Gazeta literară, ianuarie-iunie 1955 (Anul 2, nr. 2-26)

1955-01-13 / nr. 2

s PERPESSICIUS­ ­astfel P­­­remiul de Stat acordat lui Perpessicius pentru marea lui lucrare, ediţia critică a operelor lui M. Eminescu, consacră nu numai zelul unui neo­bosit cercetător, dar vine să d°a o satisfacfie tuturor acelora care, ur­­mărindu-i activitatea de mulţi ani de zile, au recunoscut în el una din fi­gurile cele mai pure ale generaţiei de scriitori dezvoltaţi în epoca dintre cele două războaie. Sînt aproape patru decenii de cînd, inscriindu-mă printre ucenicii facul­tăţii umanistice, găseam reputafia for­mată a studentului, originar din Brăi­la, Dumitru Panaitescu, discipolul lui Ovid Densușianu, D. Evolceanu, I. Bianu. In vechea sală de lectură a bibliotecii Academiei, printre maeştrii bibliografiei române, alături de Sădi Ionescu, zărisem uneori pe tînărul cu părul abundent, ridicindu-şi la răs­timpuri ochii din groasele tomuri care il refineau, pentru a privi copacii in­­floriți în curtea învecinată. De la o vreme, Dumitru Panaitescu n-a mai luat loc in scaunul care-l primea ca pe unul din cititorii cei mai punctuali. A venit primăvara bătăilor de flori, aruncate parcă peste mormintele care aşteptau să se deschidă, a venit apoi războiul. Cind Dumitru Panaitescu şi-a reluat locul la una din lungile mese, in al căror lucru lămpile cu gaz aerian coborau cite o floare de lu­­m­ină in fiecare seară, am observat o schimbare in înfăţişarea colegului nostru mai virstnic. Mina lui dreaptă atirna în banduliera neagră, lipsită de funcţiunile ei, dar strigă continua să scrie cu hărnicie, cu acele carac­tere împodobite, sprintene şi curioase ieroglife, pe care oricine le poate re­cunoaşte dintr-o mie. Invalid de răz­boi, luptînd pentru drepturile atit de nesocotite ale tovarăşilor de sacrificiu, Dumitru Panaitescu a devenit atunci scriitorul Perpessicius. Acest pseudo­nim avea ceva ciudat în sonoritatea şi înţelesul lui şi, cîtva timp, cititorii l-au silabisit cu greutate. Era, dacă nu mă înşel, un derivat şi un com­pus al verbului patior “ sufăr, pe care latinistul Panaitescu îl alesese pentru a desemna conştiința lui îndu­rerată, aşa cum se formase in vremea unei tinereţi foarte grele şi a războ­iului, în care ostaşului îi fuseseră re­zervate toate încercările vremii. Perpessicius aducea, de pe front şi din spital, un caiet de versuri. Re­vistele i s-au deschis şi lumea lite­rară a înregistrat atunci un sunet nou in simfonia poetică a momentului. Se ivise manifestarea lirică a unui spirit sensibil şi învăţat, plin de o grafie firească, discret în durerile lui, înzestrat cu o ironie care putea deveni muşcătoare. Volumul „Scut şi targă“, apărut în 1926, dezvolta teme inspi­rate de experienţa războiului şi de a­­mărăciunile care au urmat pentru luptătorii lui, în vremea dezmăţului politicianist, a arivismului, a averilor agonisite într-o săptămînă. A urmat colecţia „Itinerar sentimental“. Aces­te volume au rămas multă vreme pe masa cititorilor de poezie, care le deschideau mereu, pentru a afla una din inspiraţiile cele mai delicate şi mai spirituale ale epocii. Intre timp a apărut şi „Repertoriu cu­UC" culegere de note publicate mai iniii­aţitr-o revistă de bibliografie şi care completau imaginea poetului cu aceea­ a iubitorului de cărţi şi a cri­ticului­. Aici, ca şi in seria „Menţiu­nilor critice“ sau in „Jurnal de lec­tor“ ş­i „Dictando divers" se întregea figura originală a criticului literar. Nu este carte rominească de literatură, apărută in deceniile dintre cele două războaie care să nu-şi fi găsit carac­terizarea ei atentă şi cumpătată în no­tele şi foiletoanele lui Perpessicius. Ştim cit de greu ii este unul critic să urmărească întreaga producţie literară a vremii şi să-şi facă o idee despre felul şi valoarea fiecărei înfloriri a bogatei recolte. Perpessicius cunoştea tot ce apărea, urmărea toate filiaţiile, era edificat cu privire la toate modi­ficările suferite de o operă la trecerea ei dintr-o revistă intr-un volum. O­­pera critică a lui Perpessicius este mai inu­i u un imens repertoriu biblio­grafic şi interpretativ, de care nu se va putea lipsi nimeni dintre acei ce-şi vor lua sarcina de a studia literatura ultimilor treizeci de ani. Folosul a­­cestor lucrări se însoţeşte cu agre­mentul. Criticul scrie cu mijloacele unui poet, nu dispreţuieşte ornamen­tul stilistic, cedează asociaţiilor lui, culese dintr-o informaţie foarte bo­gată in domeniul literaturilor antice şi moderne. Fraza lui are, din acea­stă pricină, o sinuozitate complexă şi un articol de-al lui se desfăşoară în volute. Unii i-au reproşat lui Per­pessicius ceea ce alcătuieşte fondul personalităţii lui morale: bunătatea şi generozitatea. Criticul este uneori prea indulgent şi, ca urmare, contras­tele aprecierilor lui sunt oarecum reduse. Dar câţi tineri n-au extras pu­teri întăritoare din verdictele binevoi­toare ale lui Perpessicius ? Şi de cite ori cuvîntul lui de publicist şi de ce­tăţean nu s-a pronunţat in favoarea celor slabi şi prigoniţi ? Democrat convins, prin vocaţiune adincă, Per­pessicius a arătat adeseori curaj în apărarea omenirii oprimate. Viitorii lui biografi vor trebui să ţină seama de această latură a personalităţii şi a manifestării lui publice. Multă vreme profesor in invăţă­­mintul secundar, la Tîrgu-Mureş, la Arad, la Brăila, Perpessicius ducea dorul locului său de cititor în biblio­teca Academiei. Prietenii lui primeau scrisori melancolice, compuse ca nişte poeme. A revenit, după o lungă ab­senţă, in Bucureşti şi profesorul a pu­tut să trăiască mai in acord cu che­marea lui. Puţini sunt cercetătorii care să cunoască mai bine ca el veacul al XIX-lea romînesc, cărţile, publicaţiile periodice şi manuscrisele lui. Şi a­­cest erudit, pe care Universitatea l-ar fi putut folosi cu rezultate atit de bogate pentru tineretul studios, a po­posit într-o zi in faţa operei princi­pale a vieţii lui. Manuscrisele lui Eminescu cu cele cincisprezece mii de pagini ale lor, pline de uimitoare sur­prize în fiecare moment, atrăseseră pe mai mulţi cercetători, fără ca vreunul din aceştia să fi extras tot ceea ce ele puteau să dea. încă de-acum două­zeci de ani, Perpessicius s-a anga­jat în studiul lor şi, în 1939, începea să publice monumentala ediţie critică a operelor lui Mihail Eminescu. Me­ritele acestei opere sunt dintre cele mai mari. Corectări de vechi lecţiuni greşite, critica ediţiilor anterioare, un imens material de note şi varian­te, minuţia şi exactitatea tuturor ob­servaţiilor, fac din lucrarea lui Per­pessicius una din cele mai de seamă realizări ale filologiei româneşti. Ni­meni nu va mai putea studia pe Emi­nescu, istoria şi conexiunile fiecăreia din operele lui, geneza şi ecourile lor in istoriografia şi critica literară, fără să pornească de la ediţia critică a lui Perpessicius. De curind au apă­rut Postumele, şi cercetătorii ca şi publicul cel mai întins aşteaptă vo­lumul de note al Postumelor, apoi scrierile în proză şi cele politice cu tot aparatul lor critic. Cind opera în­treagă va sta în faţa noastră, Emi­nescu va apărea într-o lumină şi o plinătate a figurii lui, pe care puţini o bănuiesc astăzi. Răsfoiesc Antologia poeţilor de azi, apărută în 1925, şi aflu, din indica­ţiile unei notiţe, că printre operele manuscrise ale lui Perpessicius se găsesc două romane care n-au văzut niciodată lumina­­ tiparului: „Faima sau focul de paie“ şi „Amor acade­mic“. Bănuiesc că scriitorul nu le-a dus la capăt şi că ele au rămas in re­giunea în care, după vechile credinţe, odihnesc sufletele neintrupate... Dar eite alte opere de-ale lui Perpessi­cius nu vor fi rămas nedesăvîrşite sau in stare de simplu proiect, pentru că autorul lor posibil s-a consacrat unei mari lucrări de erudiţie şi hărnicie, în serviciul celui mai mare dintre scriitorii români, în serviciul lui Emi­nescu ? Putem încerca uneori regre­tul că postul, istoricul literar, proza­torul au consimţit la sacrificiu. Dar nu ne putem­­împiedica de a spune că Perpessicius s-a realizat astfel prin partea cea mai bună a naturii lui morale, prin modestia, generali­­tatea și devotamentul lui. Premiul de stat care încunună as­tăzi principala operă a criticului vine să confirme merite netăgăduite. Tin­­e­rii vor medita la exemplul lui Per­pessicius. Unii din ei îl vor urma. Tudor Vianu CÂRTI NOI In EDITURA TINERETULUI au apărut: — „Făurari de frumuseţe” — de Cicerone Theodorescu, volum de ver­suri pentru copii. Intîlnim, printre altele, „Intîmplarea din grădină’’, „Gogu Pintenegu", „Domnişoara Brinză mare”, „Plutaşul”, „Sondorul Popa", ciclul „Copiii cartierului nos­tru, etc. „Făurari de frumuseţe’’ se bucură de o bogată şi atractivă ilu­straţie. — „Baba iarnă intră-n sat — ver­suri de Otilia Gazimirr, cu ilustraţii de Ana Bilţan. — „Cîntăreţul-vrăjitor”, de Robert Browning, în romîneşte de Maria Ba­­nuş. — „Micii marinari”, de Majtényi Erik, in romîneşte de Ana Tudoraş. — „Hoţu şi Pachita” de Demostene Botez, ilustraţii Dem. — „Căpitan la 15 ani”, de Jules Verne, in romîneşte de A. Ghiţulescu şi S. Schiieru. Romanul este însoţit de o prefaţă despre viaţa şi opera lui Jules Verne. „Tînărul englez”, de Wilhelm Hauff, în romîneşte de Lil. Soare, ilustraţii de Val. Munteanu. „Soarta de orfan”, de Boleslaw Prus, prefaţă şi traducere de Olga Zaicik, ilustraţii de Rusu­ Ciobanu (în „Biblioteca şcolarului”). „Poezii alese", de Dimitrie Bolin­­tineanu, cu un cuvînt înainte de Al. I. Ştefănescu. Ilustraţii de Gh. Labin (In „Biblioteca şcolarului”). UNUL CARE APLICĂ ZICALELE!.. Desen NELL COBER R­­om­­adu Theodoru nu este încă un nume cunoscut. A apărut pentru prima oa­ră în anul care s-a încheiat, pe coperta unui voluminos roman is­­ toric, din care cunoaştem deocamdată primulUn nou roman istoric Deşi pentru aprecierea completă a romanului „Brazdă şi Paloş“ e firesc să aşteptăm editarea lui integrală, ni se pare de pe acum necesară, cronica, atit pentru a semnala cititorului începutul plin de făgăduinţi al unui roman şi al unui scriitor, cît şi pentru a pune în dis­cuţie unele probleme actuale ale epicii noastre istorice. Radu Theodoru şi-a­ ales din istoria patriei o perioadă scurtă in ani, dar incărcată de semnificaţii: perioada diwiniei lui Mihai Viteazul. El ne-a dat o încercare în­drăzneaţă şi bogată in rezultate, de a face istoria artis­tică a vieţii poporului nostru la sfîrşitul zbuciumatului veac al XVI-lea. Scriitorul tînăr, la primul său roman, impresionează prin marea sa capacitate de a cuprinde perioada isto­rică pe care şi-a ales-o, pe baza unei vaste documentări şi cu multă forţă a fanteziei creatoare. Dar realizarea romanului istoric depinde de măsura în care scriitorul a izbutit să-şi însuşească o cunoaştere temeinică a istoriei pe baze marxist-fenimiste, aşa pre­cum slăbiciunile romanului se datoresc înainte de toate lipsurilor înţelegerii sale istorice. Documentarea oricît de imensă devine inertă şi inexpresivă fără claritatea interpretării, iar imaginaţia artistică clădeşte tablouri diforme, de îndată ce nu poate încadra fiecare element în ansamblul u­nei viziuni istorice juste, pînă in amă­nunte. Interpretarea justă în genere şi în detaliu a epocii istorice zugrăvite determină totul într-un roman istoric, d­e­ la valabilitatea istorică şi artistică a temei şi a eroilor, pînă la găsirea celei mai juste formule pen­tru compoziţia epică şi pentru echilibrarea artistică a diferitelor episoade. Se poate spune de la bun început că romanul lui Radu Theodoru, aşa cum apare în primul său vo­lum, realizează o imagine puternic realistă a anilor pe ca­­re-i înfăţişează. Scriitorul a găsit, fără îndoială, un sprijin nepreţuit în faptul că are un mare predecesor în înfăţişarea „istoriei romînilor sub Mihai Vodă Viteazul“. Nume­roase pagini ale romanului sunt transmutări artistice ale minunatelor caracterizări făcute de Bălcescu stării sociale a vremii. Nu este oare limpede că tendinţa ma­rii­­boierimi, înfăţişată atit de viu în roman, întruchi­pată in figuri atît de diferite unele de altele, ca acelea ale boierului Dan sau vornicului Chisar de o parte şi Stroie Buzescu sau Radu Florescu de altă parte, ilus­trează în totalitatea ei cuvintele lui Bălcescu: în­ghiţi proprietăţile cele mici, concentrindu-le in proprie­tăţi mari, a răpi deodată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcindu-i In servi (şerbi, n.n.), a dobîndi dreptul de a se scuti de cele mai multe dajdii, aceasta fu ţinta ei“. Dar numai studierea epocii prin prizma materialismului istoric i-a dat posibilitatea­­autorului să închege toate faptele istorice într-un tablou unic al vremii, într-o imagine a vieţii satului şi tîrgu'­ui de la sfîrşitul seco­lului al XVI-lea, cu semnificaţia concretă, palpabilă, a ceea ce însemna traiul şi lupta poporului în condiţiile jugului turcesc, ale complicatului sistem de jecmănire a ţăranilor pentru îmbogăţirea tuturor treptelor ierar­hiei sociale — de la zapcii pînă la domnitor, — ale corupţiei şi lăcomiei dlin sinul marii boierimi şi al înal­tului cler. Cartea lui Theodoru arată că scriitorul şi-a însuşit în bună măsură o învăţătură de bază a realismului so­cialist şi anume că personajele romanului, fie ele per­sonalităţi autentic istorice sau întruchipări ale fanteziei artistice, trebuie să ilustreze prin individualitatea lor proprie raporturile esenţiale dintre forţele sociale care se în­tîlnesc în lupta de­ci­să a epocii descrise. In acest sens putem spune că scriitorul şi-a valori­ficat în largă măsură calităţile care ne-au impresionat de la primele capitole: seriozitatea documentării isto­rice şi capacitatea de a creia, pe calea ficţiunii artis­t) Radu Theodoru — Editura Tineretului, ,Brazdă şi Palas", ved. I. S­tipe, cadrul de personaje ilustrative pentru epocă. Principala figură istorică, cea a lui Mihai Viteazul, se anunţă în primul volum a fi sezisată de autor cu claritate şi adîncime. Romanul avea în faţă primejdia de a se lăsa antrenat de legende şi de cronici părtini­toare şi imtîmpina dificultăţi in­­lămurirea contradic­ţiilor adinei alle acestei mari personalităţi naţionale. Scriitorul a izbutit să facă din Mihai un OM, un om al vremii sale, oglindind în caracterul propriu, cu o mare complexitate, trăsături ale clasei sale. Scriitorul a rezolvat cu dibăcie problema aducerii în povestire a lui Mihai, care — prin rolul său istoric — trebuia să ocupe locul central al romanului. Romanul nu începe cu el şi credem — după logica pe care trebuie s-o aibă compoziţia epică, — nu se sfîrşeşte cu el. Mihai este adus de scriitor după o amplă prezentare — chiar prea amplă, după cum vom vedea, ocupînd jumătate din vo­lum,­­ a diferitelor stări sociale, de la şerbi şi moş­nenii, pînă la tîrgoveţi şi boieri. Domnitorul este pus astfel faţă în faţă cu epoca sa, a cărei creaţie este şi căreia trebuie să-i corespundă ca om de stat şi condu­cător a­l unei lripte măreţe. In­ vedem prima oară pe domnitor în momentani cînd alaiul domnesc se îndreaptă spre ţară, pentru a ocupa tronul. Figura viteazului apare de la început acope­rită de cuitele frămîntărilor adinei : cel ce avea să lupte pentru neatîrnarea ţării şi pentru realizarea unui stat centralizat, vine înconjurat de slujbaşi turci, primeşte coroana în schimbul pungi­lor de aur date la Constantinopole şi e intîmpinat de sfetnici care urmăresc propriile lor interese, fie că sînt mari boieri divaniţi, zarafi care i-au împrumutat bani sau bogaţi boieri olteni, care l-au sprijinit în cîştig­area tronului. E un mare merit al scriitorului de a fi ştiut să precizeze, prin scurte dialoguri, situaţia complexă a domnitorului. Cîteva rinduri care înfăţişează o discuţie a domnitorului cu prietenul şi ruda sa apropiată, co­misul Radu Florescu, sînt grăitoare pentru arta cu care tînărul scriitor a surprins dificila personalitate a lui Mihai (v. pag. 397): la intrarea în ţară, poporul în­­ti­ impină pe domn cu jalbe, arătî­ r,du-i starea jalnică în care a fost adus de cotropitorii străini ca şi de boierii păminteni. Domnitorul simte nevoia să fie lăsat „cu gindurile lui“. De aceea tresare cînd Radu Florescu nu­meşte pe jălbari „minţi proaste şi tigve căpăţinoase“ şi cînd acesta preconizează ca moşnenii să se vîndă de bună voie către boieri. „Comisul vorbea bine din partea lui“ ■— arată scriitorul judecata eroului său principal. Din partea lui, dar nu din partea lui Mihai: „Dar nu boierilor trebuie să se închine, ci domniei...“ Aşa cer interesele lui de domnitor şi gîndul domnitorului dez­văluie conflictul dintre scaunul domnesc şi boierime, vrăjmaşe în tendinţa de a cîştiga pe moşneni pentru a-şi întări fiecare puterea economică şi politică. Dar gîndul domnitorului e tăinuit adine şi se ciocneşte cu­rind cu altă cugetare a lui, cînd comisul asui­le mai departe cu dispreţ vorbe de ocară pentru boiernaşi şi prostime: „S-ar putea — spune Mihai — ca boiernaşii să fie credincioşi Scaunului. Cit despre prostime are şi ea un suflet al ei..". Gîndurile domnitorului sînt apăsătoare, căci cugetul lui trebuie să împace dragostea sinceră pentru popor, omenia lui, cu Interesele domniei feudale, ale lui în­suşi ca ci­titor numit de Poartă dar şi ca exponent al luptei pentru independenţă şi pentru centralizarea puterii, cu interesele boierilor care-l înconjoară şi pe care se bizuia, cu interesele micilor boiernaşi din rî­ndul cărora şi-a recrutat căpitani viteji şi de încredere, şi cu nevoile moşnenilor care-l pot sprijini în conducerea neatîrnată a ţării. E un examen greu pentru un Scriitor această înfăţi­şare a gîndurilor contradictorii ale unei mari persona­lităţi, fără a cădea în nesfîrşite consideraţii­­sociologice sau în psihologism. Radu Theodoru a trecut cu succes acest examen. A trecut cu oarecare succes şi alt exa­men în crearea personalităţii lui Mihai: acela de a înfăţişa viaţa sufletească a eroului în cutele ei adinei, de a r­i-l arăta in viaţa lui intimă pe domnitorul cu­noscut din istorie numai în războaie sau cu cuca dom­nească pe cap. Theodoru a evitat îndemînatec dulcegă­ria şi schematismul şi ne-a făcut să înţelegem viaţa sentimentală a acestui mare feudal, care ştie să se a­­propie cu duioşie bărbătească de amanta lui credin­cioasă, dar în acelaşi timp este, in ciuda contradicţiei logice, dar nu împotriva spiritului vremii, un soţ care uneori ştie să găsească în soţia sa legitimă o tovarăşă de frămîntări pe care o stimează şi de care este legat adtînc. Totuşi, scenele — două la număr în volum, una pentru întîlnirea cu Tudora, amanta, alta întilnirea cu Doamna — nu sînt organic încadrate în acţiune, ară­­tind cititorulu­i un chip evident că scriitorul a „intro­dus“ cu sita scenele respective, pentru a-şi face datoria şi faţă de viaţa sentimentală a eroului său. Radu Theodoru a înţeles bine sarcina sa de a d­a întregii acţiuni un grandios fundal istoric şi, cum am arătat, de a introduce eroul principal tocmai pe acest fundal, — şi nu ca erou ex­cepţionali, creator el însuşi al istoriei. Romanul său dovedeşte năzuinţele şi serioa­sele lui posibilităţi de a realiza acest fundal la pro­porţii epopeice,­ construind o varietate uluitoare de la­­. Nouri de epocă, de la satele de bordeie a­le iobagilor şi cele maii înstărite ale moşnenilor, pînă la diversele aspecte ale tîrgului, cu zarafi şi meşteşugari, cu calici şi hangii, cu oşteni şi diplomaţi, — şi pînă la palatele contrastante, prin luxul lor excepţional, cu tot ce se află în Ţara Rominească a secolului XVI. Theodoru arată mult meşteşug in îmbinarea docu­mentului autentic cu imaginea creată de fantezia orien­tată just spre imaginarea acelor elemente me­nite să concretizeze, să materializeze cunoştinţa despre epocă. Cartea I-a, închinată satului,­­cu două mari ca­pitole: rumînii şi moşnenii) este o frescă bogată a vieţii ţăranilor de pe timpul lui Mihai Viteazul, în ge­nul paginilor de antologie pe care le-a creat Camil Petrescu în partea îmtîia a romanului său „Un om între oameni" despre ţăranii de la începutul secolului al XIX-lea. Insă aici iese la iveală una din acele lipsuri ideologice care antrenează pe scriitor în construirea eronată a unor episoade. Opunînd boierimii hrăpăreţe forţa curată a ţărănimii, Theodoru ajunge să deformeze adevărul istoric şi îngenunchi­ază fantezia sa creatoare, mutilind-o în­­scene neveridice, idilice. Pentru Theodora obştea ţărănească devine un scop în sine, ea reprezentind parcă un ideal al scriitorului, că­ruia ii face elogiul, aureolîmdu-l. El nu sezisează fap­tul istoric obiectiv că obştea începe să devină în acea vreme o formă economică depăşită şi că lupta eroică a moşnenilor nu poate duce decît la victorii trecătoare, iluzorii, a­şa cum se va întîmpla şi cu răscoalele ţără­neşti de diferite proporţii din secolele următoare. Obştea ţărănească nu putea face faţă forţelor mult superioare ale statului feudal care — în mod inevitabil — o va destrăma. De aceea autorul trebuia să pună în izbînda Cremenarilor dramatismul luptelor vitejești ale poporu­lui care, mai devreme sau mai tîrziu este din nou scăl­dat în singe de către dușmanii săi de moarte, marii latifundiari, atîta vreme cit nu e răsturnată însăşi orînduirea socială în care stăpînesc exploatatorii. Dim­potrivă, Theodoru creiază iluzia că, prin vitejia unor moşneni conduşi de un cneaz viteaz se poate menţine o insulă patriarhală în care domnesc străbune legi de egalitate şi ajutor reciproc, şi unde oamenii se bucură de belşug şi linişte, cu condiţia să nu uite vechiul meş­teşug de luptător cu sabia pentru a-i alunga pe even­tualii cotropitori. Dar un neajuns mai mare decît acesta ni se pare că găsim în alcătuirea integrală a cărţii, în construcţia ei epică. Fundalul istoric amplu cere muită chibzuinţă şi măiestrie pentru conducerea artistică a acţiunii după un fir unic, pentru echilibrarea între ele a episoadelor, pentru cititorirea judicioasă a locului pe care trebuie să-l ocupe în roman fiecare personaj. Cheia pentru ase­menea construcţie meşteşugită o dă necontenit viziunea ideologică temeinică, care selectează din vălmăşagul datelor istorice, al tablourilor interesante în sine şi al­uni­ti­tud­inii de figuri ale epocii, pe cele mai reprezen­tative, pe cele mai hotărîtoare pentru desfăşurarea ac­ţiunii. Theodora s-a lăsat antrenat de valoarea izolată a fiecărui tablou istoric luat în parte, selectînd slab şi creînd, în ciuda marilor calităţi, un roman cam grec,­ în lectura căruia te încurci în largi episoade lătural­nice şi te poticneşti die personaje secundare, tratate în maniera în care sunt tratate normal personajele princi­pale. Theodora n-a reuşit încă să sugereze prin citeva linii un tablou secundar dar semnificativ, nici să schi­ţeze un gest al u­nui personaj oarecare pentru a-l face chiar de neuitat, în ciuda apariţiei lui trecătoare. Dim­potrivă, uneori avem impresia că scriitorul a uitat de epică şi a început să prezinte o înşiruire de interesante „scene“ istorice, sau că ar fi scris mai întîi diferite scene proprii vremii, neintegrate in acţiune, pentru ca abia în urmă să te însăileze pe toate unde se poate. De exemplu, de la primele pagini începe povestea de dragoste dintre Gheorghe Drăgoi şi Năstăsia, conti­nuată cu Întreruperi pînă la sfîrşitul volumului, deşi Fără aceasta nu s-ar fi schimbat nimic în desfăşurarea acţiunii. Un conflict temporar în legătură cu un moş­­neam cumpărat de duşmani (Rubiu) începe la pag. 131 şi se încheie la pagina 264, încărcînd de asemenea ac­ţiunea fără necesitate, semnificaţia acestui conflict pu­ţind fi rezolvată fugitiv printr-un scurt episod. Dar scriitorul pare să fi fost atras de interesul epic al fie­căruia dintre aceste conflicte lăturalnice, care ar­ putea să facă singure subiectul unor povestiri. (Trebuie să precizăm că multe din aceste episoade, în special chiar acesta cu Rubiu, stat bine realizate şi ar fi călduros primite, dacă n-ar obosi pe cititor, care vrea — pe drept cuvînt — să urmărească într-un roman o acţiune bine condusă de la un capăt la altul). E interesant de remarcat că primul volum nu cuprinde decît un an din domnia lui Mihai, înainte să fi început măcar primul război, prima manifestare de răscoală Împotriva turci­lor. Cum va continua romanul, tre­mite alte sute de pa­gini, să prezinte situaţiile atît de complexe care abia urmează ? Şi mai gravă este lipsa de proporţii a romanului în privinţa construirii personajelor. Romanul numără nu­mai în primul voluta peste o sută de personaje, întîl­­nimi nume mereu cu alte nume, care nu sunt pomenite doar în treacăt, ci de cele mai multe ori reţin pagini întregi, scriitorul oprindu-se pe îndelete la portretul fizic şi moral, ca şi la biografia a zeci de personaje. Dacă unele din ele — cum sînt cei trei căpitani ai lui Mihai Viteazul — Gheţea, Mîrzea şi Racea, fiecare cu arborele lui genealogic, cu rosturile şi frămîntările proprii — stat intr-adevăr memorabile, cele mai multe încarcă de prisos amintirea cititorului, care nu poate face un fişier atit de amplu şi se rătăceşte. Cu răbdare şi pasiune pentru literatura istorică, e drept însă că citeşti pînă la capăt volumul şi-l Închei cu sentimentul că ai făcut bine citindu-l. Dar scriitorul trebuie să-şi revizuiască construcţia epică, măsurînd cu zgîrcenie spaţiul fiecărui episod şi fiecărui personaj, pe cîntarul aspru dar sigur al aprecierii juste ideologice pentru rolul jucat din fiecare fapt şi de fiecare individ în procesul istoric. Lectura completă a romanului ne va sta posibilitatea unei păreri mai precise asupra acestui nou romancier care este Radu Theodoru şi care , în ciuda lipsurilor arătate mai sus, a­ unor stîngăcii în limbă şi în stil şi a unor reminiscenţe evidente din lecturi anterioare, care vor putea fi mai bi­ne analizate după apariţia ce­luilalt volum — este in orice caz un scriitor adevărat. Savin Bratu GAZETA LITERARĂ. loan Grigorescu: „Scrisoare din Moscova“ Sub titlul ,,Scrisoare din Moscova", loan Grigorescu înmănunchează re­portaje al căror rost îl afli mărturisit cu simplitate pe cea dintîi pagină a culegerii: „Aceste însemnări ale unui student român în U.R.S.S. sunt menite să vorbească cititorilor din ţara noa­stră despre cele văzute în Uniunea Sovietică, despre cele învăţate acolo şi despre oamenii pe care i-a am cu­noscut”. Volumul, realizat din fragmente care se împlinesc între ele, alcătu­eşte un tot unitar, împărtăşind experienţa de viaţă, emoţiile şi sentimentele tî­­nărului scriitor fericit de a fi avut prilejul să studieze la Moscova. Par­­curgînd reportajele întrunite in acest volum, îţi dai seama cu uşurinţă că autorul lor nu rămîne la suprafaţa imediată a fenomenelor, a faptelor,­— interesul său orientîndu-se către pă­trunderea subtilă a oamenilor des­pre care vorbeşte, a oamenilor sovie­tici, a ceea ce au ei mai semnificativ şi mai remarcabil, subliniind cu mij­loace variate resorturile intime, im­pulsurile generoase care-i animă în viaţa de toate zilele. Ioan Grigores­cu surprinde trăsăturile morale spe­cifice cetăţeanului sovietic. Eroii vii ai reportajelor sale, Grigorii Mos­­kovskin, Olga Kostenko şi Pulheria Ivanova ne apar cu fizionomia şi preo­cupările lor, primitori şi prietenoşi,­­ adevăraţi cetăţeni ai ospitalierei ţări sovietice. Imaginea figurii acestora, autorul ştie s-o întregească cu zugrăvirea e­­moţiei primului contact cu pămîntul sovietic, a discuţiilor amicale, a umo­rului cald, a festivalului improvizat, toate contribuind la redarea atmosfe­rei prieteneşti de care s-a simţit în­conjurat în timpul călătoriei spre Mos­cova. Mărturii evidente ale priceperii tî­­nărului scriitor de a ne dezvălui indi­vidualităţi conturate, sunt desiguri fi­gurile unor studenţi ca: Rizard, Kin Şi Frantişeck. un eroi ca aceştia pal­pită elanul tineresc al cunoaşterii, do­rinţa fierbinte de a cuprinde şi asimila cu­ mai mult in timpul anilor de stu­diu de la Moscova, pentru ca întorşi apoi în ţările lor, înzestraţi cu nepre­ţuitul tezaur de învăţătură, să-şi poată cheltui energia creatoare în slujba pa­triilor lor dragi. Aceluiaşi grup de portrete, reliefate cu minuţie, i se ală­tură Victor Pogodin — tipul tînărului sovietic în care identifici „ceva din dârzenia lui Pavel Korceaghin şi din forţa plină de romantism a eroilor lui Fadeev”. Găseşti în Victor Pogodin vibraţia lăuntrică, vigoarea şi intensi­tatea în acţiune, demnitatea şi dra­gostea neasemuită pentru patrie. Ca­pacitatea de a fi reţinut în scrisul său gestul plin de înţeles, convorbirea sau episodul semnificativ ne încredinţează că Ioan Grigorescu poate încerca pe viitor cu succes şi alte genuri literare decit cel al reportajului. Din „Ucenici la şcoala lui Gorki" sau „O cunoştinţă veche", înţelegi însă că autorul ,Scrisorii din Mosco­va d­e la începutul drumului său, cînd graba şi puţina experienţă scriitori­cească­ l-au împiedicat să asigure une­ori înfăţişarea artistică dor­ta. De a­­ceea, aspectele relatate în „Ucenic la şcoala lui Gorki* nu transmit decît în­­tr-o slabă măsură activitatea tumul­tuoasă a studenţilor Institutului de Li­teratură Universală „Maxim Gorki” din Moscova. Cartea lui Ioan Grigorescu despre momentele trăite în Uniunea Sovieti­că, ne aduce nu numai aspecte inedite şi pitoreşti ale vieţii oamenilor sovie­tici, ci afirmă un talent tînăr al căru debut îndeamnă să urmăreşti cu toată atenţia activit­atea lui viitoare. Liviu Călin C­ronica literară, apărută in­tr-unui din numerele trecute ale ,,Gazetei literare", la ro­manul „In oraşul de­­pe Mu­reş" de Francisc Munteanu,­­a stir­­nit nedumeririle lui Al. Simion. Cre­dem Insă că articolul Său „Ală­turi de ţintă” nimereşte alături de cronică. Memoria reprezintă una din prin­cipalele facultăţi umane; de aceea vom recurge la ajutorul ei pentru a răspunde la o serie de obiecţii ri­dicate de Al. Simion. Al. Simion consideră cronica o a­­naliză a slăbiciunilor romanului, niş­te săgeţi ce trec cu totul pe lingă ţintă. Este necesară o mică corectu­ră. Cronica nu constituie un atac la adresa romanului, ci încearcă să fie o analiză a construirii reuşite a unei galerii de eroi, o apreciere a calităţilor incontestabile ale talentatului roman­cier Francisc Munteanu, căruia, spu­neam în cronica apărută, „eveniment destul de rar in literatura noastră, i-au izbutit personajele pozitive mai mult decit cele negative Eroul din roman care atrage asu­pra sa o critică mai ascuţită a cro­nicii noastre este Mircea Rotaru. Cre­­zind că a prins pe Dumnezeu de pi­cior, Al. Simion il transformă pe Mir­cea Rotaru intr-o minge de foot-ball cu care, alergind pe gazonul unei jumătăţi de articol, încearcă să mar­cheze goal. Acestei acţiuni de cultură fizică şi sport li corespunde următo­rul raţionament logic: — 1) In momentul de faţă e de mare actualitate lupta împotriva idea­lizării eroului pozitiv. — 2) I. Mihăileanu se pronunţă împotriva trăsăturilor negative ale lui Mircea Rotaru. — 3) Deci I. Mihăileanu este „ca­valerul sanctificării eroilor pozitivi“. Logica asta de fier are un mic cu­sut: I. Mihăileanu nu se pronunţă împotriva existenţei trăsăturilor ne­gative ale lui Mircea Rotaru. Se poate admite că Al. Simion a citit grăbit cronica Incriminată, că a trecut peste citeva rinduri, dar e greu de presupus că n-a observat pasaje întregi care contrazic acuzaţiile sale de idealizare a eroului pozitiv. Al. Simion îmi atribuie afirmaţii de acest fel, că resping momentele eventuale de dezechilibru în dezvol­tarea unor personaje, că dezaprob ciudăţenia şi aerul straniu ale lui Mircea, că sunt duşmanul ultra-com­­plicaţiilor sufleteşti. Adevărul străvechiului dicton latin cu privire la imposibilitatea de a şterge cuvîntul scris ne ajută să amin­tim lui Al. Simion unele citate din cronică referitoare la Mircea Rotaru, care surpă deadreptul soliditatea rafionamentului amintit: „Desigur că șovăiala, nehotărîrea in faţa momen­telor fundamentale din realitate este o trăsătură incontestabilă a micului burghez. Aici nu se pot face repro­şuri intenţiei autorului­­da a făuri un caracter cu puternice contradicţii in­terioare”. In altă parte se afirma: „Nu pledăm pentru un erou care să fie ferit de influenţa, la un moment dat poate dominantă, a duşmanului. Viaţa arată că există cazuri din aces­tea care pot căpăta valoarea tipicită­­ţii. Este oare nevoie să amintim de eroi neuitaţi ca Roşcin, Daşa din „Calvarul” care ajung să lupte cu abnegaţie alături de roşii, după ce au cunoscut chinul amar al împărtăşirii ideilor şi acţiunilor albilor? Insă, atit la Daşa, cit şi la Roşcin, existau­­tră­sături nobile de caracter ca cinstea, profunzimea sufletească, forţa de sa­crificare în slujba unui ideal, dragos­tea de patrie, care înving în cele din urmă rătăcirile grele, explicînd veri­dic un măreţ şi greu proces de trans­formare”. Nicăieri în cronică nu e combătută ex­stenţa trăsăturilor negative ale lui Mircea Rotaru. Cronica combate pali­ditatea artistică a trăsăturilor poziti­ve în contrast cu veridicitatea, cu for­ța de expresivitate a tarelor sufle­tești. In aprecierea operei de artă, a unui caracter, criticul trebuie să fină neapărat seamă de intenţiile creato­rului, ale scriitorului. In Mircea Ro­taru, Francisc Munteanu a încercat să întruchipeze procesul complicat al unui tînăr mic-burghez, salvat din sterilitatea unei concepţii refractare vieţii noi, un fel de Isaia Ardeleanu tînăr. Pornind de la aceste intenţii ale scriitorului, cronica reproşa faptul că procesul de transformare nu este rea­lizat artisticeşte, datorită schematis­mului unor trăsături morale pozitive fundamentale, a acelor resorturi inte­rioare care ar fi putut, în contrazicere cu scepticismul şi dezechilibrul său, să declanşeze un dramatic zbucium sufletesc, marele caz Mircea Rotaru, nu micul caz Mircea Rotaru. Cotitura lui Mircea Rotaru este făcută, fabri­cată pe dinafară, prin schimbarea au­tomată a atitudinii celor din jur faţă de el; scriitorul a schiţat numai, scă­­pind posibilitatea de a adunei visul lui Mircea de a deveni inginer me­canic, conflictul familiar, ciocnirea cu elemente duşmănoase, etc. Atitudinea combativă a lui Mir­cea Rotaru din ultima parte, a roma­nului, nerezultată in urma unui pro­ces de transformare e străină trăsă­turilor sale caracterologice, chipului său de zeflemisitor mic-burghez. De aceea unele atitudini noi ale lui Mir­cea care apar subit nu se Împacă cu întreaga atmosferă, sumbră, cețoasă, pesimistă, care-i învăluie sufletul. De aceea, aminteam în cronică de fapt. Că Mircea Rotaru e o personalitate fără axă, adică un caracter neunitar, expresia unui soi de şablonism al mi­­cului­ burghez neînţeles, înzestrat in mod inutil cu o biografie complicată, încărcată, în zig-zag, căruia nu-i co­respunde, insă un real şi profund con­flict interior. Desigur că Mircea Rotaru putea rămîne şi un „neînţeles”, la periferia vieţii, care se rostogoleşte in cele din urmă; a judeca astfel lucrurile ar însemna insă să dai dovadă de ne­păsare dogmatică faţă de intenţiona­litatea creatorului, să ceri scriitorului să scrie un alt roman, să creieze un alt personaj, să-l blameze pe Mircea Rotaru în loc să-l înconjoare cu sim­patie, ceea ce e absurd. Privind toc­mai din punctul de vedere al concep­ţiei scriitorului asupra lui Mircea Ro­taru, arătam că nedesvăluirea artis­tică a caracteristicilor luminoase duce la anularea esenţei pozitive a acestui personaj. Dind dovadă de o ascuţită vigilen­ţă, Al. Simion descoperă că „ne aflăm în faţa unui întreg sis­tem teoretic deloc fără pete”. Mul­­ţumindu-i, in treacăt, pentru încerca­­rea măgulitoare ce o face de a mă aşeza în rîndurile creatorilor de sis­teme teoretice, îmi permit să-mi au­­tocitez propriul „sistem”: „In cons­truirea tuturor eroilor pozitivi e uşor să observi firul roşu al încercării de a-i desprinde din viaţă, fără soluţii preconcepute şablon. Nu poate exista unitate de măsură pentru oameni ca Ardereanu, Farcaş sau Brad. Fiecare reprezintă un alt tip social, fiecare are un anumit nivel de conştiinţă, temperament, caracter”. O astfel a interpretare a modului dialectic în care Francisc Munteanu îşi con­struieşte caracterele era exemplifi­cată prin evoluţia complicată contra­dictorie a inginerului Ardeieanu, prin împletirea dintre spontaneitatea cu­ceritoare şi lăudăroşenia lui Brad, prin cerinţa ca portretul lui Mircea să nu fie o simplă pată neagră, ci o luptă intre umbră şi lumină care să explice tăria sa de mai tirziu. In cro­nică s-a arătat câ se observă la Fran­cisc Munteanu o vădită predilecție de a înzestra in mod gratuit cu pete pe unii eroi. Cum poate fi caracterizată altfel această tendință atunci cind Pavel, Mircea Rotarul Oniga, trec prin acelaş şablon gratuit al unor legături sexuale desgustătoare fără ca dezvoltarea psihică a personajelor să ceară astfel de episoade, fără ca ele să trezească o condamnare clară a scriitorului, deci şi a cititorilor? Există in viaţă întimplări din acestea a căror reflectare nu atrage macula­rea eroului. Aceasta depinde de co­respondenţa dintre ele cu răsunetul pe care-l au în conştiinţa personaju­lui, de poziţia implicită pe care, ne­­didactic, o ia scriitorul. Belinski spunea că „într-o operă de artă nu trebuie să exiiste nimic ne­­terminat sau de prisos; orice trăsă­tură, orice imagine, trebuie să fie ne­cesară şi la locul său“. Ce trăsături ale caracterului lui Oniga se relie­fează atunci cind se amintește că — odată — în trecut, s-a lăsat prins in mrejele fostei sale proprietărese? Ce legătură organici există intre acest episod şi viata sa actuală? In articolul său, Al. Simion folo­seşte vechiul şi condamnatul sistem al etichetării, al sentinţelor fără drept de apel. Cred că nimeni, nici Al. Si­mion, nu poate fi de acord citind ast­fel de epitete ca necavalerescul ca­valer al sanctificării eroului pozi­tiv”, „apărător conştient sau incon­ştient al „eroului ideal” şi alte apre­cieri asemănătoare care nu pot ţine locul unor argumente. Trebuie să recunoaştem că in mod fugar Al. Simion analizează totuşi şi cronica din „Gazeta Literară”, discu­­tind în contradictoriu asupra aprecie­rii unor personaje. In acest sens lup­ta de opinii in jurul unor probleme de principiu nu poate fi decit bine­venită. Combătând neînțelegerea caracterului l­d Mircea Rotaru, tot Al. Simion constată pină la urmă că există momente de complicare gra­tuită a lui Rotaru, că există momen­te de alambicare a personajului, si­tua­ții nelămurite, adică vagi, că se poate reproşa lui Francisc Muntea­nu promovarea lui Mircea Rotaru pe primul plan al acţiunii, adică, cu alte cuvinte, observaţiile cronicii noastre au un grăunte de adevăr. Din păcate însă, cele citeva rinduri care ţintesc cronica sunt o biată flo­ricică cu care nu se face încă primă­vară. Ar fi fost bine ca Al. Simion, situindu-se pe o poziţie princip­ală în cadrul unei polemici, să păstreze un grăunte de exactitate în redarea unor afirmaţii. In acest răspuns pe care-l dau lui Al. Simion nu mi-am propus decit să restabilesc adevărul în legătură cu cele susţinute in cronica la romanul „In oraşul de pe Mureş”. O dezbate­re a problemelor de creaţie pe care le ridică această operă valoroasă lupta de opinii care urmăreşte clarificarea unor probleme ale realismului socia­list, cum e de pildă aceea a eroului pozitiv, sunt oricind binevenite. Ion Mihăileanu Discuții Alături de cronica

Next