Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)

1956-01-05 / nr. 1

Nr. 1 (95) — Joî 5 Ianuarie 1955 GAZETA L’S însemnări despre literatură Barr^Wîţftrir'trr î • ~ ~ -— ~ ~ ~ ~ T ,r. - - - - - - - - - - - (Urmare) Reîntorcîndu-mă la povestirea lui V Nekrasov şi la piesa lui A. Arbuzov, lucrări care atrag atenţia cititorilor şi spectatorilor, vreau să spun că nu sînt de acord cu faptul că în unele discuţii literare aceste lucrări sunt legate de tradiţia lui Cehov. După părerea mea, aceasta este nejust. Cehov înfăţişa via­ţa unor oameni obişnuiţi pentru a-i ri­dica la înălţimea unei vieţi cu adevă­rat omeneşti. In operele lui Cehov, este întotdeauna prezent el însuşi, omul cu o inimă mare. Şi nu trebuie să legăm de tradiţiile lui Cehov, cărţi ai căror autori nu se ridică deasupra cotidia­nului. Desigur noi trebuie să înfăţişăm în lucrările noastre viaţa celor mai obiş­nuiţi oameni, dar sarcina constă în a arăta dezvoltarea, mersul înainte al vieţii noastre şi creşterea oamenilor. Cît de frumos a scris A. Malîşkin la timpul său despre asemenea oameni o­­bişnuiţi ! Cartea se şi intitulează ast­fel : „Oameni dintr-un fund de ţară“. Această lucrare neobişnuit de poetică despre dispariţia fundului de ţară con­tinuă să trăiască şi în zilele noastre M. I. Kalinin a definit cu multă preci­­ziune esenţa cărţii lui A. Malîşkin: „Aci este oglindită uimitor de concret, potrivit adevărului vieţii, creşterea oa­menilor din orăşelele de provincie pe marile şantiere“. In romanul „Oameni dintr-un fund de ţară“ sunt înfăţişate fără nici un fel de împodobiri viaţa cea mai obişnuită, de zi cu zi, şi în acelaşi timp creşte­rea oamenilor, lupta ideologică din a­cele vremuri. Eroii cărţii au aceleaşi interese cu ale poporului, trăiesc o in­tensă viaţă intelectuală. Aci găsim minunate chipuri de bolşevici, trans­formatori ai vieţii. Asemenea chipuri nu există în acele lucrări pe care le-am criticat mai înainte. In legătură cu discuţiile care au loc în jurul lucrărilor lui V. Nekrasov şi A. Arbuzov, voi aminti ce scria V. Er­milov d­espre romanul lui Marskiai încă înainte de război, întrucît aceste cuvinte exprimă ideea mea : „In ultimul timp se aud tot mai des glasuri care strigă că „viaţa particu­lară a omului sovietic aproape că nu este tratată în literatura noastră“... Numele lui Cehov a fost pomenit în legătură cu problema procedeelor unei zugrăviri precise şi veridice a reali­tăţii. Unii dintre scriitorii noştri şi-au concentrat atenţia asupra aşa-numitei „laturi cotidiene“ a vieţii oamenilor sovietici, luînd drept premiză faptul că în orice element „cotidian“ îşi găsesc expresia eroismul şi romantismul tim­purilor noastre. In unele lucrări, aces­te căutări au dus la un rezultat prost: în locul ridicării cotidianului pînă la eroism, s-a obţinut coborîrea eroismu­lui pînă... la cotidianul cenuşiu. Tema de patetism, incapacitatea de a simţi patetismul, este un mare viciu pen­tru un scriitor sovietic. Există şi o ten­dinţă opusă, cînd eroismul şi romantis­mul sînt rupte de viaţa sovietică reală, cotidiană şi cînd se obţine un gen de şablon pseudoclasic pseudoeroic... „Oameni dintr-un rind de ţară“ ne dă un tablou precis, pur realist, al vieţii cotidiene a unor oameni sovie­tici obişnuiţi, eroii romanului sunt: un dulgher, un modest colaborator la un ziar, o femeie de serviciu, un respon­sabil sindical, un şofer etc. Autorului romanului îi este caracteristică grija consecventă şi insistentă de a oglindi A. FADEEV I - • - — -..... viaţa lor în amănunte precise de via­ţă cotidiană şi anume cele mai coti­diene. Totodată acest caracter cu a­­devărat cotidian este îmbrăcat într-o stihie lirică, amănuntul cotidian este romantic şi întreaga lucrare este pă­trunsă de sentimentul înălţător, pate­tic, al contemporaneităţii“. Aceste cuvinte mi se par juste şi as­tăzi. In salutul adresat celui de al doilea Congres unional al scriitorilor sovie­tici, Comitetul Central al Partidului Comunist vorbeşte despre noul tip de scriitor-luptător înflăcărat pentru cau­za comunismului, care înţelege pro­fund sarcinile trecerii de la socialism la comunism. Acest artist trebuie să cunoască viaţa şi să aibă o concepţie înaintată despre lume. Fără înţelege­rea marxist-realistă a realităţii, el nu poate lucra cu succes. Incapacitatea de a înţelege în mod just procesele care au loc în realitate duce la insuccese serioase. Drept exem­plu de asemenea insucces trist, putem da povestirea scriitorului eston I. Si­­kemiae, „Praful“. Eroul povestirii este un muncitor prezentat ca un om moro-^ cănos, indignat de faptul că pe stradă e mult praf și că străzile nu sunt stro­pite. Pe aceasta este construită toată povestirea: sunt descrise peripeţiile a­­cestui om care umblă fără nici un re­zultat pe la administraţiile caselor şi prin diverse instituţii sovietice. Mult timp el nu poate obţine nimic şi ajun­ge la concluzia că funcţionarii tuturor instituţiilor sovietice sunt otrăviţi de praful indiferenţei şi al birocratismu­lui. Aceasta este aşa-zisa „critică“ a fe­nomenelor negative din viaţa noastră ! în salutul său, Comitetul Central al P.C.U.S. a dezvoltat şi a aprofundat noţiunea de realism socialist: „Continuînd cele mai bune tradiţii ale literaturii clasice ruse şi mondiale, scriitorii sovietici dezvoltă în mod creator metoda realismului socialist, al cărei întemeietor a fost marele scrii­tor proletar Maxim Gorki, el urmează tradiţiile poeziei combative a lui Vla­dimir Maiakovski. Realismul socialist cere artistului înfăţişarea veridică, concretă din punct de vedere istoric, a realităţii în dezvoltarea ei revolu­ţionară. A fi la înălţimea sarcinilor realismului socialist înseamnă a po­seda cunoştinţe profunde despre ade­vărata viaţă a oamenilor, despre senti­mentele şi gîndurile lor, înseamnă a da dovadă de o înţelegere pătrunză­toare a simţămintelor şi de priceperea de a te reda într-o formă artistică a­­trăgătoare şi accesibilă, demnă de ade­văratele modele ale literaturii realiste — şi a reda toate acestea cu înţele­gerea cuvenită a măreţei lupte a clasei muncitoare şi a întregului popor sovie­tic pentru întărirea continuă a socie­tăţii socialiste create in ţara noastră, pentru victoria comunismului. In con­diţiile actuale, metoda realismului so­cialist cere scriitorului înţelegerea sar­cinilor desăvîrşirii construirii socialis­mului în ţara noastră şi trecerii ei treptate de la socialism la comunism“. O asemenea înţelegere profundă a metodei realismului socialist în etapa actuală lipseşte din păcate scriitorilor, criticilor literari şi istoricilor noştri. Desigur, critica şi ştiinţa noastră li­terară au realizări indiscutabile. Ar fi nejust şi nedrept să nu le observăm. Dar multe probleme deosebit de importante ale dezvoltării literaturii sunt puse de la caz la caz, fără tărie şi fără con­secvenţă. Aceste probleme cer insă o aprofundare a problemelor legate de caracter şi specific, de teoria artei. Nu putem să nu observăm că via­ţa clasei muncitoare este încă prea puţin reflectată în poezia noastră. Iar în dezvoltarea temelor colhoz­nice nu avem lucrări valoroase ca un trecut „Ţara Muravia“ a lui Tvar­­dovski, „Cuvînt despre colhoznica Bastea“ de Samed Vurgun, „Steagul deasupra sovietului sătesc“ a lui Nedogonov, „Colhozul „Bolşevic“ şi „Primăvara în „Pobeda“ de Griba­­ciov, „Aliona Fomina“ de Iaşin. Aş vrea să remarc poemul colhoznic „Poemul frăţesc“ a­l poetului litua­nian Eduardas Mejelaitis, precum şi marele ciclu de poezii despre valori­ficarea pămînturilor înţelenite al poetului gruzin Iosif Noneşvili — opere purtînd pecetea personalităţii poeţilor. Despre pământurile înţelenite s-au scris numeroase poezii. Dintre ele, unele îţi rămîn în minte, ca de pildă ciclul de poezii al lui A. Iaşin, glasu­rile proaspete ale poeţilor tineri Ev­­gheni Evtulenko, R. Rojdestvenski, Alexei Kriucikov. Dar cît de mult au rămas în urmă poeziile pe această temă, faţă de amploarea evenimente­lor şi a oamenilor, pe care le cîntă aceste versuri! Unele din aceste poe­zii sînt scrise neglijent, ca de pildă poeziile lui I. Selvinski, lipsite de su­flu poetic şi sens, şi care, pe drept cu­vînt, au fost criticate în presa noas­tră. Se simte că unii scriitori îşi uşu­rează sarcinile, ocolind greutăţile şi lipsurile din viaţa oamenilor care lucrează pe pămînturile înţelenite, iar la alţi scriitori, aceste greutăţi şi lipsuri „umbresc“ tabloul în ansam­blu. Dar n-ar fi nici un fel de eroism în desţelenirea pămînturilor dacă această operă n-ar fi însoţită de învingerea greutăţilor. îmi per­mit să pun întrebarea: oare oamenii noştri au învins mai puţine greutăţi pe fronturile Războiului pentru Apă­rarea Patriei, care a fost cîntat de poezia noastră cu atîta patriotism, sentiment profund, patos şi pătrun­dere lirică? Şi oare le-a fost mai „uşor“ oamenilor sovietici în peri­oada primului cincinal, cînd s-a con­struit Magnitogorsk, Komsomolsk pe Amur, despre care încă atunci s-au scris cărţi reuşite ca „Timp, înainte!" de Kataev, „Bărbăţie“ de Ketlins­kaia ? Nu. Nu este vorba se pare des­pre greutăţile valorificării pămîntu­rilor înţelenite, ci de concepţia au­torului asupra vieţii şi de priceperea de a exprima artistic ceea ce a vă­zut. Această analiză, departe de a fi completă, a unora dintre cele mai bune (şi a unora care ar fi putut să devină cele mai bune şi nu au deve­nit datorită lipsurilor artistice) lu­crări de proză, dramaturgie, poezie, din ultimii 2—3 ani, ne permite să tragem unele concluzii. Pentru uşurinţa analizei, am îm­părţit aceste lucrări, în primul rînd, pe etapele istorice zugrăvite în ele — perioada pînă la Revoluţia din Oc­tombrie, perioada pînă la Marele Război pentru Apărarea Patriei, pe­rioada de după război, şi în al doilea rînd pe teme , ce domenii ale vieţii tind să cuprindă aceste lucrări. De­sigur o asemenea analiză nu poate fi considerată „ştiinţifică”. Numeroase lucrări de literatură, în special for­mele epice mari, cuprind diverse pe­rioade istorice. In orice operă de artă adevărată, indiferent dacă ne zugră­veşte un tablou vast al vieţii societă­ţii său cuprinde unele domenii ale a­­cesteia, sunt zugrăvite caractere, sunt ridicate probleme care trăiesc de-a lungul timpului şi au importanţă nu numai pentru mediul descris. De pildă, în domeniul prozei, prin­tre asemenea evenimente literare im­portante din ultimul timp figurează, după părerea mea, „Primele bucurii“ şi „O vară neobişnuită“ de Fedin, „Po­veste despre copilărie“, „Voiniţa“, „Un an prost” de Gladkov, „Pământul verde“ şi „Lumină printre nori“ de U­­pit, „Furtuna” şi „Al nouălea val“ de Ilya Ehrenburg, „Pădurea rusă“ de Leonov, „Pentru o cauză dreaptă“ de Grossman, trilogia „Cîntec deasupra apelor“ de Vasilevska, „Abai“ şi „Calea lui Abai“ de Avezov, „Furtu­na“ şi „Spre ţărmuri noi“ de Laris, „Pentru puterea sovietelor“ de Ka­taev, „Secerişul“ de Nikolaeva, „Mes­teacănul alb“ de Bubeninov, „Cerul Balticii“ de N. Ciukovski, „Carte deschisă“ de Kaverin, „Tovarăşi de arme“ de Simonov, „Cercetătorii“ de Granin şi alte cărţi. Aceasta dove­deşte că literatura sovietică este o literatură mare, că ea se dezvoltă şi este plină de forţă. Dar noi nu putem trece pe lîngă faptul că viaţa poporului nostru, munca măreaţă a muncitorilor şi colhoznicilor tocmai în zilele noas­tre, cînd in lupta împotriva greutăţilor de după război şi a greutăţilor dez­voltării, în lupta împotriva lumii vechi care şi-a trăit traiul, dar care este puternică prin experienţa sa mi­lenară, se manifestă atît de evident superioritatea modului de viaţă so­cialist. Cînd sute de milioane de oa­meni din alte ţări ne urmează pe calea socialistă de dezvoltare — a­­ceastă viaţă şi această muncă nu-şî găsesc încă o reflectare suficient de deplină in literatură, chemată să fie vestitorul ideilor comuniste şi al noi­lor relaţii dintre oameni. Această trecere în revistă a lucră­rilor celor mai bune din ultimii anii demonstrează că scriitorii noştri cei mai maturi şi mai experimentaţi — nu toţi, ci majoritatea — subapreciază încă cit de mult ar fi crescut astăzi în ochii poporului şi prin urmare, pe plan istoric, însemnătatea muncii lor creatoare, dacă această muncă ar fi fost îndreptată spre descrierea zile­lor noastre. Această trecere în revistă arată totodată că viaţa noastră sovietică dă naştere unor forţe literare mereu noi, pentru care viaţa contemporană este un teren drag — ei scriu des­pre ea cu ochii deschişi. Aceste for­ţe reprezintă generaţii întregi ale li­teraturii, ele creează multe opere noi, proaspete, pline de talent. Dar aces­te forţe nu au suficiente cunoştinţe, experienţă, măiestrie. Din exemplul unor fenomene lite­rare se vede că la unii autori se simte tocmai lipsa experienţei, a mă­iestriei, deseori a dragostei de mun­că. La alţi scriitori lipsurile sunt legate de o studiere superficială a vieţii. La al­ţii lipsurile demonstrează că concep­ţiile asupra vieţii nu sunt elaborate, că nivelul concepţiei asupra lumii este scăzut; alţii scriu fără să se gîndească — aşa cum creşte iarba. Sunt şi alţi scriitori la care se îm­bină toate acestea. Noţiunea de „concepţie asupra lu­mii“ nu înlocuieşte noţiunea de „me­todă artistică“. Ele nu sunt unul şi acelaşi lucru. Dar metoda artistică se găseşte în dependenţă directă faţă de concepţia asupra lumii. Aici am analizat opere literare care, în pofida calităţilor şi lipsurilor lor, fac parte din creaţiile realismului socialist. Dar lipsurile în concepţia asupra lu­mii dau naştere şi devierilor de la această metodă artistică a literaturii sovietice, asupra cărora merită să ne oprim. Cu toate că la noi se manifestă o serie de fenomene caracteristice unei literaturi majore, putem înţelege sen­timentul de nesatisfacţie pe care-l tră­iesc cititorii cînd compară literatura contemporană cu faptele eroice ale po­porului nostru. Din păcate, trebuie să recunoaştem că unii scriitori nu înţeleg încă pe deplin esenţa metodei realismului so­cialist. Mai ales acum, în etapa nouă, superioară, de dezvoltare a ţării noas­tre, ei nu văd suficient de limpede persepectivele dezvoltării, creează o­­pere fără caractere mari, unitare, cu adevărat populare. (Continuare în un viitor) P­ovestire inedită de I. AGiuESCEIMI îmi pare că mai aud şi acum fiara iemii care strigă la C­uliţa, prin uşa tinzii, deschisă pe jumătate: — Măi Culiţo! Ia vezi de copilul ăsta. Iar o să îngheţe pe undeva ! Nu eram departe, ci pironit Ungă oi­le vecinului, în drum, în faţa curţii. Ionu Diacului, ve­cin şi neam cu noi, le împrăştia oilor, pe zăpada străluci­toare, în pilcuri mărunţele. Unul. Seara şi dimineaţa eram nelipsit de la acest praznic al oi­lor. Culiţa ştia un­de să mă caute. Nici nu se mai o­­stenea să iese la portiţă ci răspundea de prin curte, de la lemne, de unde era: — E aci lingă oi, unde să fie ? Apoi, după un răstimp, mă striga: — Măi rumine ! Mai du-te şi în casă că vei în­gheţa ! De pe partea lui puteam degera în toată legea. Nu m-ar fi luat de mină să mă ducă la căldură fără voia mea, pentru toată lumea. Ii plăcea că iarna nu mă ţinea locul in casă. „Las’ să prindă curaj ficiorul" zicea el ștergîndu-mi lacrimile, după ce-mi freca bine mîinile de­gerate cu zăpadă. Și de multe ori seara îi zicea mumii: — Ăsta păcurar se face! Cînd il auzeam așa, la virsta aceea de patru-cinci ani, mi se încălzea inima, și mă și vedeam în chipul lui Ionu Diacului, cu cojocul în spate, cu căciula rotată în cap şi cu ghioaga lui cea ţintuită în mină. Toată vara era dus cu oile departe, nu ştiam pe un­de. Iar cînd se punea zăpada cobora cu ele în sat, la iernat, la fîn. Şi le împrăştia grămejoarele mărunţele tot pe zăpadă proaspătă, niciodată de două ori pe acelaş loc, dacă nu cădea zăpadă nouă. Îmi pare rău că din straja ce-o făceam la prînzul şi cina oilor mi-a rămas în fiinţă mirosul proaspăt, de frig, al Zăpezii, ca şi cînd frigul ar fi răsufletul ei, înviorător, Ca o apă subţire, bună de băut, iar aroma finului tot de-atunci mi-e parcă nedespărţită de mireazma ză­pezii. Cum era să-mi fie frig ? Că oile năvăleau în salturi, de se scutura luna albă pe ele, într-o ploaie de zbierăte prietenoase, sentimenta­le, şi începeau să ronţăie grăbite cu gura plină, ridi­când în grabă un cîntec pe care nu mai mă săturam ascultîndu-l. Cîntecul se ridica ■ peste spatele lor, în văz­duhul limpede, şi nu puteam înţelege, cum e înecat de către înălţimile albastre. Apoi cele mai lacome ori mai nărăvaşe şi mai neastîm­­părate, fugeau de la un pilc de fîn la altul, luau o gură, împungeau pe vecine şi cutreierau aşa toată întinderea presărată cu brăţişoare de fîn — Astea-s ca muierile cele rele, măi Vasilică — zicea bădicul Ionu Diacului. Ca muierile cele rele ? Nu înţelegeam, dar îmi era ciu­dă pe ele că împrăştiau finul şi-l călcau în picioare. — Haide drace, hai, — zicea bădicul, aruncînd c-un toiag după una oacheşe, care le împungea pe toate. — Dacă-i scăpa de tmp, la toamnă am să te pun la păs­­tramă. Bădicul vorbea cu oile lui ca şi cu oamenii şi-mi părea cu neputinţă să nu-l înţeleagă. Multe îl ascultau. Şi de la o vreme mă trezeam că vorbesc eu cu ele; în gîndul meu, le mustram pe cele fără odihnă, le lăudam pe cele cuminţi. Şi, în răstimpuri, îmi părea că înţeleg vorbele br­dicului, şi simţeam pricepere în felul cum se purtau oile. Două­­oacăre, şchiopătau de cîte-un picior. Bădicul îmi povesti, de-ndată ce le puse la fîn, că n-au spune în picior, cum credeam eu, ci că le-a încolţit lupul în vara trecută. Nu le făcuse păstramă fiindcă erau ,fioi bun’, cum zicea el. De multe ori voisem să-l întreb unde se face nevăzut cu oile lui, cît ce dă gura de primăvară, dar nu cutezam Dispariţia lui regulată mă făcea să mă gîndesc la vre-o minune : poate şi el şi oile lui erau subt stăpînirea­ unui farmec, şi poate că peste vară treceau pe alte tărîmuri. Simţeam totdeauna o mare sfiiciune lingă păcurariul voinic, om de vîrstă mijlocie, cu obrajii roşii, cu piep­tul gol. Şi iarna, afară de cămaşe, şerpar şi iţari, nu mai purta altă haină decît cojocul miţos, cu miros tare. — Mai Vasilică, io te-oi lua strungar la vară, că tare-ţi mai plac oile. Te-om face şi pe tine un păcurar. Şi la toamnă te alegi cu două noatine. Dar treceau verile şi primăverile pe care le aşteptam cu inima cît un purice, — dar bădicul nu se ţinea de cuvînt. Mai mărişor, i-am spus: — Nu vreai să mă ieai strungar ? — Hm! Bucuros, băiete, dar vezi tu: sus la stînă tă Comandă se mai abate şi cîte un lup. Ce mi-a face tă­­tăisa, maică-ta, dacă te-o înghiţi o dihanie ? Eşti încă prea mic. — Da... parcă spuneai că ai cini buni de lup... — Am, şi-i vezi că toţi poartă zgardă colţată, da’ o nenorocire tot ce se poate întîmpla. Mai ales cînd ai ru­mi­nea numai tu la stînă, ori singur cu sterpele pe culme. Mă uitam la cîni. Patru erau, albi ca şi oile, şi aproa­pe cît ele de mari, cu labele groase, cu capetele ro­tunde, cu zgărzi la grumazi, ca ţepele de arici. Priveau cu ochi cuminţi şi lătrau gros, ca din bute. Infulicau, din cîte-o înghiţitură, bruşii de mămăligă rece, ca şi cînd i-ar fi prăbuşit într-o prăpastie. îmi plăceau dulăii şi ei mă cunoşteau ,dar nu mă luau în seamă. Mai avea bădicul Ionu Diacului o căţea sură, slabă, vecinie mîrîitoare, şi care■ nu se apropia de mine, nici cînd veniam cu braţul de mămăligă în mînă, să-i ospătez. Era bâtrînă, şi bădicul spunea că-i slăbise şi vederea. Nu purta zgardă. — Da’ de ce o mai ţii? — îl întrebai odată. — E mai bună la lup decît toţi, măi băiete. Nu te uita că-i slabă şi bâtrînă. E mai învăţată, şi are miros bun. La dihănii dacă n-are cinele miros bun, nu plăteşte nimic. Căţaua cea urîtă avea nume frumos : Diana Nu-mi pot da seama cum a ajuns numele ăsta pînă la noi, pînă la stînă de la Comandă. Cînd îl auzii mai întîi îmi sună în ureche ca un clopoţel de argint. Da’ căţaua era rea şi ascunsă. Poate de bătrîneţe. Cînd îmi spuse bădicul că-i mai bună la lup decît cei patru dulăi m-a bufnit rîsul... Intr-o noapte, aproape de Crăciun, m-am trezit în lar­mă mare. Se trînteau uşile, portiţa, iar în curte şi prin grădină, ţipete, strigăte: „Uho ! fine-te măi Uho! Nu te lăsa Bălan I Prinde-l Zoltán I". Fierberea nu ţinu prea mult, larma se potoli. In casă eram numai singur. Ascultam cu răsufletul la gură. Apoi auzii cîntecul zăpezii prin curte. Se întorceau tata, sluga, mama. Auzii şi glasul bădicului din vecini. — N-a încolţit numai una. Noroc cu Diana. — Cu Diana ? Nici n-am văzut-o în încăierare, numai pe cei patru, — zise Culiţa. — Are ea meşteşugul ei. — începu vecinul. Abia am aţipit, cînd mi se păru că se izbeşte cineva în uşa tinzii. Mi s-a fi părut, mă gîndeam. După un răstimp altă iz­bitură, şi militată. Cind am auzit mîrîiala, am cunoscut semnul. Nu pentru întîia oară îmi dădea Diana acest semn. Ea simte lupul de departe, în vreme ce se apropie de ei, pe cînd ceilalţi, dacă dorm, de obicei nu se trezesc pînă începe tăvăleala. Mai ales acum iarna, în culcuşu­rile de paie. Diana, trează ori adormită, simte dihanie de departe.^ Ştiu eu, poate doarme iepureşte ca bătrînii. Şi nu latră, ci unde mă ştie, acolo se furişează, şi-mi dă semn. ^ — Şi te-ai sculat îndată ? Aî crezut în semn ? — Cum să nu cred dacă eram păţit? Abea doi săriseră gardul cînd am asmuţit cînii. După cît dau cu soco­teala erau vre­o şapte dihănii încă dincolo. Ştiu că-mi faceau sărbătoare! Noroc cu Diana, săraca! Ea la lup nu se dă, că-i slabă şi bâtrînă, nici zgardă nu-i mai pun. Da mai de mult era ca o viperă între lupi, aşa se sucea şi muşca. Bine că aţi auzit şi aţi sărit şi voi. N-au apu­cat să încolţească decît pe-o npatină. Tot povestind intrară în casă şi bădicul începu să le laude căţeaua şi isprăvile ei din trecut. Iar eu, în căl­dura patului, abia mai auzeam frînturi din poveste, şi în grabă am adormit tun, bucuros că nu ucisese gadinile nici o oaie. Desen de ROSS ­--------­ 66 de ani de la moartea lui ION CREANGA O CASA VECHE IN HUMULEŞTI In cîntecul acesta nu O­za­na O cînt, nu limpezimea de peluză, Chimirul luminos ce-ncinge valea Ozanei cu şerparul viu de ape, Nici pruncul ce-şi scria copilăria Ca s-o trăiască-n amintiri şi slove Inmlădiind ca un olar argila, Acestei limbi ce ne-a grăit-o mama. Să ne oprim la pragul unei case Din Humuleşti, străbuna celei unde Crescu prin vremea cea cu amăgele Copilul Nică-a lui Ştefan a Petrii. Mai dăinuie şi astăzi casa veche Pornită ca o cuşmă pe-o ureche. Stă dîrză casa din străvechi îndemn Cu bîrne prinse-n cuie mari de lemn. Aşa croită, fără fier în oase, In sat, e cea mai veche dintre case. E locu-n preajmă-i arie pustie; Şurubă timpul camcî-n bagdadie. Fereastra scundă a privit afară Mai mult de-un veac cum trece peste ţară. Şi înlăuntrul ei cînd a privit Ad­tea rosturi vechi a desluşit. Păreţii albi, un timp adăpostiră Bucheri din sat ce-n carte sloveniră . Copiii cu bondiţe şi iţari Căta a-i scoate-un dascăl cărturari. Pe cîţi i-au învăţat din neamul Creangă Trecutul parcă-i cheamă din talangă. Să vină iar pe banca scrijelată Pe care şi-au scris numele-altădată. Dar mai tîrziu, tot omu’­a fost s-o ştie Lung leat, humuleşteană primărie. Pe-atunci, privind în jar, asupra vetrii Cel ce-a fost Nică-a lui Ştefan a Petrii Era flăcău şi-nţelegea aleanul Care-i purta în piept humuleşteanul. Aleanul plugărimii din Moldova Şi-al celor peste Milcov, încotrova. Sta dîrză casa din străvechi îndemn Cu bîrne prinse-n cuie mari de lemn. Cotnarul şi colacii, bunăstarea Hălăduiau sub aiurări de clopot Şi sate răzăşeşti, atîtea sate Se adînceau în clisa sărăciei. Veni în Humuleşti, pe-atunci, în casa Cea veche, cu plugarii stînd de vorbă Un surtucar din Ieşi, îi era boiul Mărunt, cam pîntecos, — purta bărbiţă Ca domnul Cuza şi-i era prieten Şi sfetnic bun, Mihai Kogălniceanu. Printre căciuli, printre sumane roase Aici e satul, iată-l tot cei de altădată... Surîde miezul zilei cu inima curată Şi luminează brîul de humă ce-nfăşoară Pareţii casei unde-a fost viaţă-odinioară. Ograda e pustie şi florile par oaspeţi; Albastre, după ploaie, băltoace-s ochii proaspeţi Ce ne răsfring, cum trecem, imagini pieritoares La case megieşe văd pruncii pe pridvoare Cătînd cu tonitziană privire de agude; O pupăză, ori toaca trecutului se-aude? Inchisă-i uşa veche, de mini şi vreme roasă, Parcă tresare lemnul şi pielea-i e lucioasă, Parcă tresare uşa trecutului sub mini Cerînd să n-atingi urma pierduţilor stăpini. Nemîngîiată uşă, dacă-ţi lipseşte glasul Ne însoţeşti cu plînsul ţîţînei tale pasul; Intrînd, atîtea urme strivesc sub pasul meu; Nu vreau să văd păreţii cu cadre de muzeu Şi intru în odaia în care-i vatra rece; Fiorul de sfială, prin mine moale trece Şi torcătoarea veche îl toarce nevăzut De cînd din mînă mama lui Creangă l-a pierdut. Invîrte toată vremea că firul rupt se leagă Că-n depănarea noastră e viaţa lui întreagă; Cu cit mai mult pătrunde deceniu în deceniu Se-ntinde peste ţară moldovenescu-i geniu... Un pas de lingă uşă şi văzul mi-l înec; Pe-o lacrimă îmi joacă butucul lui Chiorpec, Pe alta motoceii ce-atîrnă de prichici... O! poate că odată ai stat şi tu aici Pe laviţa prelungă pe care-ncet o pipăi, Te-aud fugind, podeaua sub talpa goală lipăi, Acolo-i universul lui Creangă, între dealuri Ce unduiesc în valea Moldovei un poem, Ozana desfăşoară argintul dintr-un ghem De lună ce topită alunecă-ntre maluri. Din mînăstiri, Ia tîrgul de sub cetatea moartă, Ca focul prometeic ce-n trestie-ncăpu, Cît roată cu privirea poţi da, atîta fu; De la hotarul zării pînă la el în poartă. Dar fiecare clină de deal, un pumn de sate, Şi tot ce-a fost culoare şi grai de oameni vii In lemnul amintirii cu vine stacojii Cu rîvnă romînească stătură încrustate. A dăltuit cu grezii de grai sau zvon molatec, Din trudnice uneite şi omenesc crîmpel Cum işi purtase statul surtucarul, Şi fiindcă-i era ageră cătarea Citi în ei năpasta cît îi zarea; Atunci se desfăcu pămîntul negru Din umbra turlei lungi de minăstire, iobagii-au luat pămînt şi slobozire. Aşa se petrecu în casa veche, Cu bîrne prinse-n cuie mari de lemn. Sînt case-n care oameni mor, nasc geameni; Aci-n humuleşteana casă veche Ca-n tot olatul în aceea vreme, Cu drepturi noi născură noii oameni. Sta dîrză casa din străvechi îndemn Cu trupul prins în cule mari de lemn Fereastra scundă a privit afară Văzînd cum vremea trece peste ţară In zările Moldovei a privit Şi satele-n amar i-au nălucit. Şi clocotea amarul sub căciuli Ne mai răbdînd ciocoii nesătuii. Şi oasele ei prinse-n cui de lemn Trăzniră şi părea să facă semn Sticlind din geamu-ntunecat şi scund Că-s arme-ascunse-n umbra ei în fund î­­n 907 ca să sfarme Urgia, au ascuns ţăranii arme. Şi casa le-a păstrat tăinuitoare. Un sipet cu amarnice odoare. Cu palme aspre-odoarele-ncleştate Au vrut ca să răscumpere dreptate. Din casa prinsă-n cuie mari de lemn Porni răscoala din amar îndemn Precum porni atunci în ţara toată; Străbună casă-n vreme adincată, Cînd prin fereastra-ţi scundă ai privit Părea că mări de singe te-au năimit. Că sîngele-a-necat în răul leat Hrisoavele dreptăţii — le-au pătat. Străbună casă-n vreme adincată; Azi, cînd priveşti prin ferestruica scundă Nu vezi doar munţii Neamţului în bundă De brazi şi nici pe limpedea Ozană Curgînd vărsatul sînge-al împilării; Sînt supte în a timpului bulboană Dureri, încrîncenări şi o talangă Peste imaş urmează albe turme, Peste Moldova ta, bădiţă Creangă Nu-ntipăreşte moartea şterse urme Pîndind pe brazde-n pas plugarii goi, Ci simte casa veche nou îndemn; Din bîrne prinse-n cuie mari de lemn Fereastra scundă, cum priveşte-afară Cu lemnul ei putregăit de ploi E parcă ochiul timpului ce vede Din Humuleşti şi pînă-n cap de ţară Cum cresc nepoţii oamenilor noi. Te-aud rîzînd, dar insul se pierde-n golul firii Şi văd motocii singuri in jocul amintirii... Mîţucii albi aleargă spre legănarea lor? Umbri uşor fereastra în trecere un nor. Tresar. Se-nfige-n umbră o rază ca o şpangă; Pe laviţă se mişcă în umbră David Creangă, Bunicul se ridică şi pleci la Pipirig; Răspintia pădurii o caut şi te strig, Dar frunzele şi anii in zarea lor te-au supt; O mină străvezie înnoadă firul rupt Şi roata torcătoarei rotind se răsuceşte... A fost atîta viaţă în tot ce-ncremeneşte, Dar tu, din cit umblat-ai amara-mpărăţie Ai adunat trecutul şi viaţa-n slova vie Şi din fîntîna morţii ieşi viu ca Harap Alb; Se-ntoarce ziua, molcom, pe-o coastă, bou cu dalb Mă ţine lingă uşă al liniştei uncrop; Ce răsuflare trece de tremur ca un plop? Ce neobişnuite făpturi stau lingă masă? E tot frămîntul ţării şi tot vâzduhu-n casă? Luceferii şi basmul şi viaţa din adine? Aici, la masa veche stihiile se string, Aici au scris adesea au dat tăcerii zvon Au stat cîndva de taină Mihai şi cu Ion... Sinteţi şi-acum, şi-aicea, că inima-mi stă trează. Prin fierestruica scundă amurgul sîngerează Şi totul e jăratec nenorocit să ardă Şi pe străvechea masă de lemn cioplit din bardă. In petele cernelei plătite-n timp şi-n vis Văd sîngele cu care cei doi străbuni au scris. Şi neasemuitei de simple epopei i-a dat un ritm cuminte -mpletit cu iz sălbatec. De rouă amintirii mi-e încărcată geana; Cum trec pe urma vremii şi-a lui prin Humuleşti. Eu îl cobor din pagini pe ţarini omeneşti Şi-l văd în ficăritul de scaldă în Ozana. De fiecare casă privirea mi-o agăţ: Ol iată şi ograda vestită cu cireşul In care azi îşi cată, cutreerindu-i leşul Doar mierlele-amintirii văratecul ospăţ. In braţe string zăplazul şi sorb ştiutul haz,­­ Şi-mi izbucneşte-n suflet cu roşu foc de vară Cireşul tău din cinepi mătuşă Mărioară Şi-mi bate ghionoaia din inimă-n zăplaz. Radu Boureanu ELEGIEHUMULESTEANA ! UNIVERSUL LUI CREANGA -

Next