebuie să fie aspri — în relaţiile cu cei ce le sînt sau le vor fi cîndva to­varăşi în lupta pentru socialism şi pace, dar necruţători pînă la capăt faţă de duşmăni. Eroi care, ei în pri­mul rînd, dau literaturii sovietice far­mecul cu totul nou, forţa şi puterea educativă, îi duc s­pre inima a mi­lioane şi milioane de cititori din toa­te colţurile pămîntului mesajul plin de bărbăţie şi optimism, plin de în­credere lucidă în puterea şi dreptul omenirii de a-şi organiza viaţa din ce în ce mai bine. Despre aceşti eroi pozitivi ai lite­raturii sovietice au vorbit de la tri­buna Congresului, ca despre nişte bi­necunoscuţi cetăţeni-model ai propriei lor patrii, mai toţi invitaţii străini care au luat cuvînttuL Se poate afirma, cred, că al doilea Congres­­an­ scriitorilor sovietici a pus în centrul dezbaterilor tocmai proble­ma aprecierii şi dezvoltării sub toate aspectele, a experienţei dobîndite pînă acum în zugrăvirea’ eroilor pozitivi. „Noi — spunea K. Simonov în co­­raportul său — avem cu ce să ne mîmdirim în literatura noastră cînid vorbim despre eroii ei pozitivi... Şi tocmai forţa şi maturitatea acestei tradiţii In literatura noastră, ne obli- V. Em. Galan (Continuare în pag. 4-a) ÎNSEMNĂRI La Congresul scriitorilor sovietici Fintîna Blanduziei In sinul naţiunilor civilizate există foarte mulţi care cred că organizaţia socială şi cea politică nu e conformă cu preceptele unei raţiuni normale, nici cu resultatele date de ştiinţele experimen­tale, fizice şi naturale şi că o asemenea situa­­ţiune nu poate fi continuată în mod stăruitor şi consecvent în direcţiunea apucată. Cu toate că învăţătura şi civilizaţiunea se răspîndesc aproa­pe în toate ţările europene şi transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condiţiunile bunului traiu, omenirea e mai nemul­­ţămită de cit ori şi cînd. Dacă ne vom uita în Germania, stat de o im­portanţă politică rădicată in linia întâia, vom observa că nici legile escepţionale, nici puterea discreţionară a organelor poliţieneşti, nici chiar starea de asediu, nu pot suprima cu desăvîrşire acea mişcare care roade din temelie stilpii edi­ficiului social. Afară de aceea un rău ascuns care nu se poate esplica cu toată lămurirea cerută, împinge mii şi iar mii de indivizi să-şi pără­sească patria şi să treacă valurile mării, un fel de hemoragie a corpului naţional, ce se împo­triveşte ori­cărei încercări de vindecare. In Rusia, administraţia a pierdut sentimentul solidarităţii publice, funcţionarii nu gîndesc nici la interesele ţării, nici la ale poporului, ci nu­mai la ale lor proprii; toate mijloacele sunt bune pentru ei, chiar venalitatea şi traficarea dreptă­ţii. Oamenii învăţaţi caută o armă desperată in nihilism. Oamenii de stat recurg la leacuri stra­nii : unul vede binele, in introducerea regimului parlamentar, altul neavind nădejde decit în asia­­t­­ism, reclamă întărirea despotismului ereditar; un altul crede cu stăruinţă în eficacitatea unui tra­tament derivativ şi propagă răsboiul în contra Germaniei, Austriei, Turciei, în contra tuturor dacă trebue. Şi pe cînd se discută asemenea re­medii, militarismul şi mizeria cresc. In Franţa, oratori populari cer împărţirea bu­nurilor. Clasa a patra se pregăteşte a pune mina pe puterea statului şi a alunga din funcţii şi sinecure burghezia, care de la 1789 singură de­ţine puterea. Vechile partizi vor să resiste dar fără speranţă şi fără unitate, prin comploturi clericale, monarchice şi militare. In Italia mizeria agrară e mare. Salahorii la­nurilor de orez din Lombardia şi din singurătă­ţile mlăştinoase ale Romagnei, decimaţi de fri­guri şi de pellagră, emigrează în stoluri, iar dacă remin in ţara lor vînd pentru cincizeci de bani pe zi munca lor. In Anglia s’ar părea la întâia vedere că so­liditatea e mai mare. Dar privită mai aproape, se va vedea că siguranţa edificiului social e din ce in ce mai compromisă. E adevărat că bise­rica, aristocrafia de naştere şi plutocraţia sunt organizate în mod puternic şi au idee exactă de interesele lor. Burghezia se pleacă sub legile scrise şi ne­scrise, se preface cu făţărnicie că ar fi evlavioasă şi se închină la titluri, jură că nu e convenabil decit ceea ce satisface pe cei zece mii de aris­tocraţi şi afirmă că e vulgar de a contraria pri­vilegiile lor. Dar muncitorul şi fermierul rămîn in afară de această conjuraţie ipocrită, aceştia înfiinţează societăţi de liber cugetători şi de republicani, arată pumnii regalităţii şi aristocraţiei şi cine ştii a citi in ochii proletarului englez, vede că furtuna va fi ameninţătoare. Cit despre Irlanda, mişcările sîngeroase întimplate acolo sunt cunoscute. In Austria sau Austro-Ungaria zeci de naţiona­lităţi se luptă unele cu altele şi caută a’şi face re­ciproc răul cel mai mare posibil. In fie­ce provin­cie, adesea în fie­ce sat majorităţile chiar relative caută a nimici minorităţile, acestea, neputind re­sist­a, se prefac a se supune, dar cu turbarea in inimă şi dorind chiar destrucţiunea imperiului ca mijloc unic pentru a eşi dintr’o situaţiune nesufe­rită. In sfirşit, toate ţările, puternice sau slabe, au cîte-o plagă nevindecată şi cred a afla, dacă nu scăparea, cel puţin uşurare, sacrificind miliarde în fie­ce an militarismului, cu o spaimă ş’o anxietate care creşte din ce în ce. Lupta între guverne şi popoare, mninta partide­lor politice una in contra alteia, frămintarea dife­ritelor clase sociale e fără îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află in toate ţările de şi în fie­care are un alt nume Dar o formă şi mai gravă a acestei boale e cea sufletească, e nemulţămirea adîncă şi melancolia, MIHAIL EMINESCU , independente de legături naţionale sau de altele, neprivind graniţele politice şi situaţiunea socială şi cari umplu cu toate astea sufletul ori­cărui om care e la nivelul civilisaţiei contemporane. Fie cine simte un fel de iritare, pe care o atribue la mii de cauze accidentale, mai tot­deauna eronate, dacă nu caută justificarea ei cu ajutorul analizei. El e împins a critica cu asprime dacă nu condamnă toate manifestaţiile vieţei sociale. Unii numesc a­­cest rău nervositate, alţii pesimism, alţii scepti­cism. Dar ori cit numirile şi designaţiunea ar va­ria, ele acopăr totuşi unul şi acelaş rău. Din nefericire neajunsurile politice şi economice ale statelor europene n'au rămas fără o inrîurire determinantă asupra artelor şi literaturei. Ast­fel Ca un fel de adăpost împotriva realităţii s’a năs­cut în Germania romantismul, care descria veacul de mijloc cu colori atît de strălucite precum de sigur in realitate nu le-a putut avea, şi tot pen­tru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea că ori ce altă stare de lucruri trebue să fie mai bună de cit cea existentă, s’a născut şcoala ro­mantică în Franţa, fiică a şcoalei romantice ger­mane şi a dispreţului byronian pentru lume. In timpul din urmă apoi francezii, in litera­tură şi în arte, au admis un sistem, numit natu­ralist, care circumscrie terenul artelor în prezent şi la realitate, respinge întoarcerea trecutului şi ori­ce aspiraţie spre viitor, spre un ideal mai bun. Dar şi naturalismul reprezintă poate tablouri de fericire şi părţile frumoase ale vieţii? Nu. C’un esclusivism care i se impută el se leagă nu­mai de părţile cele mai urile şi mai lipsite de mingiiere ale civilisaţiei, se sileşte a arăta pre­­tutindenea corupţia, suferinţa, lipsa consistenţei morale, omul murind într’o societate in agonie. Cit despre arta modernă, chiar dacă nu se poate opri de-a recunoaşte frumuseţea ş’a o copia, căuta a o minţi, amestecind ideea că forma nobilă şi pură servă pentru scopuri puţin înalte şi cari o profanează. Corpul e batjocorit in maiestatea fru­museţei prin trăsături de sensualitate şi de li­bertinaj, care nu lipsesc în mai nici unul din tablourile contimporane. Cit despre filosofie, pessimismul e la modă: Schopenhauer e Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui Auguste Comte nu face nici un progres; filosofii francezi nu mai studiază de­cit psyho-physiologie; fitosofia engleză nu mai me­rită numele de metafizică şi se ocupă de chestii practice de ordine secundară, nu de soluţiunea unor probleme universale. Numai Germania are o metafizică vie dar şi­ aceea e întunecoasă şi desperată. Nu noi vom contesta meritele extraordinare ale marelui filosof german. In adevăr el a risipit prin criticele lui energice dominaţiunea acelui fi­­lozofem, compus din o goală şi stearpă frazeo­logie pe care Hegel o introdusese şi care a stă­­pinit spiritele in curs de un sfert de secol. Dar afară de acest merit au înlăturat prin critica lui şi alte sisteme ce exercitau o­ dominaţiune mai restrînsă la unele universităţi precum acelea ale lui Schelling, Fichte, Schleiermacher, etc. Era ne­cesar să se purifice atmosfera ştiinţifică de mias­mele unei frazeologii in care cuvinte abstracte, lipsite de cuprins şi neînsemnînd aproape nimic pretindeau a resolva problemele universului. Insă tocmai această critică meritoasă a frazeologiei deşerte a descoperit şi contradicţiunea constantă intre ideile noastre şi formele civilizaţiei, ne-au­­ descoperit necesitatea de a trăi in mijlocul unor instituţiuni ce ni se par mincinoase şi ne-a fă­cut pesimişti. In acest conflict pierdem adeseori bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta; acesta e isvorul relei dispoziţii care munceşte pe oameni culţi din mai toate ţările. Arta antică insă, precum şi cea latină din vea­cul de mijloc erau lipsite de amărăciune şi de desgust, era un refugiu­­t contra grijelor şi durerilor. Literatura şi artele sunt chemate dar să sanifice inteligenţele de această boală psiholo­gică a scepticismului, şi de aceea în amintirea acelei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele Fimtîna Blamdluziei, numele isvorului ce răsărea de sub un stejar în vecină­tatea oraşului Tibur, isvor care întinerea şi in­spira şi despre care Horaţiu spune (în piesa d-lui Alexandri): Fîntînă Blamduzie! vei devenii tu încă Celebră’mitre izvoare, cînd voiu cînta stejarul Ce’nfiinge rădăcina-i adine în alba stîncă, Din care eşi vioae şi vie ca nectarul. Dacă in autorii anticităţii plini de adevăr, de eleganţă, de idei nemerite şi cari remîne pururea tineri, găsim un remediu in contra regresului in­telectual, nu vom uita că şi in timpurile noastre există un asemenea isvor pururea reîntineritor, poesia populară, atît cea de la noi cit aceea a popoarelor ce ne încunjură. De acea am dat şi acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre. Pentru ca foaia să intereseze pe toţi cititorii, i-am dat varietatea necesară și sperăm că con­cursul unui public bine­voitor nu ne va lipsi. (Din revista „Fîntîna Blaoduiziei“, 4 decembrie 1888). Impresii de la cel de al ll-lea Congres al scriitorilor sovietici Vineri, 14 ianuarie, ora 17, la „Casa Scriitorilor" va avea loc o plenari la care tovarăşii Mihai Beniuc şi V. Em. Galan vor împărtăşi impresiile lor de la cel de al doilea Congres al scriitorilor sovietici.

Next