Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)

1956-07-05 / nr. 27

După Congres Au trecut aproape două săptămîni de la încheierea dezbaterilor Con­gresului scriitorilor din R.P.R. In concluziile discuţiilor s-au subliniat aspectele semnificative, contribuţiile pozitive ale desfăşurării lucrărilor. S-a arătat că în linii mari, Congresul şi-a atins scopul urmărit, folosind din plin dezvoltării literaturii noastre pe drumul realismului socialist. Congresul scriitorilor a consfinţit realizările mari ale creaţiei artistice de după eliberare, dovedind rodnicia îndrumării partidului, rodnicia orientării marxism-leninismului. Pe baza principiilor ideologice, stabilite de partid, s-a realizat unitatea ge­neraţiilor de scriitori pe frontul artei realiste. Această unitate a decis şi orien­tarea justă a Congresului, unanimitatea participanţilor la dezbateri­ situîndu-se pe poziţiile realismului socialist, afirmînd deschis adeziunea la lupta poporului pentru pace şi socialism. Numai o asemenea claritate de principii a permis schimbul fructuos de păreri în problemele creaţiei literare. S-au formulat opinii interesante în probleme teoretice ale realismului socialist (partinitatea şi ade­vărul vieţii, tipic şi individual, relaţiile între conţinut şi formă în lumina specificului artei, varietatea curentelor şi stilurilor etc.). Numeroşi scriitori şi critici au confirmat justeţea luptei partidului împotriva liberalismului, semnalînd primejdia concesiilor făcute recidivelor apolitismului şi de­cadentismului. S-a remarcat de asemenea că bătălia împotriva dogmatismului este de­parte de a fi încheiată, deoarece teze teoretice rigide, închistate, persistă încă în critică şi în estetică. Esenţialul în combaterea dogmatismului rămîne asi­gurarea clarităţii ideologice, situarea luptei ascuţite de opinii pe bazele solide ale spiritului de partid. Congresul a acordat o deosebită atenţie problemelor artei literare, tînăra generaţie primind îndrumări substanţiale de la maeştri ai cuvântu­lui ca Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. Este regretabil că, în cadrul dezbaterilor, au răbufnit unele porniri pătimaşe de spirit de grup. Dar nu aceste aspecte neplăcute au caracterizat ţinuta Congresului; majoritatea luărilor la cuvînt au dove­dit seriozitate, principialitate, dorinţa vorbitorilor de a participa cons­tructiv la rezolvarea problemelor literaturii. Discuţiile din cadrul Congresului au avut menirea să deschidă noi perspective de evoluţie. Ele marchează doar preludiul unei lupte de opinii vii, care să creeze un climat favorabil progresului rapid ideologic şi artistic. Concluziile Congresului se vor preciza din ce în ce mai distinct ulterior, după înfruntarea curajoasă a punctelor de vedere în presa literară, în dezbaterile secţiilor de creaţii. Începutul este promiţător şi el determină în primul rînd direcţia bună, sănătoasă, care garantează eficacitatea discuţiilor. Pentru îndrumarea discuţiei scriitorilor şi a criticilor literari, par­tidul a oferit Congresului un îndreptar preţios: scrisoarea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, adresată Congresului scriito­rilor din R.P.R., trasează principalele sarcini pentru dezvoltarea litera­turii, exprimînd „încrederea deplină că scriitorii vor fi la înălţimea înaltei lor misiuni, că îşi vor închina tot talentul lor cauzei construirii socialis­mului în patria noastră, cauzei păcii şi progresului“. Evidenţiind tabloul divers al creaţiei literare, scrisoarea insistă asupra problemei principale: reflectarea în literatură a marilor transformări ale contemporaneităţii: „Partidul cheamă pe scriitori să reflecte în operele lor, prin mij­loace specifice artei, realitatea noastră complexă, clocotitoare, să redea în mod multilateral procesul de transformare şi înnoire a societăţii noas­tre şi schimbările profunde pe care acest proces le determină în psiho­logia, atitudinea morală, viaţa personală a oamenilor. Scriitorii sunt chemaţi să înfăţişeze în cărţile lor oameni care, biruind greutăţi şi neajunsuri, înfruntînd natura, schimbă înfăţişarea ţării noastre şi îi înmulţesc bogăţiile, să dezvăluie forţele morale care-i în­deamnă la fapte eroice, să zugrăvească procesul de creştere a conştiinţei oamenilor muncii care, transformînd societatea, se transformă pe ei înşişi, eliberîndu-se de înrîurirea vechilor deprinderi şi moravuri. Numai astfel literatura va putea să-şi exercite marea ei acţiune educativă, înnoitoare, şi să îndeplinească rolul activ pe care trebuie să-l aibă în lupta pentru lichidarea influenţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor“. Scrisoarea indică de fapt tema esenţială, a luptei de opinii, tema cea mai utilă progresului literaturii. Dezbaterile ar trebui să răspundă la întrebări capitale: cum trebuie stimulată şi orientată literatura cu problematica actuală ? De ce apar atît de puţine cărţi bune, valoroase, despre contemporaneitate ? Discuţia îndreptată spre aceste preocupări — cercetate totuşi prea puţin la Congres — ar putea delimita cauzele deficienţelor şi ar putea găsi mijloacele pentru remedierea lor. Scrisoarea Comitetului Central arată punctul de vedere al partidului în problema reflectării artistice a cons­trucţiei socialiste, combătînd idilismul şi denigrarea obiectivistă, cerind orientare fermă marxist-leninistă şi fidelitate faţă de adevăr, pretinzînd înaltă măiestrie artistică, demnă de măreţia noii realităţi. Indicaţiile generale trebuie aplicate, dezvoltate, îmbogăţite în dis­cuţia concretă a scriitorilor şi a criticilor literari. Cu multă grijă trebuie promovate încercările de a înfăţişa problemele complexe ale vieţii, ne­­evitînd dificultăţile, fenomenele negative, năzuind continuu spre res­pectarea deplină a adevărului vieţii noastre în transformare revoluţio­nară. Avîntul proaspăt trebuie încurajat, fără a face concesii denatu­rărilor posibile —■ în sensul idilismului ca şi în cel al negativismului — min­ţind consecvent pentru înţelegerea marxist-leninistă a libertăţii de creaţie, a adevărului dialectic. Uniunea Scriitorilor şi publicaţiile literare au datoria să se ocupe cu dragoste de creşterea cadrelor noi în literatură, ajutîndu-le să depă­şească greutăţile, să se orienteze bine în munca de creaţie. Trebuie in­tensificată preocuparea pentru literatura naţionalităţilor conlocuitoare, în scopul realizării unui schimb de experienţă rodnic între scriitorii din întreaga ţară. Problemele literaturii sunt complexe şi delicate. Ele trebuie ana­lizate competent, printr-un efort colectiv. Partidul cere criticilor şi scrii­torilor să condamne bucherismul, vorbăria goală, repetarea obositoare a unor citate arhicunoscute, şi îi îndeamnă spre cercetări creatoare, spre iniţiativă îndrăzneaţă. „Gazeta literară“ oferă coloanele ei tuturor celor care vor să par­ticipe la larga dezbatere asupra problemelor literaturii, inaugurată de recentul Congres. Fie ca aceste înfruntări de opinii să înteţească elanul oamenilor de artă şi literatură, să-i însufleţească spre noi biruinţe pe drumul invincibil al realismului socialist! a­u fost citeva zile în care mi­­rosul teilor eminescieni şi fier­binţeala văzduhului s-au a­­mestecat cu energia de primăvară şi cintecele tinereţii entuziaste. Au fost citeva zile de lucru şi de sărbătoare, de bilanţuri şi de perspective pe care noua generaţie şi le-a pus în faţă prin cei peste o mie de delegaţi la cel de-al 11-lea Con­gres al U.T.M., veniţi de peste tot, din cele mai îndepărtate colţuri ale pămintului românesc. Dimineaţa, 27 iunie. Pe aleea care conduce la frumoasa sală a sporturi­­­lor de pe stadionul Dinamo, şiruri flungi de tineri trec pe sub privirile Facelora care au stropit cu singe că­­­­rarea spre zilele acestea. Privesc din­­ portretele-panouri lung, fierbinte, is­­­coditor, eroii utecişti Vasile Rodiţă, fţDonca Simo, Filimon Sîrbu, Elena Pa­ I­vel şi atîţia alţii. Nu e un simplu­­ „coridor al umbrelor", ci un memento. Un mesaj, o îmbărbătare, o prezenţă vie.­­ Şirurile continuă. Sala e un mo­zaic uriaş, începe munca în prezenţa conducătorilor partidului, părintele şi îndrumătorul iubit al tineretului. Rapoarte, discuţii, saluturi frăţeşti ale tinerilor din cele patru zări ale pămintului. O mare forfotă creatoare. In cei opt ani care au trecut de la­­unificarea tuturor forţelor tinereşti, cei peste un milion două sute de mii de tineri utemişti, biruind greutăţile, înfruntînd viaturile şi ploaia, neprice­perea şi privirile răuvoitoare, au scris pagini de neuitat in uriaşa carte a ţă­rii. Despre aceşti ani , spunea tov. Gheorghiu-Dej la sfîrşitul lu­crărilor Congresului: „O adevărată epopee a muncii dirze, plină de abnegaţie şi eroism au scris-o zecile de mii de bri­gadieri de pe şantierele Agnita-Bo­­torca, Salva-Vişeu, Bumbeşti-Orezeni, constructorii fabricii de rulmenţi de la Bârlad, ai uzinei Cocso-chimice de la Hunedoara, ai căilor ferate Ozana- Cracău şi Cerna-Jiu“. O epopee tinerească a păcii şi so­cialismului, o epopee care continuă „îmi daţi voie ca din partea tine­rilor siderurgişti ai Hunedoarei, să vă aduc un călduros salut de oţelar, tra­dus in 3216 tone oţel, dat peste plan in cinstea Congresului nostru". A­­cestea au fost cuvintele unui tinăr înalt, ars de soarele cerului şi de sorii jurnalelor hunedorene. Un altul, venit de pe plaiurile blestemate cindva de poetul exilat Ovidiu, ne făcea cunoscut că in regiunea lor, Constanţa, 9000 de tineri ţărani au luat împreună cu familiile lor drumul agriculturii so­­cialiste şi că bătălia continuă ca să-i urmeze şi ceilalţi 3000, ciţi au mai ră­mas prizonieri ogoarelor înguste. Un moldovean anunţa că un tinăr tăietor de lemne a făcut o inovaţie care scu­teşte munca a 40 de oameni. Alţii au vorbit despre succesele elevilor şi stu­denţilor, ale tehnicienilor şi artiştilor creatori. Cineva a anunţat că pionierii din regiunea Piteşti, numai in anul acesta au plantat peste 1.200.000 pu­ieţi... Cifre şi exemple nenumărate, mărturii concrete şi vii ale epopeii care continuă... Greutăţile n-au fost ocolite, greşe­lile n-au fost iertate, nici trecute cu vederea. S-au spus multe împotriva şabloanelor şi rutinei prăfuite care-şi mai fac de cap uneori in munca tine­rilor, au fost aspru judecate îmbătri­­nirea şi formele plictisitoare, netine­reşti, neatractive, care ne mai împie­dică. Despre neglijenţă şi chiulangea­­lă, despre şovinism şi izolare, despre atitea şi atîtea influenţe ale vechii so­­cietăţi, au vorbit mulţi tineri, după­­ experienţa şi priceperea lor. Cu alte cuvinte, s-a luptat împotri­va anchilozării, a culorii roz şi a apei de trandafiri. „Greşit procedează acei activişti­ care cred că tineretului nu e prea bine să-i arăţi greutăţile, ca nu cum­va să-l sperie. E bine ■ să ştie aceşti tovarăşi, că pe noi greutăţile nu ne sperie. Dimpotrivă, ele ne indicjesc şi mai mult, ne călesc“, spunea în salu­tul său reprezentantul brigadierilor de pe marile şantiere. Iar pionierii au adăugat: Dar bunele urări nu ne opresc Să spunem tot ce-avem aici, pe faţă . Adesea ni-i programul bătrânesc, Căci cei micuţi de la cei mari învaţă ! Cum să scăpăm d­e tot ce-i mo­noton ? Mai veseli, ce ne-mpiedică să n _ fim ? De mai ţin mult şedinţele şa­blon Ne-or creşte bărbi la toţi şi adormim. Deci, tinereşte, cu toate forţele im­lon Brad (Continuare în gag. II-a) ,---------- ■ ■ ■ CONGRESUL TINEREȚII Aspect din sala Congresului U.T.M. PROLEJARI DIN tOAIE ȚĂRILE, UNITI-VA] Anul 111, nr. 27 (121)- joi 5 iulie 1956 ORGAN SÄPTÄMlNAL­ AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani S a­cad­em­ici şi problemele literaturii Academia Republicii Populare Ro­míne şi-a deschis sesiunea ştiinţifică din acest an sărbătorind 90 de ani de existenţă. Intr-adevăr, la 1866, locotenenţa domnească a Principate­lor­ Unite a decretat înfiinţarea ,,So­cietăţii literare romíne", care, curind după formarea ei și-a luat numele de ,,Societatea academică r­o plină", pen­tru a deveni In 1879 ,Academia Ro­mina“, iar in 1948 „Academia Repu­blicii Populare Romíne" . Incepind prin a avea „misiuni spe­ciale" legate de problemele limbii na­ționale : „de a determina ortografia limbii române, de a elabora gramati­ca limbii romine, de a incepe şi rea­liza lucrarea dicţionarului român", Academia şi-a lărgit încetul cu în­cetul cîmpul de activitate, cuprin­­zind toate preocupările vieţii ştiin­ţifice şi culturale. Dată fiind strinsa legătură dintre­­limbă şi literatură, era firesc ca cele dinţii manifestări paralele cu cele lingvistice să fie legate de proble­mele literaturii. Prezenţa scriitorilor V. Alecsandri, I. Eliade Rǎdulescu, C. Negruzzi, C. A. Rosetti printre cei dinţii 21 de membri ai instituţiei a­­cademice indica de la început îndru­marea preocupărilor. Cu timpul, in­trarea scriitorilor în Academie a devenit tradiţie şi fotoliile ei au fost cinstite de Ion Ghica, B. P. Haşdeu, A. Odobescu, G. Coşbuc, Delavran­­cea, M. Sadoveanu. Activitatea literară a Academiei s-a desfăşurat mai cu seamă in dome­niul istoriei literaturii. Analele Aca­demiei au publicat încă din primii ani o serie de monografii: „Viaţa, operele şi ideile lui Gheorghe Şin­­cai“ de A. Papiu-Ilarian, „Viaţa şi operele lui Alexandru Donici" de G. Sion, „Gheorghe Lazăr" de P. Poenaru, „Viaţa şi activitatea lui Samuil Micu" de I. Bianu, „Viaţa şi operele lui Petru Maior" de Al. M. Marienescu, „Grigorie Ureche" de Ioan Sbiera. An de an numărul stu­diilor de istorie literară a crescut, Memoriile Academiei apărind ca sin­gura publicaţie capabilă să facă cu­noscute contribuţiile cercetătorilor. Din publicaţiile Academiei se vede că fazele mai vechi ale istoriei lite­raturii noastre s-au bucurat de o atenţie deosebită. Oricît ar fi de dorit ca cercetările istorice să oglin­dească desfăşurarea în timp şi legă­­Cu prilejul celei de a 90-a aniversări tura dintre fapte, totuşi grija pentru cunoaşterea trecutului celui mai de­părtat nu poate justifica neglijarea epocilor mai noi. Această neglijare se vede nu numai în obiectul diferite­lor studii, dar şi în ediţiile de texte. Unul din marile merite ale Acade­miei este dorinţa de a publica tex­tele vechi, aflate fie în manuscrise, fie in tipărituri extrem de rare. Ast­fel au apărut în editura acestei in­stituţii „Codicele Voroneţean", „Psal­tirea Scheiană", Psaltirea şi Apos­tolul lui Coresi, Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, operele lui Dimitrie Cantemir şi ale lui Miron Costin, Pravila de la Govora, şi alte cărţi şi manuscrise de mai mică întindere din secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ediţiile a­­cestea au adus mari servicii istoriei literaturii, ca şi istoriei limbii ro­mâne, şi au cit­eodată calitatea de a pune în lumină pasiunea cu care scriitorii mai noi şi-au îndreptat pri­virile spre munca de creaţie a pre­mergătorilor lor. E cazul, între altele, al lui A. Odobescu, care la 1879 ne-a pus la îndemînă fermecătoarea „Isto­rie ierogofică" a lui Dimitrie Can­temir. Grija pentru popularizarea cărţi­lor vechi a culminat cu clasica „Bi­bliografie romînească veche“ a lui I. Bianu şi a colab­oratorilor săi de la biblioteca Academiei, lucrare re­marcabilă prin importanţa datelor şi prin frumuseţea ei tehnică. Academia nu ne-a dat însă atît de aşteptatele ediţii ale clasicilor, nici ale celor mai vechi, nici­ ale celor­ mai noi. Ea l-a publicat pe D. Cantemir, dar nu s-a gindit la editarea croni­carilor. Dintre scriitorii mai noi doar Alecu Russo a avut parte de o edi­ţie bună îngrijită de P. V. Haneş, pe cind „Istoria romînilor sub Mihai- Vodă Viteazul" a lui N. Bălcescu deşi editată de A. Odobescu, a trecut şi prin mlini mai puţin conştiincioa­se, care i-au denaturat textul. In a­­fără de astea, nimic, nici Alecsan­dri, nici C. Negruzzi, nici Eminescu, nici Creangă, nici Caragiale..." Şi dacă operele acestora au fost tratate cu vitregie, nici studiile despre ei nu au fost îmbrăţişate cu mai multă căldură. Cite un discurs de recepţie (D. C. Oltănescu despre V. Alecsan­dri, N. Gone despre B. P. Haşdeu, O. Densuşianu despre B. Dela­­vrancea), cite o monografie sau o cuvîntare ocazională ne sugerează importanţa sarcinii neîndeplinite. Un loc deosebit in activitatea pu­blicistică a Academiei îl ocupă grija pentru folclor, sub toate aspectele lui. Literatura populară s-a bucurat de o atenţie specială şi, dacă e ade­vărat că multe dintre culegeri sunt J. Byck (Continuare în pag. II-a) Acad. prof. Traian Săvulescu citindu-și raportul la sesiunea Academiei R.P.R. DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII ŞI FANTEZIA­ CREATOARE Articol scris pentru „Gazeta literară“ Ce legătură există între adevărul vieţii şi fantezia creatoare în opera literară ? Adevărul vieţii poate fi redat într-o operă literară numai cu ajutorul fan­teziei creatoare. Dacă am înţelege oglindirea realită­ţii ca redarea fotografică a unor fapte de viaţă, literatura n-ar fi decît repro­ducerea unor întîmplări din viaţă. O a­­semenea reproducere ar fi lipsită de sens, deoarece prin simpla îngrămă­dire a unor „întîmplări" nu vom putea să cunoaştem viaţa pe deplin, n-am putea să creăm tablouri, n-am şti cu care fapt să începem şi cu care să termi­năm reflectarea realităţii, pentru sim­plul motiv că nu vom şti unde începe şi unde sfîrşeşte însăşi realitatea. Observarea sau studierea vieţii de către creator constă în cunoaşterea dezvoltării realităţii. Dezvoltarea realităţii este în sine o mişcare. Această mişcare nu este uniformă, ea ascunde contradicţii in­terne. Artistul dezvăluie contradicţiile, le pune faţă în faţă, caută fenomenele cele mai caracteristice ale vremii. Aici este însăşi baza muncii crea­torului, în alegerea fenomenelor şi aici, cînd începe lucrarea, intervine şi fantezia creatoare a scriitorului. Fenomenele dominante ale vremii se exprimă prin lumea psihică a omu­lui. Dar această expresie nu este nicio­dată unitară şi finită: ea reprezintă o contradicţie plină de luptă. La unii, contradicţiile sunt persistente şi adinei, la alţii superficiale şi nestabile. To­tuşi există trăsături comune ale luptei interioare a contradicţiilor din psiho­logia omului, iar artistul trebuie să le găsească. Eu văd, în procesul tipizării, feno­mene care-l duc pe creator la întru­chiparea realităţii în imagini. Acesta este un proces creator. Un rezultat al acestuia este crearea ima­ginilor, literalmente imaginate, a tablourilor, care parcă înfăţişează chin-] tesenţa realităţii sau adevărul vieţii. Sarcina fanteziei creatorului este de a merge pe urmele dezvoltării logice a imaginii. Aceasta înseamnă că fan­tezia nu trebuie să rupă imaginea de logica vieţii, să transforme imaginea într-o fantasmagorie. Fantezia nu exclude logica. Dim­potrivă, ea îşi lărgeşte limitele cu cit e pătrunsă mai adînc de logică. Nu se poate descrie o călătorie în Marte, fără referinţe ştiinţifice reale, constatate de ştiinţă, luate ca bază de pornire. Putem merge pe urmele pre­supunerilor logice, care decurg din acestea, şi să înfăţişăm lumea lui Mar­te ca o creaţie a fanteziei, legată însă de cunoştinţele noastre precise. O muncă asemănătoare face fante­zia atunci cînd „subliniază“ imagi­nea într-o operă de artă realistă: crea­­torul ia ca bază de pornire realitatea observată şi studiată, o întruchipează în tipuri şi o dezvoltă logic, pînă la limita acelei străluciri care, deși este „fantastică" rămîne veridică. Și Don Quichotte — produs indiscutabil al fanteziei — este în același timp o rea­litate „subliniată" a cavalerismului care dispare. Fantezia nu este singurul instru­ment al creatorului, dar ea este — după părerea mea — instrumentul lui cel mai puternic. Asociaţiile bogate, strălucirea compoziţiei, forţa contras­telor sunt mijloace puternice ale in­ventivităţii. Toate acestea, ca şi multe altele, sunt copiii aceleiaşi mame — a­­dică a fanteziei creatorului. Fără fantezie nu există creator. Dar adevărul vieţii poate fi oglindit numai de un creator,­­ Konstantin Fedin . Şcoala „Contemporanului" La începutul lui iulie 1881, la Iaşi, în tipolitografia „Buciumului român“, apărea primul număr al re­vistei Contemporanul. Vreme de a­­proape zece ani (ultimul număr: aprilie-mai 1891), Contemporanul a apărut neîntrerupt. Redacţia — casa lui I. Nădejde, pe strada Sărăriei. ,,O casă veche, cu geamlic, tupilată in fundul unei curţi mari. La poartă, pe o tablă neagră era scris cu litere albe: „Revista Contemporanul". „Popa cu zi-întă trecea pe la poartă fără să se o­­prească. Un gardist, zi şi noapte postat in faţa casei, spiona notînd pe toţi care intrau acolo. Uneori, la poartă se încurcau camioane mari cu pachete de cărţi, reviste şi gazete"... „Pînă tîrziu noaptea ardea în geam­­b­e o lampă cu glob verde. Siluete de bărbaţi şi femei apăreau şi dispă­reau în cercul de lumină“... (J. Bart „Misterul casei din Sărărie“ — A­­devărul literar din 20.1.1929). Acum se împlinesc trei sferturi de veac de la ivirea acestei reviste în orizontul culturii romîneşti. Cei care, azi, activăm în frontul ideologic con­dus de partidul clasei muncitoare, în epoca în care construcţia socialistă a devenit realitatea vie a patriei noas­tre, aducem Contemporanului de la sfîrşitul secolului trecut omagiul ur­maşilor şi al înfăptuitorilor. Contemporanul rămîne definitiv simbolul unui moment însemnat în dezvoltarea mişcării noastre munci­toreşti, al momentului în care mişcarea muncitorească începea să se unească cu socialismul ştiinţific. Propagator al ideilor lui Marx şi Engels, combatant pentru populari­zarea cuceririlor ştiinţifice moderne, luptător împotriva obscurantismului şi a şarlatanie­ în­ ştiinţă, Con­­temporanul n-a fost in primul rînd o revistă de literatură, însuşi subtit­lul revistei —■ „ştiinţifică şi literară“ — şi programul ei — „Către cititorii noştri“, în primul număr — aşezau preocuparea pentru arte pe plan se­cund. Şi, totuşi, în istoria literaturii noastre, Contemporanul deschide, ca şi în politică şi în ştiinţă, o epocă nouă. Articolul de faţă nu urmăreşte să dezbată în întregime rolul şi semni­ficaţia Contemporanului în evolu­ţia literaturii noastre, saltul ideolo­gic realizat prin apariţia sa în orien­tarea literelor romîneşti. Urmărim să accentuăm asupra unora dintre aspecte şi, în legătură cu acestea, să încercăm a restabili adevărata sem­nificaţie acolo unde, după opinia noastră, diferite cercetări relativ re­cente au denaturat-o sau au minima­lizat-o. Desigur, înainte de toate, Contem­poranul înseamnă pentru istoria lite­raturii noastre întemeierea, prin Dobrogeanu-Gherea, a criticii literare materialiste. Istoria criticii literare române, privită ca o istorie a luptei din­tre idealism şi materialism, are la baza ei polemica neîntreruptă dintre Gherea şi Maiorescu, înţelegînd prin aceasta nu numai lupta directă, ex­primată în unele studii, ci ansamblul criticii unuia şi altuia, expunând po­ziţiile antagoniste. Aceasta este în cea mai mare măsură un bun cucerit, de vreme ce nu numai cercetări re­cente, ci şi altele, vechi, scrise de pe poziţii burgheze reacţionare, nu pu­teau să nu vadă în istoria criticii noastre lupta dintre concepţiile lui Maiorescu şi ale lui Gherea, conti­nuată în Întreaga desfăşurare ulte­rioară a criticii. (Vezi îndeosebi, „Istoria literaturii“ a lui E. Lovi­­nescu, unde discipolul lui Maiorescu se situează neîncetat în luptă ideolo­gică cu Gherea şi cu urmaşii săi, duşmani ai autonomiei artei). In a­­ceastă privinţă, a discuta despre ■Contemporanul înseamnă a discuta despre Gherea. Dar însemnătatea Contemporanului pentru dezvoltarea literaturii noastre depăşeşte sfera cri­ticii literare şi a rolului excepţional jucat de Gherea. Despre aceasta urmărim să vorbim în articolul de faţă. Cercetările făcute după 23 August 1944 puneau un accent deosebit pe im­portanţa literaturii din paginile Con­temporanului şi a colaboratorilor săi apropiaţi. Nu încape îndoială că stu­dierea unor scriitori neglijaţi pe ne­drept în istoriografia burgheză este necesară şi binevenită, reliefînd un cu­rent consecvent democratic şi umani­tar, evident înrâurit de ideologia Con­temporanului, a mişcării socialiste. Totuşi, locul acestor scriitori şi al o­­perei lor în istoria literaturii noastre nu egalează locul Contemporanului. A hipertrofia meritele lor în dauna justei aprecieri a epocii respective este o eroare tipic proletcultistă, care diminuează valoarea şi semnifi-­ caţia marilor noştri clasici, a figurilor, reprezentative pentru epocă. Eroare este încercarea de­ a declara literatura Contemporanului superioară creaţiei marilor scriitori ai vremii,­­i chiar şi numai din punctul de vedere al me­sajului social. O semnificaţie categorică are Con­temporanul în privinţa influenţei exer­­citate asupra marilor, scriitori ai vre­mii. Şi Ibrăileanu remarcase o in­­fluenţă hotăritoare şi uşor de contro­lată asupra lui Vlahuţă, îndeosebi prin articolele lui Gherea, precizînd imediat: „Evident, prin influenţa lui Gherea nu înţelegem numai influenţa unor cuvinte scrise. Prin ea înţelegem şi influenţa mişcării socialiste..." Ibrăileanu sublimase şi legăturile cu Contemporanul şi cu mişcarea socia­listă ale lui Caragiale, relevând con­ferinţele ţinute de acesta la clubul socialist. Bineînţeles, cînd vorbim des­pre influenţa Contemporanului, ne referim mereu, după cum zicea Ibrăi­­leanu, nu numai la „influenţa unor­ cuvinte scrise“, ci la întreaga mişcare ideologică pornită de revistă, la in­fluenţa propagandei socialiste. Cer­cetările făcute în ultimul deceniu au accentuat deosebit de puternic asupra acestor influenţe. Descoperirea unor inedite şi identificarea unor puţin cu­noscute materiale­ au dus nu o dată la concluzii interesante în ceea ce pri­veşte raporturile marilor noştri clasici cu Contemporanul şi cu alte publi­caţii apropiate spiritului său. (In trea­­căt fie spus, nu s-a cercetat, pe cîte ştim, răsunetul Contemporanului din­colo de munţi, în Ardeal. De pildă, la pag. 661, anul I al revistei, se pome­neşte, într-un articol, despre „un abo­­nat al nostru de la Detunata din Un­garia, care se iscăleşte Ion Pop Rete­­ganul"­. Trebuie spus însă că, şi în această privinţă, s-au manifestat ten­dinţe vulgarizatoare, care forjau da­tele şi denaturau adevărul istoric, în dauna cercetării adevăratului şi excep­­ţionalului rol jucat de Contempora­nul ca şcoală a literaturii. O observaţie a lui Ibrăileanu ni sa Savin Bratu / (Continuare în pag. II-a) An. VI. August, Septemb. şi Octoviile s. n. 1888 No. 11 CONTEMPORANUL REVISTA ŞTIINŢIFICĂ ŞI LITERARĂ REDACTORI pentru partea literară­­ pentru partea ştiinţifică V. G. Morţun . I. Nădejde POESIILE POPULARE COLECŢIA ALECSANDRI.­ sau cum, trebue culese şi publicate cânticele populare STUDIU CRITIC (urmare și fine) VIII

Next