Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)

1955-07-07 / nr. 27

Nr. 27­­&] = tol 7 iulie TS5S • -rttGAZETA LITERARA Siluete de o clipă d­i­­­ntr-o seară, treceam pe din­aintea unei clădiri vaste, se­diul nu ştiu cărei instituţii financiare de la noi. Era în­tuneric de mult; seara era umedă şi rece. Pe treptele de piatră ale in­trării, disting, sub lumina rătăcită a unui reverber o siluetă vagă de copil, nemişcat, lingă o coşniţă, cu toartă. Era un mic vinzător de covrigi, sau de seminţe, care­ adormise pe trep­tele instituţiei ospitaliere la această oră înaintată a serei. Am rămas un minut locului şi am privit acest spectacol, aproape şters, în indiferenţa străzii şi în obscurita­tea treptelor înalte. Coşniţa era mai înaltă decit stăpînul ei şi din zbu­ciumul reverberul­ui ajungeau pină la el clarităţi tremurătoare, care se stin­geau din clipă în clipă. Dormea cu capul in piept şi peste capul micşor şi imobil toarta coşniţei descria — ca împrejurul capetelor de martiri — un cerc larg de mucenicie. Cine l-a trimis pe străzi, cu acest coş năpraznic ? De ce a rămas pe aceste pietre reci, în seara umedă şi înaintată ? Şi ce se va alege din acest trup plăpînd după o încreme­nire de un ceas ori două, aci în jilţ de piatră­? Iată, mi-am zis, icoana educaţiei copiilor de proletari, in a­­cest ev binecuvîntat în care ne gă­sim ! Priviţi dincolo de icoana micului mu­cenic, şi vedeţi cocioaba blestemată de unde a ieşit, ca să vie să vindă, in străzile din centru marfa lui de clţiva franci, vedeţi pe mama bol­navă, care i-a pus coşniţa in mină, ghiciţi pe străina exploatatoare care îl aruncă în viitoarea, vieţii, ca pe un pui de pisică, nu viitoarea unui fiu! Şi amintiţi-vă zecile şi sutele de copii desculţi, trenţăroşi şi murdari care mişună printre noi, cu ziarele de dimineaţă şi de seară, revedeţi pe micii negustori care pătrund prin cafenele, mai mult ca să cerşească decit să vindă, urmăriţi cu spaimă în iarba infantilă de azi, crescută din trotuarele Capitalei, holdele de­generescenţei, ale infamiei şi ale cri­mei de mîine ! Societatea noastră nu-şi bate capul cu creşterea copiilor săraci. Ea în­jugă pe tată şi pe mamă ia munca din fabrică, din atelier, din magazin, şi lasă pe copil să bată maidanele şi să crească acolo, printre plantele veninoase şi printre apaşi, înfrico­şată e problema educaţiei. In această lume sleită, fără milă şi fără nici un interes în viitor. După noi, vie potopul, problema educaţiei de azi­­ creşte Înfricoşată şi uriaşă, la înfăţişarea şi prestigiul fioros al unui Sfinx, cul­cat pe brinci, la porţile falnicei noa­stre citadele burgheze. Cine mai poate astăzi să-şi crească odraslele? Care părinte, în lunea noastră osindită la muncă silnică, mai are timp şi nervi, ca să supravegheze şi să conducă e­­ducaţia copiilor lui? Cei prea bogaţi lasă toată sarcina pe mina pedagoa­­gelor străine. Dumnezeu ştie ce se alege de aceşti copii, crescuţi de fetişcane elveţiene, germane sau en­gleze. Din tot ce am văzut eu, mi-a rămas inim­a rece. Mica burghezie şi imensul proletariat, manual şi inte­lectual, lasă pe copii să crească la intimplare. Tata se duce la uzină, la atelier, la birou, la cancelarie.. Mama deretică, aleargă in piaţă, rosteşte la bucătărie. Copilul iese pe stradă, z curătureşte pomii vecinului, învaţă tot vocabularul de ocară şi din cind in cind ridică mahalaua in sus . Cind ii bate unul din părinţi. Aşa ne este societatea, aşa ne creş­tem copiii. Citim cu mirare, in căr­ţile care descriu societăţile antice, despre creşterea în comun a copiilor atenieni sau spartani. Concepem şi noi putinţa unei creşteri superioare, sub mina unor oameni care să fie pedagogi consumaţi şi să aibă, intru aceasta, un larg mandat social. Sunt lucruri mai mult decit elementare care se impun cugetării celei mai modeste. Orice pereche de oameni sănătoşi poate să procreeze şi să umple casa de copii. Dar cini dintre noi pot să fie un bun crescător de copii ? Am intîlnit concetăţeni care se cutremu­rau la gindul că în societatea viitoare copiii noştri vor creşte laolaltă, sub ochii şi destoinicia unor oameni spe­ciali, aleşi de marea comună. Argu­mentul lor este: cine, mai bine deci­ părintele, poate să crească pe copilul lui ? Jalnică absurditate! Bogaţii îşi la­să copiii pe mina mercenarilor, să­racii ii lasă pe uliţă şi pe maidane, cei ce nu sunt nici bogaţi nici săraci se ocupă de copii pe apucate, fără timp şi fără nici o sistemă. Adevărul este că ferocitatea şi ipocrizia societăţii burghezo-capitaliste au adus această confuziune in ca­petele oamenilor şi in creşterea co­piilor. Dacă sintem­ toţi in stare să a­­ducem copii pe lume, prea puţini suntem in stare să le dăm o educaţie sănătoasă şi omenească. In socie­tăţile încă viabile şi cumpănite, creş­terea copilului era încredinţată unui specialist priceput. Iar în timpurile clasice găsim modelul, la care va tre­bui să ne întoarcem, al creşterii in Comun. Societatea actuală, grăbită să-şi bea ultimele sticle de şampanie, nu mai are timp şi cap să pună în studiu problema creşterii copiilor să­raci, necum a creşterii în general. Unele încercări, unele proiecte, u­­nele propuneri, făcute pe ici pe colo, de visători naivi şi respectabili, imi aduc aminte de vorba din Evanghelie, ei se încearcă să pună petec nou, pe zdrenţe putrede. Problema creş­terii copiilor noştri rămine insolu­bilă, atita vreme cit nedreptatea so­cială şi mizeria părinţilor sunt aşa Cum le ştim şi le vedem, împărţiţi altfel bunătăţile pămîn­­tului, desfiinţaţi robia fabricilor şi a uzinelor, ucideţi balaurul cu mii de capete al capitalismului mincător de oameni, şi sfişietoarele siluete de azi — copii care adorm, cerşind şi re­­gustorind — vor pieri din ochii în­­lăcrămaţi ai omenirii ! Gala Galaction (SOCIALISMUL an. IX, nr. 136, 8 septembrie 1919, p. 1).­­ Regimul burghezo-moşieresc a fost totdeauna urît de popor. Poporul a năzuit şi a luptat neîncetat pen­tru înlăturarea nefastei orînduiri în care există stăpîni şi robi şi cu atît mal mult el va lupta azi pentru a-şi apăra li­bertatea dobindită atlt de greu şi cu ati­tea jertfe. Literatura realistă, legată de popor, a întreţinut vie flacăra luptei pentru eliberare socială, de-a lungul secolelor de robie şi umilinţă pentru cei mulţi, de huzur şi risipă pentru o mină de îmbuibaţi. In secolul nostru şi mai cu seamă în epoca dintre cele două războaie imperia­ste, lupta aceasta a scriitorilor legaţi de popor a cunoscut o intensitate şi mai mare, datorită ivirii In arena politică a proletariatului revoluţionar, luptător pentru o orînduire fără exploatare, bazată pe dreptate socială. Formele concrete ale luptei, dusă in această epocă de scriitorii legaţi de popor, au fost multiple. Intre acestea, una preferată a fost pamfletul politic direct, înfruntând rigorile cenzurii, ameninţările şi represiunile huliganice ale poliţiei şi bandelor de strajă ale regimului. Ziarele vremii sunt pline de astfel de mărturii ale poziţiei hotărîte, de luptă, a scriitorilor legaţi de popor, care exprimau mînia şi revolta poporului, ajuns la limita apăsării şi a răbdării. In coloanele de mai jos publicăm cîteva din protestele şi demascările care au răsunat In primele patru decenii ale secolului la adresa regimului bazat pe exploatarea muncii și conștiința, oamenilor simpli și cinstiți. INDESCIFRABILII MILIONARI , sunt un cititor pasionat al Monitorului Oficial şi trebuie să însemn aici întreaga mea părere de rău, fiindcă, deşi nu se vin­de pe stradă şi nu are titluri groase peste pagină, s-ar părea că această foaie conţine lucruri senzaţionale. Nu mai departe decit acum cîteva zile a apărut în Monitorul Oficial o listă uluitoare: Un nasture de fier, un băţ lung de zece centimetri şi gros de doi centi­metri, un galoş vechi, o strachină spartă, una bucată de hîrtie albă, un cui ruginit (exact! exact! totul e ab­solut exact!) o cutie de chibrituri fără chibrituri, o bucată de sfoară lungă de 15 centimetri, una cutie de cremă goală, două peniţe vechi, şi aşa mai departe. Pe două coloane se înşirau fostele corpuri delicte pe care un ju­decător de instrucţie le scosese în vîn­­zare pentru despăgubirea statului. Cine se va apuca să citească Moni­torul Oficial n-o să regrete, cu toate că lectura lui în mod greşit e consi­derată plicticoasă. Citeşte Monitorul Oficial! este prin excelenţă un sfat dat în derîdere. Acum două zile, mărturisesc că pen­tru prima sau a doua oară în viaţa mea citeam Monitorul Oficial. Afară era primăvară, era soare şi frumos, dar eu şedeam şi citeam Mo­nitorul Oficial. Oamenii au uneori astfel de apucături ciudate. Ciudate sunt de altfel şi numele oamenilor, mai ales acelea care apar în Monito­rul Oficial. Dl. Mototolescu urmă­reşte pe d-na Mad­on­a pentru 20.000 lei, la Medgidia e scos în vînzare terenul d-lui Nazif Safim de pe str. Can­petrova nr. 5. Şi aşa mai departe. La un cap de pagină scria: ,,Chi­briturile. Societate anonimă romînă pentru fabricarea şi comerţul chibri­turilor“. Chibriturile le cunoaşte toată lumea. Sînt nişte beţe într-o cutie care costă doi lei. Doi lei de iei, doi lei de co­lea, probabil că se string multe mi­lioane. Monitorul Oficial ne dă acum prilejul să aflăm cum devine cazul cu aceste milioane. In materie de mili­oane, oamenii au fost întotdeauna cu­rioşi. Mi se va ierta prin urmare in­discreţia de a mă fi apucat să citesc bilanţul Societăţii de chibrituri. Cine a spus: picătură cu picătură se face balta mare, n-a greşit. Moni­torul Oficial dă acum o strălucită dovadă. Tot picurînd cite doi lei de cutia de chibrituri, s-a făcut o baltă de cîteva sute de milioane, întinsă pe o pagină întreagă a Monitorului. Pină am traversat balta asta de mi­lioane cu privirea, am obosit de parcă aş fi trecut Oceanul Atlantic. Tere­nuri, construcţii, etc: 19 milioane. Cassa şi bănci: 291 milioane. Porto­folii şi efecte de primit: 145 milioa­ne. Diverse conturi tranzitorii: 120 mi­lioane. Şi aşa mai departe, pină ce se face un total de 680 milioane. Sau cifra exactă: 680.694.307. Prin urmare şi 7 lei. Fiindcă aşa sînt bilanţurile acestea: atitea sute de milioane şi 7 lei şi 50 de bani. Şmecheria cu 7 lei şi 50 de bani e pentru vulg. Să ră­­mînă cu gura căscată şi să-şi închipuie că bilanţurile fac parte din ştiinţa as­tronomiei, unde se socoteşte totul pină la o miime de milimetru şi de secun­dă. Oamenii proşti care n-au decit 2-3 mii de lei pe lună, dar care în socotelile lor neglijează să ţină cont de 50 de bani, rămîn cu impresia că din pricina imperfecţiunii lor de a nu socoti cu gravitate de savant şi ju­mătăţile de leu, nu le este dat să se bucure de cifrele superioare ale sute­lor de milioane. Dar bilanţul Societăţii de chibri­turi publicat în Monitorul Oficial nr. 51 din 3 martie a. c. abia la urmă prezintă surpriza senzaţională. După ce am tot citit cifre cu 2 sau 3 lei în coadă şi cu sute de milioane in cap, mi-am zis: ia să vedem acuma cine sunt savanţii astronomi care fac aces­te calcule precise şi uluitoare ale celor doi lei pe care noi îi dăm la chioşcul de tutun ? Am citit şi am rămas perplex, ca un chibrit fără gămălie. In Monitorul Oficial, la sfîrşitul bilanţului, acolo unde trebuie să fie iscăliturile, scrie aşa: Preşedintele Consiliului de Admi­nistraţie: (indescifrabil). Administrator delegat: (indescifra­bil). Splendid, nu? Societatea de chibri­turi, 200 de milioane, 500 de milioane, 680 de milioane, iar dedesubt: Preşedintele Consiliului de Admi­nistraţie­ (indescifrabil). Mititelul de el! Parcă ar fi vorba de o citaţie oare­care, iscălită de eternul grefier „In­descifrabil”. Se poate admite, este se­rios, ca în Monitorul Oficial care e şi Monitor şi Oficial să apară un bilanţ de sute de milioane iscălit, indescifra­bil? Iată la ce descoperiri senzaţionale duce lectura Monitorului Oficial. Nişte ăia, nişte... indescifrabili, care mînu­­iesc o societate de sute de milioane, inchipuiţi-vă, adunarea generală a acestei societăţi convocată pentru 19 martie ora 11 in Calea Victoriei 68. Un automobil soseşte şi din el coboa­ră: Marele Indescifrabil. Ia loc la ma­să, avind în dreapta pe Indescifrabi­lul nr. 1, iar în stingă pe Indescifra­­bilul nr. 2. Indescifrabilii discută des­pre milioane, indescifrabilii constată că sunt prea multe beţe de chibrituri intr-o cutie, indescifrabilii iau hotă-ă rîri. Conspirativi, misterioşi, indesci­frabili. Discreţia aceasta e emoţionantă. Au întocmit un bilanţ de 680 de mi­lioane şi l-au publicat, fiindcă îi obli­gă legea. Dar pentru atita lucru să iscălească, să iasă din coiful lor mo­dest? Pune, domnule, Preşedintele Consiliului de Administraţie: Indesci­frabil. Indescifrabilii îşi încasează milioa­nele, indescifrabilii mănîncă icre ne­gre, indescifrabilii îşi construiesc pa­late. Noi, ăştilalţi, plătim cite 2 lei 20 de beţe de chibrit şi nici nu avem onoarea să ştim cine strînge milioa­nele. Domnilor... indescifrabili, dacă am să aflu cumva numele d-voastră, vă asigur că am să vă fac celebri. Fiind­că, pe cuvîntul meu, meritați. Geo Bogza 1937 pÎig* %. ::v 1 «­ V V a ; ’Kb'íást ’ ab, ""ÎS®-. ’V») Situația țăranilor C. JIQUIDE I­n zorii zilei, pornind de la un local de noapte de pe bulevard în cursa de săgeată a maşinii, pe drum­ul neted, pină la Bă­­neasa, bucureşteanul este, deseori, con­vins că a văzut­ un segment complet din capitală , de la miez pînă la coajă.­­ „S-a civilizat capitala !“ Intre piaţa Teatrului Naţional şi Băneasa — pan­glica de circulaţie preferată a noastră, a tuturor, atunci când vrem să vedem şi oraşul „din afară“ — nu se poate găsi, însă, adevărul. Oraşul îşi varsă lăturile, boala şi moartea în puncte pe unde limuzinele nu au trecut niciodată, pentru simplul motiv că nu pot trece. Dacă obiectivul unui aparat fotografic, încă ne­inventat, ar putea surprinde, de la înălţime, întin­derea completă a Bucureştilor, imaginea ar fi aceea a unei epiderme limpezi la centru şi ulcerată de toate leprele, la extremităţi. Un contrast zguduitor. Scenele, pe care le vom prezenta treptat, se pe­trec într-un mediu care nu mai e nici măcar ma­hala. Nici mahalaua ridicolă, dar îndeajuns de opti­mistă, a lui Caragiale, nici aceea romantică, de cuţitari şi armonici, care o fi existînd, dar care nu reprezintă treapta cea mai dezolantă a societăţii noastre actuale. Un contrast Locurile şi oamenii pe care i-am văzut, în cîteva săptămîni de cutreierat prin părţile unde capitala putrezeşte, în uitare şi în tragedie tăcută, nu pot fi integraţi în cadrul ma­halalei. Ei sînt suferinţa însăşi. Nimic mai mult. Pînă la ei, asistenţa socială nu pătrunde nicio­dată. Se mai înalţă patruzeci de blockuri de cite patru­sprezece etaje orgolioase? Da... Dar tocmai faptul acesta este, prin contrast, o durere. Cu fiecare zi, clădirile centrului se ridică mai aproape de cer. Cu fiecare zi, cei de la periferie se scufundă mai mult în pămînt... O, umărul de marmoră superbă al Bucureştilor ! Dar duceţi-vă o singură dată pe acolo, pe unde am fost noi, şi veţi vedea că braţul alb al capi­talei are, la periferie, degetele mîncate de toate bolile. O imensă brăţară de boală şi de foame strânge acest braţ, înconjură, simplu şi sinistru, Bucureştii. Acolo, unde oraşul se destramă şi unde casele se ghemuiesc, cocoşate de frigul iernii, una într-al­­ta, progresul nu s-a făcut niciodată vizibil. Răbufniturile tuberculozei, umbra cenuşie a tifo­sului şi chipul ciupit al variolei domnesc, în pace, fără grijă, fără concurenţă, spoite foarte rar de gălbenuşul scurs al soarelui, cea din urmă speranţă a acestei lumi zăcînd, sau aproape reîntoarsă la traiul pe patru labe... . Drama unui cartier I­n cartierul Tei. Dimineaţă tulbure... De dinapoi, vîntul ne împinge cu toţi pumnii. Şi e un frig, care a încremenit noroaiele... „Strada“ are nume frumos : Doamna Ghica. O ironie... Uliţa îşi tîrăşte fusta zdrenţuită a noroaielor, cu chiu, cu vai, pînă-n deal şi — de-odată — le­şină, neputincioasă, pe genunchi, strînsă între cu­ţitele de lemn ale gardurilor. O condamnată... Este cel mai dezolant peisaj de iarnă pe care l-am văzut. La marginea unui oraş, gradul de sărăcie al oamenilor poate fi constatat uitindu-te la cer. Priviţi cuşma caselor : dacă din coşuri iese încă o d­îră de fum, înseamnă că mizeria mai are glas şi oamenii mai au o speranţă : un butuc. Cind, însă, colibele nu mai dau din pipă, în ochii bolţii, nici un fum, atunci puteţi fi aproape siguri că mizeria este pe punctul de a strangula un om, o familie... In dimineaţa aceea spălăcită, am privit cerul scund al Teilor. Pe „strada“ Doamna Ghica, doar trei case pur­tau şalul unui fum. Cele mai mizerabile colibe care pot fi imaginate şi cele mai paradoxale se sprijină, căzute într-un cot, pe brinci, pe spate, în această uliţă, care mîh­­neşte şi a cărei contemplare îţi lasă pe cerul gurii nu ştiu ce gust de cenuşă. Tuberculoza este musafirul celor mai multe din­tre aceste tragice cocioabe, înfiripate, în majoritate, dintr-un pumn de stuf și din doi de moloz. Bolile se preumblă prin cartier, ca la ele acasă. Familii, compuse din 6—7 membri, stau în cîte­ o magazie de trei metri pe patru. Se îmbolnăvește unul dintre ei de tuberculoză sau de pojar, — în mod automat se îmbolnăvesc şi ceilalţi. Bolnavul nu are unde să fie izolat. In cel mai bun caz, pe maidan. Traiul nenorocit în comun comunizează şi boala. Casele acestea scunde (cele mai multe neîntre­­cînd cu mult statura unui om), cu cozorocul acope­rişului tras, perfid, pe ochi, sunt, de totdeauna, moartea celor care le locuiesc. $i cu toate acestea... Şandramalele, în grosul lor, nu au pod. Jerpelit, acoperişul este aruncat de-a dreptul pe ziduri. E mai practic... Orbul cu 9 copii ntrăm într-una din casele ,,cu fum“. Cine o fi fericitul cu foc în sobă ? Cind intrăm, „fericitul“ ne priveşte cu doi ochi imenşi, albi, întorşi peste cap ca ai morţilor şi întreabă : — Cine e ? Nu : „cine sînteţi“ ?, ci: „cine e ?“... întrebare de om, căruia nu i-a mai rămas decit auzuL Zaharia Golcea stă pe marginea patului în că­maşă (haină n-are). O odaie, devastată de mizerie. Dacă se poate vorbi de sărăcie lucie, atunci pe sărăcia orbului din faţa noastră pot aluneca toţi patiiorii din lume. Dacă mizeria poate fi intr-adevăr neagră,­­ mizeria lui Golcea este de catran. Trei scînduri pe pat, cîteva tingiri şi cratiţe a­­runcate prin colţuri, un schelet de pisică cu coadă, miorlăind, disperat, a foame, şi nouă copii! Ne uităm să vedem vreun lemn, pe undeva. Nimic. — Din ce ai făcut focul ? — întrebăm. — Aveam o masă şi am pus-o în sobă — răs­­­punde, cuprinzîndu-şi umerii cu braţele şi zgîr­­cindu­-se de frig, orbul. Zaharia Golcea priveşte întruna, ca şi cum ar asculta ceva, spre bagdadie. Parcă ar trage cu urechea. O mustaţă grea, ca o pasăre melancolică, îi întristează şi mai mult chipul. Orbul are 43 de ani. „Am fost, pînă m-am îmbolnăvit, muncitor cu mîiniie. Cărămidar la binale...“ Zaharia Golcea se teme parcă de cuvîntul: „orbit“. El spune: „pînă m-am îmbolnăvit“, vroind parcă să-și dea o secretă convingere că întunericul în care a căzut se poate înlătura, ca orice boală.... cine știe... poate cu ajutorul doctorilor mari... „Nevastă-mea e bolnavă la spitalul de „turbi­­culoşi“ (vorbeşte, ca în vis, orbul). De­­-o zece ani e bolnavă... „Tot aşa o duce... Vine acasă şi stă o­leacă. Cîteva săptămîni, o lună... Că-i e dor de ăştia mici. Pînă varsă singe... Pe urmă se duce iar la „turbiculoşi“. Tuberculoza N -a fost casă în care să intrăm şi în care să nu g­ăsim cel puţin o fiinţă tuberculizată... Cei care pot, cei cu „şansă”, s-au obişnuit să facă, mereu, acelaşi drum, din pragul colibei infecte la spitalul de tuberculoşi (Bisericanii sunt locul cel mai cunoscut) şi de la spital acasă... Aşa, cîţiva ani... După rezistenţa fiecăruia... Doi, trei, zece ani... Unii o duc cu tuberculoza pînă la bătrîneţe, întemeiază şi familii. Şi transmit boala de la generaţia lor la genera­ţia următoare... Oftica nu-i mai sperie... A devenit o fatalitate, acceptată cu bărbia în piept. Părăsim orbul. La plecare, mai întoarcem odată Capul. Odaia se mînjeşte de întuneric, topind în aceeaşi umbră pe orb, ne­monii, cele cîteva boarfe .. Doar într-un colţ, lingă gratiile ferestrei a sclipit, ca un picur de aur, un canar. La aproape toate ferestrele acestea din strada Doamna Ghica, ferestre ca nişte ochi bolnavi de conjuctivită, luceşte cite un canar. O bucurie umilă, într-un imens întuneric... Eugen Jebeiesnu (15 ianuarie 1937) CVXXX\JVvXXNXXVSXXXXXXXXXVXXXXV\XXVV\.XXXX>» BLOCKHOUSURI Şl CAVERNE... «IBKVVVVXVVVMN CVV<NX>VXV>^XNVVVVVNXX>XNX*ÂXN>»iVVVVNX vvvV\V\^\VVV^V«\V\\\V CVNX\XXXVXXXVXXXXVV>XVVXXVV>1VXVXVVXVVVVNXVSVV*W«» I CINCI SUTE DE PERECHI DE M D­­acă un mupadit s-ar apuca s­ă facă numărătoarea guvernelor, cîte le avurăm de la război pînă acum, s-ar afla cîteva date surprin­zătoare, puţin ştiute. Un guvern a durat, la noi, în medie, mai puţin de un an, iar cifra celor ce între timp fuseseră fericite excelenţe, trece de cinci sute. Avem deci între noi, uitaţi, cinci sute de concetăţeni, în mare parte anonimi, care au contribuit, cu nepriceperea ori cu pehlivăria lor la dezas­trul de azi. Cinci Sute de concetăţeni liberi, decoraţi, avuţi şi onoraţi, nehuiduiţi, necotonogiţi şi netraşi la nici un fel de răspundere. Cinci sute de capete de pîslă, care au luat hotărîri şi angajamente, cinci sute de perechi de mîini care au semnat decizii şi au risipit cu aceeaşi frenetică inconştienţă impozitele băştinaşilor ca şi economiile mărunte ale naivilor de peste hotare ce s-au încrezut în cuvîntul şi obrazul romînesc şi au subscris la diverse împrumuturi. Cinci sute de foşti miniştri ! Nu-i scuipăm ! Nici nu-i obligăm să-şi pună pe creştere cenuşa peni­tenţei. Dimpotrivă, îi lăsăm să mugească la întruniri, să behăie, să măcăie, să guiţe şi să ne împuieze minţile cu minciuni. Cu făgăduieli sterpe. Le îngăduim să ne cumpere aplauzele, bunăvoinţa şi voturile cu gogoşi de tufă. Cînd tocmeşti un paznic şi-i dai în pază şura de paie, dacă aceasta te aprinde şi arde, paznicul îşi ia lumea în cap, se împuşcă ori suferă rigorile legii. îşi mai aduce cineva aminte ? Răposatul regent Buzdugan avea un automobil şi un şofer. Şoferul a intrat din greşeală, cu maşina în Arcul de Triumf de la şosea. Maşina s-a sfărîmat, iar şoferul, pe care norocul îl scăpase neatins. S-a ridicat dintre ţăndări, şi şi-a găurit, pe loc, tîmpla. Simţul răspunderii nu-i îngăduia alt gest. Şi-a ispăşit-o cu viaţa o neatenţie de cîteva clipe, de care se făcuse vinovat. Ţara Romînească valorează, credem, mai mult decît o maşină, fie ea „Bugatti” sau „Lincoln". Aţi auzit de vreun ministru, de vreun subsecretar de stat, ori macar de vreun secretar general care, văzînd paguba adusă acestui stat de nepriceperea lui, ar fi fost atins cel puţin de o cît de vagă mustrare de conştiinţă, de o cit de trecătoare melancolie ? Noi nu. Iată, sub ministeriatul rotofeiului, osînzosului Virgil Potîrca, s-a alcă­tuit în birourile ministerului agriculturii o lege care îngăduie sătenilor cultivarea viţei teraz. . . . „ Parlamentul naţional ţărănesc, din motive electorale, a votat-o in sate, fiecare locuitor îşi are acum, datorita acestei legi, petecul lui de vie CU care-şi otrăveşte odraslele. , , ,, Intr-o comună d­in imediata apropiere a Capitalei, medicul unui pensaj a făcut o constatare: optzeci la sută din ţarani sunt bolnavi­i hiperclorhidrită, din cauza vinului produs de vita teraz. Optzeci la suta din ţăranii noştri au deci stomacuri de cîrpă, fiindcă, la un moment dat, se afla la departamentul agriculturii, capul de buhai speriat, fruntea de cîlţi, a lui Virgil Potîrcă. Exemplele ar putea fi continuate la nesfirşit. Nu e însă nici un folos în asta şi nici o mîngîiere. Ştie toată lumea că timbrele de aviaţie produc anual un venit care ne-ar fi îngăduit ca în cinci ani să avem o formidabilă armată aeriana. Ştie, de asemenea, toată lumea, unde şi pentru ce scopuri sunt folosite aceste fonduri provenite dintr-un bir împotriva căruia nimeni n-a nim­ic­it glas. Ştie toată lumea. Şi toată lumea tace. Satele sînt roase de pelagră, de păduchi, de rîie. Un ardelean, popă şi profesor, cînd a fost numit ministru al sănătăţii, a cumpărat cîteva sute de mii de siringi, cîteva zeci de mii de forcepsuri ruginite. In asta consta, pentru mintea lui puţină, problema sanitară. Alt ministru, tot al sănătăţii, a cumpărat şi a trimis la sate, să Ie însănătoşească şi să le lumineze, chipurile, cîteva vagoane de macula­tură în care se vorbea despre... viaţa unui fost înalt demnitar. Subsecretarul de stat de la domenii, Manolescu-Strunga se plimbă legănat, să nu se trezească din visare, cu avionul, peste graniţă. A vizitat Varşovia. La­ Danzig, trecînd (spre care hotel ?) printr-un cartier răpănos, i-a cuprins mila. Şi a dăruit săracilor din Danzig, cinci­zeci de mii de kilograme de Struguri. Darul lui Strunga îi va plăti statul român într-un moment în care funcţionarii vechi, fără haine pe ei, sunt alungaţi cîineşte, în şanţuri, să nu aibă nici pline. A fost la guvern, în această ţară, Mitică. După el a venit Costică. Acum e Guţă Mîine va fi din nou Mitică, după el Costică, şi-i va mai veni, desigur, rîndul şi lui Guţă. Cum va veni şi rândul altora care azi se agită nerăbdători, cind spre dreapta, cinci spre stînga. Cele cinci sute­ de perechi de mîini mînjite, vor fi într-un an, doi, şese sute, ori, cu voia Domnului, poate chiar şapte sute de perechi de mîini. Dacă nu se va ivi de undeva din adîncul poporului, o putere dreaptă, hotărâtă­, care să lovească toate aceste mâini lacome, hoaţe și murdare peste degete. Zaharia Stancu (18 august, 1934). . I­n bubuitul tunurilor, în stră­lucirea hainelor de paradă, în cîntecele preoţilor, s-a des­chis şi de data aceasta, ca de atâtea ori pină acum, seziunea par­lamentară. Capitala, în atmosfera po­somorită şi în nepăsarea locuitorilor, a văzut, desfăşurîndu-se cu obişnui­tul alai, din calea Victoriei spre dea­lul Mitropoliei, procesiunea echipagi­­ilor luxoase a reprezentanţilor naţiu­nii. Iar aceştia, scăpaţi o clipă din plictiseala vieţii de provincie, bucu­roşi să se regăsească în staulul gras al ţării, plimbau figurile lor străluci­toare de fericire în marea sală de şe­dinţe, veselă şi zgomotoasă ca un bal mascat. După salutările de rigoare, după strângerile de mîini prieteneşti, după cele dinţii clevetiri şi urzeli de intrigi, şoptite la ureche, cortina se ridică, în liniştea solemnă. Ca în piesele de mo­dă veche, cuvîntul îl are autorul pie­sei, M.S. Regele Jubilar. Intr-un pro­log, numit cu acest prilej mesaj re­gal, M. S. arată în cinci minute care au fost faptele mai de seamă din ul­timul an al fericitei şi prea lungei sale domnii, şi totdeodată care va fi cuprinsul actelor viitoare. Şi de toate se vorbeşte în acest prolog. De rela­ţiile exterioare ale Statului, care sunt excelente. De întrevederea cu îm­pă­­ra­tul-rege al Austro-Ungariei, împă­ratul care, fie spus în treacăt, a acor­dat votul universal, de vizita nedo­­rită a marelui duce Vladimir — îl ştiţi, sîngerosul zugrumator al prole­tariatului rus, — de prietenia cu sultanul — ura! trăiască sultanul ruş! — apoi, încet-încet, vine rîndul extraordinarei şi hazliei conferinţe pentru pace de la Haga, al căreia fiasco merită un panegiric regal. Ar­mata, scumpa armată a majestăţii sale, nu e uitată nici dînsa. O la­crimă înduioşătoare e incurată în Du­nărea care poartă costisitoarele noa­stre torpiloare, iar cîmpurile de ma­nevre din Dobrogea, după cîmpurile de luptă ale răscoalelor din primă­vară, umflă pieptul suveranului de-o mîndrie legitimă. Şi se mai vorbeşte în prolog de marea criză financiară care bîntuie toate statele şi de pe urma căreia marii noştri proprietari fiind dureros atinşi, guvernul M. S. va veni cu un proiect de lege pentru despăgubirea proprietarilor loviţi de ..neorinduielile (ah, dulcele eufemizm) din primăvara trecută“. Se vorbeşte cu fală de convenţii consulare şi comer­ciale, de marea proprietate, care e temelia Romîniei civilizate, de nece­sitatea să se hrănească ,poporul, în loc de plinea care va cam lipsi, fi­reşte, cu „simţămîntul datoriilor (un­­de-s drepturile?) morale şi religioase"; se vorbeşte mult, se vorbeşte-n dreap­ta şi-n stingă, în sus şi în jos, de toate se vorbeşte în acest mesaj, nu­mai de nenorocirile ţărănimii deci­mată de foame şi de gloanţe, de îm­pilările nesfîrşite ale muncitorimii o­­răşăneşti, numai de milioanele de flămînzi, de batjocoriţi, de robi albi din ţara vîndută Măriei Sale, nu se vorbeşte nimic, nu se pomeneşte ni­mic, parcă răscoale nu ar fi fost şi parcă alte răscoale n-ar fi pregătite prin însăşi răutatea, lăcomia şi ura de clasă a politicienilor regali. Dar să nu cobim a rău. Farsa e veselă, parlamentul voios şi un ropot de aplauze răsplăteşte pe autorul comediei care se retrage grav, după un apel sentimental la spiritul de înfrăţire al celor două partide, după îndemnul înţelept dat celor doi mari jefuitori istorici să se înţeleagă mai bine, decit să se miruie pe prada comună. Cortina se lasă, prologul e spus, şi ştim acum care va fi comedii­a. Cu cuvinte mari în gură, izbindu­­se cu pumnii în piept, ridicaţi pe Cotumnii patriotismului, actorii parla­mentari vor juca după cum li se va sufla din cuşca guvernului şi după cum se vor trage sforile interesului din umbra culiselor. Tirade sforăi­toare vor fi declamate cu emfază, preocupări înalte vor încrunta figurile fardate, lovituri de teatru minunate vor fi pregătite cu îndemînare, ro­luri de salvatori naţionali vor fi di­stribuite cu nemiluita, simulacre de lupte vor stîrni aplauzele galeriei politice şi încă odată minciuna con­stituţională va arunca cu pulbere aurită în ochii prostimei. Publicul va cere piese de spectacol cu reforme agrare? Nimic mai lesne. Impresariul comediei parlamentare va intercala repede printre rânduri cuplete duioase pe aria dragostei de ţărănime, va rade hrean pe scenă ca să lăcrămeze ochii actorilor şi va pune gazetele şi oratorii partidului să bată toba reclamei la porţile teatrului . Veniţi domnilor, poftiţi domnilor, aci se fabrică adevăratele legi pentru poporrri!... Şi poporul, ca toţi cei flămînzi de speranţă, va veni, va plăti scump ca totdeauna jocul actorilor şi va în­ţelege şi de data aceasta prea tîrziu, că luxoasele vestminte de reforme, sînt haine sarbede de teatru. Abia cînd cortina se va lăsa peste ultimul act al farsei, cînd altă trupă, cu alţi actori şi cu acelaşi piesă, va pune stăpînire pe scena comediei politice şi pe „casa“ de la intrare; abia a­­tunci va pricepe că toate discursurile solemne, că toate afirmările de prin­cipii, că toate hărţuielile dintre par­tide, n-au avut altceva în vedere de­ începe cît punga lui de contribuabil păcălit. Şi atunci, între comedianţii care l-au minţit şi l-au înşelat, şi între socializmul, care cel dintîi în ţara asta a smuls măştile de actori de pe feţele politicienilor, şi copiii vor fi în stare să aleagă, atunci, muncitori şi oameni de bine, săteni şi tîrgoveţi, plugari ai ţarinelor altora şi prole­tari din uzinele capitaliste, vor în­ţelege că dezrobirea lor nu va veni niciodată de la parlamentele de strîn­­sură, de egoism neîndurat, de farsă în care actorii rîd şi poporul plînge. Vor înţelege că numai prin unirea lor în rândurile socializmului, vor da lovitura de moarte unei alcătuiri so­ciale mincinoase şi împilatoare, ca şi parlamentul care o reprezintă. Şi atunci, la porţile Camerei, pe dealul Mitropoliei, cum ast­ăzi se z bate toba reclamei, se va bate şi atunci toba, dar toba licitaţiei, în­ştiinţarea norodului, că s-au scos în vînzare vechiturile parlamentare: măşti democratice, subimanuri con­stituţionale, tirade patriotice, acte po­litice şi prologuri regale. N. D. Cocea (România Muncitoare, 25 noiembrie 1907, pag. 1-2.). Camerele s-au deschis: comedia Manifestaţie muncitorească la Iaşi POPA NICOLAE 1920

Next