Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)

1956-07-05 / nr. 27

Nr. 27 (121) — tot 5 iulie 1956 GAZETA LITERARĂ 3 IV. Primăvara era strălucitoare, cer curat şi de o adîncime infinită, salcîmi care începeau să înflo­rească, în grădina casei Vorvorenilor, boschete de liliac în care cîntau toată noaptea nişte privighetori. Intr-o seară, soţii Vorvoreanu şi cu bunica Elenei şedeau la masă în curte, pe pietriş, tocmai lîngă aceste tufişuri înmiresmate. Pe masa cea mare, de paie, acoperită cu o mare față de masă de dantelă ruptă pe alocuri, rămăseseră lămpile de petrol care atrăgeau gîzele, carafele de cristal în care licărea cîte un fund de sticlă de vin de culoarea cerului în amurg, farfuriile de desert. — Elvira, du-te de te culcă, zise doamna Vorvo­reanu. Elvira se ridică, făcu o mică plecăciune și plecă. Maică-sa se uită după ea, cum merge ca un mînz uscăţiv și stîngaci. „Are ochi frumoși, dar prea e neagră. Ce-o să iasă din ea ?“ se întrebă cu oarecare îngrijorare Elena Vorvoreanu. —­­Grand’mère, îmi permiți să aprind o țigară ? întrebă colonelul. Bătrîna dădu din cap. își făcea vînt cu un evantai alb de mătase, brodat cu tran­dafiri de culoarea fildeșului, și părea serioasă și cu gîndul departe. Colonelul tăie capătul trabucu­lui, aprinsă, suflă un nor de fum și se lăsă pe spate în fotoliul de paie. — Ce noapte magnifică, zise el nu visător ci pe un ton net și prozaic. Acuma să fii la Paris ! Doamna Vorvoreanu se stăpîni să nu se uite la el. Tresărirea ei lăuntrică n-avea cine să i-o observe. Spuse visătoare, cu un aer romantic: — La Paris, unde primăvara e atît de frumoasă... — Prostii, zise bătrîna. Primăvara din București e mai frumoasă decît oriunde; te îmbată; mă îmbată pe mine, că sînt bătrînă. Dar ține două săptămîni : ăsta-i cusurul ei. Nu e constantă. Cum nu-i constant nimic în țara asta. — Ei, lasă grand’ maman: luna mai la Viena şi la Paris, iunie la Londra, iulie la Nisa! spuse Elena Vorvoreanu. Tremura sufletul în ea. îşi dădea seama și de seninătatea, imperceptibil silită, imperceptibil nefirească, a bărbatului său. „Are să observe bătrîna ? N-are cum. N-are cum bănui“. Tăceau toţi trei. — Vorbeşti şi tu aşa, zise colonelul cu o veselie brutală, cu o falsă voie bună. Să-ţi spun eu, mamă-mare: un tur al Eu­ropei în trăsură auto­mobilă, asta e cea mai originală şi amuzantă călă­torie de plăcere, în zilele noastre: te urci în trăsură la Bucureşti, treci prin Ungaria, o iei spre Viena, străbaţi sudul Germaniei, ajungi la Paris, treci Canalul cu automobilă cu tot şi te opreşti la Londra; pe urmă, îndărăt, Paris-Lyon-Nizza! Te opreşti unde vrei şi cînd vrei, stai cît vrei, porneşti cînd îţi place, în drum mai faci şi un picnic la iarbă verde, într-un cuvînt... ce să mai vorbim ? Dar nu se poate... nu ţi-ar prii la sănătate; nu putem risca să te simţi rău undeva prin străini... Tant pis, n-o s-o facem, încheie colonelul cu o voie bună şi mai forţată, menită să arate cît de curajos trece el peste sacrificiile pe care le face de dragul bunicii nevesti-si. Bătrîna păru gînditoare. Ochii ei bulbucaţi şi tulburi nu mai fixară cu atenţie critică, ironică sau ostilă pe cei de dimpre­jur, ci îşi pierdură ascuțimea, ca totdeauna ochii cuiva care se gîndeşte la ceva. Deodată zise: — De ce să-mi vie rău ? Mă simt foarte bine. Colonelul și doamna Vorvoreanu se stăpîniră, de data asta amîndoi în aceeași clipă, să nu schimbe o privire de emoție și de­ speranță gata să triumite. Nu­ trebuiau să fie atenți, să nu strice lucrurile tocmai acum. — Ei, asta-i, doar nu vrei să faci turul Europei în automobilă! exclamă colonelul rîzînd silit, prea jovial. Bătrîna îl privi cu sfidare: — Și de ce nu, mă rog ? Dumneata ai umblat mai puţin în mașinăriile astea decît mine! — Nu se poate, mamă-mare, spuse doamna Vor­voreanu. Nu poţi suporta așa ceva! Ești bolnavă! — Nu sînt bolnavă deloc ! De unde-ai mai scos-o și pe asta ? întrebă bătrîna destul de disprețuitor. Dacă are arcuri mai drăcia aia de mașină, nici că-mi pasă ! zise ea pe un ton ferm și hotărît. După aceste ultime cuvinte, urmă o tăcere. Colo­nelul se prefăcea neîncrezător, chiar amuzat: — Cum, coană mare, chiar aşa ? Aşa, una, două, hotărăști să faci turul Europei ? Bătrîna îl privi, broască ostilă: — Te poftesc să mă iei în serios, fătul meu. Ca să nu te trezeşti că am plecat mîine-poimîine singură, şi te-am lăsat aici să baţi din buze! încă o tăcere. Apoi doamna Vorvoreanu, căreia-i '•tremurau buzele de emoţie, şi se silea din răspu­teri să-şi ţie firea, îngăimă: — Cum, grand’ maman, vrei să faci turul Eu­ropei ? — Dumneata te-ai tîmpit, fetiţo, spuse bătrîna, adineauri te topeai să te duci la Paris, şi dumnealui îmi făcea capul buche cu turul Europei, și acuma nu-ți vine să crezi ? Ce, voiai, să stau să trîă gîndesc o săptămînă, sau o lună ? — Nu, murmură doamna Vorvoreanu cu oare­care timiditate; dar mă gîndesc la dumneata, la sănătatea dumitale, la vîrstă... — Sănătatea mea e strașnică! De cînd n-am mai fost bolnavă ? zise bătrîna, cu o tărie copilă­rească, pe care n-ar fi avut-o cu o lună-două mai înainte. îmbătrînea, tocmai felul acesta de-a fi, pătimaş, impulsiv, apucat, pe care nu-1 avusese niciodată pînă atunci, arăta că se petrece ceva cu ea, o schimbare ciudată și profundă. Și felul de-a vorbi, mai tăios, mai repezit, cu ceva imper­ceptibil ridicol, era nou. — Sănătatea mi-e straşnică! Cît despre vîrstă, zise ea, şi se posomorî, vîrstă... ce, să nu mai am şi eu plăcerile mele ? Vreau să mai văd Viena, Parisul! Vreau să cumpăr nişte tablouri la Christie! Vreau să mă plimbaţi la Nisa! Vreau să joc cărţi la Monte Carlo! Sînt sătulă de Bucureşti şi... Era cît pe ce să zică „şi de voi“ dar se stăpîni. Ştia că la vîrstă ei cu mare greutate ar mai putea găsi asemenea robi ca pe nepoţii aceştia ai ei. „Ceilalţi au avere, n-au nevoie de mine, nici că le pasă dacă mă văd vie sau moartă, şi mai ales moartă de plictis. Pe cînd ăstora le pică mucul după averea mea, vor face orice le cer. Şi au şi ei chef să se plimbe: am simţit eu în glasul lor năduful statului cuminţi cu mine în Bucu­reşti. Aţi vrea voi să vă plimbaţi singuri, pe banii mei; dar o să mă plimbaţi şi pe mine, puişorilor“. Şi, dedesubtul gîndurilor acestora, o mînie sumbră şi tristă vorbea mai puţin desluşit minţii ei: „Nu m-am săturat. Mîine-poimîine mor, şi n-o să mai am ce-mi place. Vreau să trăiesc ! Am poftă de plimbare pe Ring, pe Champs Elysées, de mazagren în cafenele pe Boulevard des Italiens, de specta­cole ca lumea, şi de cazinou, de baccara, de... am poftă, poftă, poftă !“. Şi de aceea vorbi cu un glas aproape bărbătesc, de hotărîre şi de energie dură, feroce: — Colonele, să aranjezi plecarea! M-am plictisit aici ! Sînt sătulă! Așa m-am săturat de Viena în 1899; acum m-am săturat de Bucureşti, şi n-o să mă mai prindeţi pe-aici ! Dacă vreţi să mă acompaniaţi, vă iau cu mine. Cei doi soţi se priviră, de data aceasta nu instinctiv şi fără voie, ci silit, mimînd consultarea conjugală. Apoi colonelul zîmbi strîmb, fals, cu o galanterie mincinoasă: — Păi hotărăște tu, Elena, că eu n-am ce face în București, eu sînt gata... Doamna Vorvoreanu stătu să se gîndească, să joace de astă dată comedia reflexiunii și cumpă­nirii. Apoi zise cu multă seriozitate: — Sigur că aș vrea să mergem; întîi, e foarte amuzantă o călătorie de plăcere ca asta ; pe urmă, ce, o să te lăsăm singură ? — A, să nu vă fie de asta ! zise bătrîna. Mă ajut eu și singură ! Am trăit singură după moartea lui Bodmar doisprezece ani. — Bine, grand’maman, dar e altfel cînd ai pe cineva din familie pe lîngă tine, zise calm doamna Vorvoreanu. Ce să mai vorbim ? Noi am veni cu dragă inimă. Ce facem însă cu Elvinița? — La pension! La Maria-Einsiedeln, în Tirol, nu v-am spus ? Nici nu ştiu ce-aţi aşteptat pînă acum. Unde vreţi să-şi facă relaţii? Şi cînd o avea optsprezece-douăzeci de ani? Ce capete aveţi ! ex­clamă bătrîna înciudată, apoi adăugă mai liniştită, şi cu discret: — Vorbesc cu duşii de pe lume. Cu adormiţii. — Bine, grand’maman, aşa o să facem, murmură doamna Vorvoreanu, care făcea bine pe m­oasta, pe naiva, pe ființa molîie şi fără personalitate. — „Bine, grand’maman“, o îngînă bătrîna. Nu puteai să judeci singură? Hai, dă-mi brațul să mă duc să mă culc. Colonele, mîine la prînz îmi spui ce-ai făcut ! Se ridică, gemînd, suflînd, şi sprijinită în baston, ţinută de braţ de nepoată-sa, se îndreptă încet spre casă. Colonelul se ridică, respectuos, şi le urmări cu privirea, pe femeia falnică, înaltă, cu umerii şi şoldurile puternice, cu gulerul înalt şi cocul bogat şi blond, şi pe bătrîna ghemuită în propria ei grăsime, cu părul vopsit roşu, rărit de vîrstă, cu gleznele groase ca doi butuci, şi care abia se mişca, pipăind cu bastonul în fața ei. Apoi se întoarse la masă și începu să-și toarne coniac, chicotind singur, sa­tisfăcut. Doamna Vorvoreanu se întoarse stăpînindu-se cu greu. Nu îndrăzneau să vorbească nici unul, ca să nu spună nimic compromițător, față de slugile care deserveau masa. Insă colonelul stătea în picioare: era prea agitat, prea tulburat, prea bucuros ca să se poată aşeza. Stătea în picioare cu ţigara între degete şi paharul de coniac în mînă. Doamna Vor­voreanu coborîse peronul, venise spre el fără să-l privească, şi acuma, în picioare, cu mîinile-n sîn, se uita la femeile care strîngeau masa. Apoi, în­­torcîndu-se uşor spre el, mereu fără să-l privească, zise pe un ton pe care nu-1 poate avea decît o so­ţie faţă de un soţ după douăzeci de ani de căs­nicie . ..ijtvi — Hai sus, că mi-e frig. Şi porniră spre casă, unul lîngă altul, fără să se ia de braţ, fără să se atingă unul de altul, fără să se apropie. înăuntru, tot în tăcere, se dezbrăcară. Cele cîteva vorbe pe care le schimbară se intercalau cu scosul unui guler tare prins în butoni, cu desfăcutul șnururilor corsetului, operații grele care se făceau cu oftaturi, cu icneli. — Nici nu îndrăzneam să sper că o să meargă aşa de uşor, spuse colonelul. Mi se pare că visez. Şi-şi puse bandajul care-i ţinea mustăţile la loc peste noapte. Doamna Vorvoreanu îşi punea părul pe bigudiuri. Nu spuse nimic. — Ne apucăm să spunem ălora ceva? întrebă colonelul, după ce-şi puse şi plasa pe cap. Şi iarăşi, cum izbutesc de obicei numai soţii după douăzeci de ani de căsătorie, nevastă-sa înţelese că ăia sunt fraţii şi verii ei, nepoţi cu toţii ai Sofiei. — De ce să le spunem ? Ce îi priveşte ? murmură doamna Vorvoreanu, care, în faţa oglinzii, îşi punea boneta cu margini de dantelă. — Nu se interesează nici de ea, nici de noi. Dacă vor să afle, n-au decît să ne întrebe ce mai facem, ce face ea.. Apoi stinse lampa, și se urcă în patul înalt și monumental. Mai vorbiră, rar, întretăiat, ocolind anumite lucruri. Vorbeau mai mult de lucruri prac­tice, care trebuiau făcute ca să pornească în călă­torie cît mai curînd. Doar colonelul, din cînd în cînd, izbucnea: — Phii, domnule, naș fi crezut! Parcă nici acuma nu-mi vine să cred. , Sau : — Cum, mă Elena, plecăm, mă? Cu baba? Nu mai spune ! Și izbucnea în rîs, pe întuneric, în așa fel încît doamna Vorvoreanu era silită și ea să rîdă, dar, nervoasă și tulburată, repeta iritată: — Nu mai rîde așa, Mişule. Rîzi prosteşte: nu e nimica de rîs. A doua zi, devreme, un domn cu mustăţi , la Kaiserul W­ilhelm al II-lea, cu o figură obraznică și acră, cu melonul negru înfipt drept pe cap, intră din strada Caro­, numărul 14, pe o uşă deasupra căreia scria : I.E. I. Bessel, singurul reprezentant pen­tru Romînia al automobilelor de Dion-Bouton, Ga­­ragiu pentru automobile. Mare depozit de Maşine de cusut înzestrate cu aparatul de brodat şi Boutonier. Renumitele maşine de cusust „PFAFF!“ Velocipedele şi Motociclurile ,,PEUGEOT". A doua zi dimineaţa, ceva mai tîrziu, sosi cu trăsura şi ajută să se dea jos o cucoană groasă şi foarte bă­­trînă, în rochie de faille gri, cu voaletă gri, mă­nuşi albe, pălărie albă, umbrelă gri, şi pantofi cum nu se mai purtau de douăzeci de ani, dar era evi­dent că botinele înalte la modă nu i-ar fi încăput glesnele atinse parcă de elefantiază. Foarte galant, domnul cel antipatic îi oferi braţul, îi deschise uşa, şi intră cu ea în sala neaşteptat de mare, plină de curenţi de aer rece, de miros de benzină şi ulei, de lăzi, de automobile, cu sau fără aco­periş, cu sau fără roţi egale (erau automobile de oraş cu roţile din spate mari şi cele din faţă mici), cu motor electric sau cu mult mai modernul şi puternicul motor cu petrol. Automobilele cu aco­periş aveau uneori şi geamuri, dar locul şoferului era în aer liber; unele aveau lămpi cu carbid, altele lămpi cu petrol. Se găseau vreo zece exem­plare în garajul domnului Ressel. Acesta din urmă, neamţ cu mustaţă roşcată şi cu faţa roşie şi dură, se grăbi să-şi salute clienţii, înclinîndu-se de multe ori şi frecîndu-şi mîinile: — Să trăiţi, sărut mîinile, bine aţi venit, poftiţi, e cea mai bună maşină pe care o am, v-o recomand ; e ultimul model: uitaţi-vă la ea : şase uşi, ferestre elegante, ovale, cu giurgiuvele în cruce ca să nu vibreze geamurile, şi cu perdeluţe ca domnii călători să se poată odihni: un cufăr pe acoperiş, un cufăr la spate, pneuri de rezervă, lămpi cu carbid, patru locuri pentru pasageri, două locuri pentru şofer şi un servitor, perne capitonate, de piele, cufăraşe interioare pentru provizii; motorul e foarte puter­nic, i-am explicat ieri domnului colonel, puteţi face pînă la şaizeci şaptezeci de kilometri la oră, bine­înţeles nu mereu, hahaha! dar o viteză de treizeci­­patruzeci la oră e foarte uşor de atins şi de sus­ţinut pe şoselele bune... Bătrîna se uită la berlina fabricată în fabrica marchizului de Dion și a domnului Bouton. Apoi îl întrebă pe negustor : — Ascultă, domnule dragă, trăsura asta a dumi­tale merge? * Și-l privi cu același ochi critic și rece cu care privise automobilul. Ressel se repezi s-o, asigure de calitățile mașinii. Bătrîna se uită la el atît de rece și de scîrbită, încît îl intimidă și-l făcu pînă la urmă să amuțească . Atunci ea îl întrebă : — Bine, bine, văd eu că mai cu moț ca asta nu-i. Dar să-mi spui dumneata una: cînd îi dai drumul pute ? Tut sie stinken, mein lieber Herr Ressel ? — Aber, gnädigste Frau Baronin... mult mai puțin decît toate celelalte pe care le am aici! — Da? Co­anele, faci o plimbare? întrebă coana Sofia. Deși fusese militar și nu era fricos, colone­lul șovăi o clipă, apoi, cu o falsă liniște de om brav, spuse că da, că el poate încerca trăsura și singur, că... — Mofturi! Pe mine o să mă zguduie, eu o s-o încerc ! zise bătrîna şi arătă maşina cu capătul umbrelei: — Dă-i drumul, Herr Ressel! Colonelul şi cu soacră-sa mare făcură o plimbare pînă în cîmpurile de dincolo de capătul Căii Doro­— FRAGMENT — lian­ilor, dincolo de Roata Lumii, după care batrî­­na, deşi nu pe deplin mulţumită, zise că „merge“; în schimb, Vorvoreanu suferise, spre propria sa ui­mire, de oarecare greață, din pricina mirosului de petrol ars, pe care-1 dădea motorul. Ii fusese frică de vreo două ori că are să verse, dar se putuse stăpîni. Cînd plecară de la domnul Ressel, colo­nelul, verde la față, știa că maşina va fi cumpă­rată, că marea călătorie de plăcere va începe, şi îşi spunea că e cu neputinţă ca bătrîna să reziste. Totul mergea de minune. Prea bine. Nu-ţi­­venea să crezi. Antofilache îşi îndesea vizitele în care se încuia cu bătrîna, apoi, deodată, nu mai apăru. „A făcut definitiv testamentul“, îşi spuseră soţii Vorvoreanu, care trăiră acele ultime zile dinaintea plecării într-o stare de încordare a nervilor, mută, stăpînită, care abia aştepta să izbucnească. „Şi mi-e grijă“, spunea colonelul, noaptea, în pat, cînd discutau ziua. ..Mi-e frică. Prea bine merge totul. Să n-avem vreun bucluc. Prea bine merge, nu-mi vine să cred !­­ V Neliniștea, neîncrederea subterană în reușita călătoriei îl scormoneau pe colonelul Vorvorea­nu mai mult decît voia el să știe. începu să vi­seze noaptea vise întortocheate și chinuitoare. In­tr-o noapte avu un coşmar cumplit: se şi afla în călătorie. „La asta mă şi aşteptam“ îşi spunea colonelul Vorvoreanu. Era în haine de automobilist, cu oche­lari negri, cu rame de cauciuc, lipiţi pe faţă, cu ghetre, de piele, cu halat de praf; nevastă-sa era la fel: abia-i vedea faţa de gulerul halatului, o­­chelari, şi gluga strînsă cu şiret în jurul obrazu­lui. Nu vedea destul din obrazul ei ca să poată ghici ce gîndeşte; şi tare ar fi vrut să vorbească cu ea, dar nu se putea; lîngă ei, bătrîna, înfo­folită într-o blană de opossum şi cu ochelari negri şi ea, părea de o veselie ciudată, care lui îi făcea frică, şi ciocănea cu vîrful bastonului ei de fildeş în geamul care-i despărţea de şofer. Acesta gonea cu o viteză cumplită; cei şaizeci-şaptezeci de kilo­metri pe oră cu care se lăuda Ressel erau de mult depăşiţi: plopii de pe lîngă drum zburau ca furaţi de un vînt uriaş, maşina făcea salturi mari, ca un vapor pe mare, înăuntru era miros rece de pie­lărie, de ulei şi de benzină arsă, şi colonelului Vorvoreanu îi era greaţă, îi era frică, aştepta ca, peste o clipă să se întîmple ceva, o catastrofă. Bătrîna rîdea mereu şi-l împungea mereu pe șofer. „Hai, mînă, mă ! Dă-i!“ repeta ea hohotind de rîs. Pe urmă intrară în Budapesta, sub un cer cenu­șiu. Era curios că toată vremea, nu fusese mai multă lumină. „Urîtă zi. Adică urîte zile, de cînd am plecat“ se gîndea colonelul, intrînd, bolnav, cu genunchii trerm­urînd de slăbiciune și de frică, în holul hotelului Cornul de Vînătoare. Se duse de-a dreptul să se culce, și-i era rău de tot, de atîta miros şi scuturături, dar nici nu apucase să se odihnească, și bătrîna veni să-l îmboldească prin plapumă cu bastonul. — Hai, ce mai stăm aici ? M-am săturat de Budapesta! Hai, nu lenevi aşa! Şi iarăşi maşina, goana turbată, săriturile peste gropi, de zburai cu capul în tavan, tăcerea ciu­dată, îngrijorătoare a Elenei, şi rîsul hidos al bătrînei: — Mînă! Mînă! Mînă! Ce era cu Elena? De ce nu stătea de vorbă cu el? Se schimbase de­­cînd porniseră în călătoria asta; n-o mai înțelegea; îi era chiar și cam frică de dînsa, dar o adevărată oroare îi insufla bă­trîna, cu cinismul ei și cu rîsul ei nemilos. — Nu sînt obosită; ce să mai stăm aici? Sînt sătulă de Viena, am stat aici douăzeci și cinci de ani, m-am săturat! spunea ea în holul hotelului Sacher. — Haideți în mașină, că a tras afară. Aufwiederschauen, Frau Sacher 1 „Simt că mor“ se gîndea colonelul Vorvoreanu, zvîrlit ca o minge de săriturile mașinii. „Mi-e rău. Mi-e foarte rău. Ce ironie ar fi, să mor eu, nu ea. Măcar de s-ar opri la Vier Jahreszeiten, la München, să-mi viu în fire. Altfel leşin, mă sfîr­­şesc... şi uite Elena ce palidă e. Ne omoară, bestia. A văzut că nu rezistăm şi ne joacă­­ Dumnezeule, ce rău mi-e“. Nu se opriră nici la Vier Jahreszeiten, nici în Frankfurt, nici în Strassbourg, abia la Paris. „In loc de chefuri, de hoteluri moderne, elegante, ne duce aici. Aici miroase. Miroase a închis, a aer stătut, a vechi“, își zicea colonelul Vorvoreanu, în ascensorul de la Hotel du Louvre. „Asta-i un hotel pentru babe, pentru fete bătrîne, fără hol, fără restaurant, fără salon, fără apartamente, cu camere de baie la capăt de coridor. Bestia se in­­căpățînează să tragă aici, fiindcă aici trage din 18551“ se gîndea el privind-o cu ură pe bătrînă, rezemată de peretele tapetat al ascensorului, mare cît o odaie. Deodată ascensorul porni, cu un pu­făit de aer comprimat. „Poftim, ascensor cu aburi!“ se gîndi indignat colonelul Vorvoreanu, dar în clipa aceea mişcarea ascensorului îi făcu o greaţă cumplită. Totul la Paris îi făcu greaţă: stridiile mîncate la restaurant, vinul, maioneza, falul cum mînca bătrîna. „Ce mi-a venit?“se gîndea colone­lul cu disperare, privind-o cum mănîncă. „Ce mi-a trebuit? Nu stăteam eu mai bine liniştit acasă? Căci aici o să murim, noi nu ea“. Elena era în chip vădit bolnavă. Se stăpînea, se ţinea tare, dar nu mai avea m­ult. Pe Canalul Mînecii era vreme proastă: vaporul se zgîlţîia, cădea între valuri, valizele se mișcau pe podeaua cabinei. Colonelul stătea cu coatele pe masa de toaletă, cu capul deasupra lavoarului, și icnea. Bătrîna îl împungea cu bastonul în coaste. — Sănătatea mea e strașnică! spunea ca urlînd, de rîs. Apoi, în restaurantul hotelului Cecil, cerea două duzine de stridii proaspete şi plescăia din buze atît de dezgustător, încît colonelul aproape că leşină, deşi-i mai auzi glasul: — Ce-i cu voi, copii? Parc-aţi fi pe moarte ! — Nu, exclamă colonelul. Nu! Ea a murit! Şi împinse uşa cafenelei Capşa, unde oamenii de la mese, politicieni, gazetari, ofițeri, mari proprie­tari din provincie, se întoarseră văzîndu-1. — Salutare, băieţi ! exclamă el cu glas tare în cafenea. — Felicitați-mă, că soacră-mea a murit! Răcnete uriaşe de rîs, izbucniră în cafenea. Se prăpădeau de rîs toți, arătîndu-i cu degetul. — Nu ! răcni colonelul. Nu eu 1­­7 Și se trezi brusc, leoarcă de sudoare, cu inima zbătîndu-i-se în piept înebunită. Gîfîia, gemea, în­grozit. — Nu, zise el. Nu eu 1 — Ce e, Mișule? Ce s-a întîmplat ? Ce ai? în­trebă doamna Vorvoreanu. — Am visat urit. Phii, domnule, ce urît vis 1 Și i-1 povesti. Doamna Vorvoreanu răspunse cu un calm lipsit de seninătate, un calm cenuşiu, de nervi stăpîniţi, a căror stare adevărată nu e cu­noscută : — Ei, lasă, nu e nimic. Ai visat şi tu nişte prostii. Ştii că m-am gîndit s-o luăm pe Elvinița cu noi pînă la Viena. Nu-i bine aşa ? — Foarte bine, foarte bine, repetă mașinal colo­nelul, care nici nu auzise. Inca nu-i trecuse spaima din vis. Mesteca în gol, pufnind zgomotos pe nări. — Asta ar fi buna, să se intimple cum am visat eu ! Ai ? gemu el. — Ei asta-i! Nu vorbi prostii, zise doamna Vor­voreanu pe un ton foarte sec. El gîfîia.^ „Da, e o prostie; e bătrînă de tot, nu se poate să nu.„“ — Dă-mi un șervet, Elena, zise el. Sînt nădușit, rău. Urît vis, domnule. Apoi, ștergîndu-se pe față și pe gît, mai repetă : — Urît vis. Ai dreptate, e o prostie. VI In cursul zilelor următoare frica pe care-o clocea în suflet Vorvoreanu se cufundă iarăşi, se ascunse, se înfăşură în sine ca florile de noapte ziua. Nu mai rămase­ decît încordare a nervilor,­ nerăbdare, aşteptare neplăcută. Apoi, într-o zi, şoferul proaspăt angajat, care scosese maşina la probă pe şoseaua Olteniţei, se izbi de o căruţă. Nu din vina lui. Se speriaseră caii, şi-şi pierduse capul ţăranul, care nu mai văzuse asemenea maşinărie. Maşina trebui să intre pentru o săptămînă în reparaţie la garajul domnului Ressel. Bătrîna coana Sofia se înfurie, îi mustră cu asprime tăioasă pe colonel şi pe ne­vastă-sa, pe Ressel, pe şofer. Venise o căldură ne­aşteptată, care părea că-i aţîţă nervii. Umbla prin casă, cerea Baedekerul, harta, le arunca, o bruftuia pe nepoată-sa, îi trase o palmă Elvirei, şi-l biciuia fără milă cu sarcasmele ei crude pe colonel. Acesta se trezi într-o dimineaţă şi ca de obicei, în cămăşoi lung, în faţa lavoarului şi a unei oglinzi ovale înrămate într-o cunună de frunze de cristal galben, se bărbierea. Se auzea de afară cîntarea prelungă a unui precupeţ. In odaie era tăcere. Nu se auzea decit scîrţîitul lamei de oţel în barbă. Deodată uşa se deschise. Colonelul Vorvoreanu se întoarse şi o văzu pe nevastă-sa. Era schinsbată la faţă. Se rezemase de uşorul uşii şi se uita la el Colonelul tresări, cu obrazul ras pe sfert, şi cu bri­ciul în mînă . — Ce e ? întrebă el. înţelesese, de altfel. — Mişule, murmură doamna Vorvoreanu, uitîn­­du-se la el pierdută. — Mişule. — Ce e, frate ? exclamă el. — A murit, suflă doamna Vorvoreanu. El se întoarse iar spre oglindi şi zise: — Ei, fie-i ţărîna uşoară. Era de aşteptat, la vîrstă ei... Şi încercă să se bărbierească mai departe. Doamna Vorvoreanu intră în odaie, şi se așeză într-un fo­toliu. Spuse, cu ochii-n gol: — A găsit-o Floarea moartă-n pat. A murit în somn. — Bine că n-a mai trebuit să... zise colonelul, dar nu isprăvi. — Acum să vedem ce e cu averea, cu testamentul, adăugă el. — Am trimis la Antofilache, zise doamna Vor­voreanu, ridicîndu-se din fotoliu. Dar recăzu, și-și puse mîna pe frunte: — Vai, ce amețeală mi-a venit! Colonelul încerca mereu să se bărbierească. De­odată se hotărî să renunțe. „Prea-mi tremură mîna. Nu pot“. — Elena, toarnă-mi să mă spăl de săpun, zise el. Nu știu ce am azi, de nu mă pot bărbieri. îmi tremură mîna. Ea veni și apucă mașinal cana de faianță, să-i toarne. — Ălora le-ai trimis vorbă ? întrebă el, suflînd și stropind împrejur. — Nu, răspunse doamna Vorvoreanu. — Mai în­tîi să vorbesc cu Antofilache, să vedem ce e cu testamentul. — Mai toarnă. Doamna Vorvoreanu îi mai turnă. — Nu pe spatel Mi-ai udat cămaşa ! — îmi tremură şi mie mîna, ce vrei ? spuse ea cu un zîmbet nervos, tremurător. Peste douăzeci şi patru de ore, adică în dimi­neaţa următoare, toţi urmaşii şi moştenitorii Sofiei aflaţi în Bucureşti, se aflau adunaţi în salonul casei Vorvorenilor, şi nici unul din ei nu zîmbea, nici nervos, nici altfel. Oglinzile erau acoperite cu negru, perdelele trase, ardeau lămpile, trăsurile afară în stradă, aşteptau înşirate în faţa porţii drapate cu negru, în sufragerie se făcuse din masă un cata­falc cu flori, pe care-l vegheau servitoarele preferate ale răposatei. Iar ea zăcea acolo, ciudată, umflată, cu părul vopsit prost, roşu, cu mîinile pline de pete, îmbrăcată în negru şi acoperită cu stînjenei şi cu crini. Dincoace, în salon, era Alexandru Lascari, fostul şef de cabinet al lui Bonifaciu Cozianu, acuma un bărbat înalt şi trist şi cărunt, care începea să che­lească , era Şerban Lascari, care se apropia de pa­truzeci de ani şi avea burtă, dar se îmbrăca la fel de elegant ca la douăzeci, în gri albăstrui deschis, cu monoclu, cu barbă castanie tăiată ca a regelui Eduard al VH-lea, arbitru al elegantelor încă de pe vremea cîrfd era Prinţ de Wales; era Sofia Su­fană, cea mai mică fiică a Davidei, cu bărbatu-său, domnul Sufană, petrolistul, fostul ţăran bogat de prin Prahova, cel mai bătrîn din toţi, masiv, spă­tos, gros, cu capul pătrat, fruntea joasă, fălci grele, ceafă de taur, şi obosit de prea multă băutură şi mîncare, obosit de i se închideau ochii. Şi în sfîrşit, Eleonora Smadoviceanu, sora mai mare a Elenei, îmbătrînită înainte de vreme, cam foantă, cu un nas lung şi ochi mici, rotunzi, de găină. Ea era în negru, cu văluri, cu pălărie neagră; Sofia Sufană la fel; Sufană la fel; Elena şi bărbatu-său la fel; Alexandru la fel. Numai Şerban venise îmbrăcat ca pentru o plimbare cu cucoane la şosea. Colonelul îl mustrase: — Cum vii aşa, domnule ? — Stai, să văd dacă merită să mă incomodez, spusese rîzînd Şerban Lascari, și-și vîrî sub sprin­ceană monoclul, să-l întrebe pe Antofilache: — Ei, nu-l citești ? Antofilache, galben și uscat, în negru ca totdea­una, începu să citească testamentul, din care, după cît spunea, un exemplar olograf fusese depus la tribunal. începu în tăcere. Peste două minute, izbuc­niră exclamaţii. Pe cînd încheia el lectura, toţi cei de faţă vorbeau tare, aproape strigînd, toţi în ace­laşi timp, fără să înţeleagă nimeni nimic. Numai Eleonora stătea la o parte şi părea intimidată, şi că se simte prost. — Unde sînt banii, domnule? exclama Şerban. Unde sînt ? Ce, asta era averea ei ? Noi sîntem ageamii,­ găgăuţi ? Ce-a făcut cu averea ? — A înstrainat-o, zise Sufană, gros şi subit. Şi-a bătut joc de noi. Adică de dumneavoastră. Mie nici că-mi pasă. Dar se vedea că e furios. Colonelul Vorvoreanu întreba, cerea lămuriri. Nevastă-sa însă se uita la Antofilache, apoi la fiecare din cei de față. — Dumneata ai ştiut ! Ai să dai socoteală ! răc­nea Şerban, ameninţîndu-1 cu degetul pe Antofi­lache. Acesta răspunse calm: — Dacă vrei, coane Şerbănică, poţi să mă dai în judecată. Ai să vezi că nimic n-o să faci. Ră­posata avea d­"prof să dea mînă de la mînă ave­rea sa lich­d", oricui poftea; și a uzat de dreptul său, atita tot. — Da, dar averea imobiliară? întrebă Alexandru, care părea cu totul amețit și rătăcit. — Pe aceea a lichidat-o în ultimele cîteva luni de zile, răspunse Antofilache liniștit. Șerban ex­clamă : — Hal Şi-şi izbi palmele una de alta. Era furios. Răcni: — Şi, mă rog, în favoarea cui ? Cine profită din mîrşăvia asta ? Să-l văd, să-l string de gît !­­.are din voi i-aţi intrat sub piele, care ne-aţi jucat festa ? Ai ? Care ? Şi se uita cu nişte ochi mistuitori la fiecare din ceilalți. Rîdea cu ură: — Voi? Tu,­Elena? Tu, nu-i așa? Dar doamna Vorvoreanu era atît de palidă, atît de împietrită, atît de vădit zdrobită, încît se opri, tulburat, șovăind. ' — Unde-i Eleonora ? întrebă el. Toți se priviră mirați. Tocmai se auzea huruitul unei trăsuri care ieșea pe poartă. Șerban o scutură de umăr pe Elena: — Trezește-te ! Unde-i Eleonora ? — A ieșit adineaori, suflă Elena cu o voce atenă, printre buzele-i albite. Din fotoliul lui, colonelul îi fixă pe amîndoi cu ochi injectați. Părea și el cu totul frînt, pierdut. — Mi se pare că dumneaei e persoana, mormăi gros­tufană, cu un ris fără veselie. Șerban sări în sus: — Al Ea e! Ticăloasa! Bestia! I-auzi tîmpita, toanta, cretina, ce-i poate pielea ! Nu știe să spuie nici o silabă fără să bată cîmpii, dă în mintea copiilor... — Coane Șerbane, o leacă de decență... — ...dar cînd e vorba să subtilizeze moşteniri, e gata ! Nu mai e tîmpită, nici mototoală ! Pe băr­batu-său l-a moştenit, pe ramolitul, acuma pe ra­molita astălaltă... — Şerbănică ! exclamă Sofia Sufană. — Ce Şerbănică ? Ce Şerbănică ? Daţi-mi voie să nu am relaţii cu excroci, nici morţi, nici vii! Nici cu cine se lasă escrocat! Dacă vreţi să inten­tăm proces, ştiţi unde mă găsiţi. Pînă atunci, vă salut! Şi ieşi, trîntind uşa, trecu prin camera mortuară fluierînd şi trînti şi uşa de la intrare de-i sparse un ochi de geam. In salon se lăsase tăcere. Puilă se ridică Sulană. — Are dreptate frate-tu, Sofia. Hai, cucoană. O luă de braţ, ridicînd-o de pe scaun, şi ieşi. Alexandru mai rămase să-l mai întrebe pe Anto­filache, să încerce să înţeleagă. Lovitura testamen­tului îl ameţise cu totul. Iar Elena Vorvoreanu, palidă, îngheţată, stătea şi aştepta următoarea lovitură. Știa că se va mai întimpla ceva. Ii era frică de bărbatu-său. „E în stare de orice“ îşi spunea dînsa. „Se poate să-şi puie capăt zilelor. Poate să mă omoare pe mine. Sau altceva tot de felul ăsta...“. Ii surprinsese o privire aruncată ei, Elenei, soţie lui. O privire atît de neagră, de încărcată de ură feroce, animalică, întunecată, prostească, încît o trecuse un fior. „Mă face pe mine vinovată“, îi spuse ea. Dar Vorvoreanu nu-i vorbise decît de lucruri neimportante; părea că dintr-odată i-ar f dispărut orice preocupări și interese materiale. Elena trecu peste frica ei, văzînd de casă și de înmor­mîntare. O duseră la cimitirul Bellu pe bătrînă și o îngropări într-o zi însorită, la umbra pinilor Doamna Vorvoreanu plînse cum se cuvenea, care plînseră și celelalte surori și cumnate (afară di Eleonora care nu veni la înmormîntare, se întor­sese la ea la ţară). Apoi făcu pomană lucrurile bă­trînei, goli şi curăţă camera în care trăise. Colo­nelul pleca în oraş, la fiecare masă, şi se întorcei tîrziu, băut şi încruntat. Apoi, într-o dimineaţă, plecă şi nu se mai în­toarse. Elena se stăpîni să nu întrebe o zi, două trei. Apoi se duse la Șerban acasă, să-i ceară spri­jinul, sfatul. — Conaşul e plecat la Paris, i se răspunse A­tunci Elena se duse la Sufană, care o primi în sa­lonul japonez al palatului său clădit de curînd . Mincu, cu tavane de lemn chesonat și aurit, ci policandre uriașe, devize latine pe pereţi în mar­moră, şi mătase cu flori de aur pe pereţi, şi oglinz cu rame aurite şi mobile întrucîtva asemănătoare cu stilul Louis XV, vopsite cu aur, şi covoare uriaşe şi saloane peste saloane, şi o bibliotecă cu zece mi de volume cumpărate în bloc la licitaţia biblioteci lui Bonifaciu Cozianu. — Cum, coană Elena, nu ştii ? Credeam că plecai cu învoirea dumitale, spunea Sufană. Elena dădu din cap, mută. — Cum adică, a plecat aşa... adică a fugit? urm celălalt, mirat. — Ei, bravo! Dar cum l-a luat Şer­bănică, asta nu înţeleg ! Şi-i spuse că Şerbănică îl luase pe colonel, car intrase la el ca un fel de rudă-secretar-valet factotum, care-i cumpărase biletele pînă la Pari, avusese grijă de bagaje, îi ţinea de urît lui Şer­bănică şi scotea exclamaţii de admiraţie cînd acest făcea glume. Elena ascultă în tăcere, palidă, reci mută. Apoi se ridică şi mulțumi. Se întoarse acas şi se aşeză în salonul pustiu, pe un scaun. Nu e un fotoliu. Pe un scaun. Elvira intră, deschizim încet uşa. Maică-sa îi zvîrli o privire rece şi se răsi la Elvira, rece, dur: — Ieşi afară ! Lasă-mă-n pace! Şi rămase singură. Elvira. Proasta asta mică Şi Mişulică, elev ofiţer. Ei, rămăseseră fără nimic Şi ea, ea, Elena, rămăsese fără nimic. Nici nu veni’ nici o avere; să vînză un an-doi-trei, şi pe urmă Strîngea din fălci, cu mînie, ca un bărbat. „M-a lucrat, grand’maman, m-ai jucat. Şi tu, tîmpito, ne­norocito, mototoalo, m-ai jucat şi tu. Ei bine, n se poate. N-o să puteţi. Niciodată. Niciodată n­­să rămîn învinsă. Pînă la sfîrşit, tot eu vă bat­e voi. Pînă la sfîrşit, tot eu am să vă înving. De cum ? Cum ?“ In chinul cumplit, încrîncenat, al convulsiunile morale care îi cutremurau, zgîrceau, schimonosea conştiinţa, doamna Vorvoreanu avu o fulgerare cui au avut-o în bătăliile lor hotărîtoare, cînd viaţa destinul se juca dintr-o singură aruncătură de za­ruri, marii comandanţi de oşti. „Unde mi-e sei­parea ? Unde mi-e refugiul ?“ se întrebase ea şi venise răspunsul ca o lumină, cu o bucurie, și certitudine orbitoare! „In mijlocul taberei dușman Unde nimănui nu­­ ar trece prin gînd să se ducă" — Elvira! strigă doamna Vorvoreanu, ridicîn­du-se. — Elvira ! Și se duse repede la ușă. Dar Elvira venea i goană. — Hai, îmbracă-te. Spune să înhame caii la tri­sură. Plecăm la gară. — Unde mergem, mămicule? întrebă Elvir? — Mergem la ţară, fetiţo, la tanti Eleonora. H nu sta să căşti ochii la mine: du-te şi te îmbrac­. A doua zi dimineaţa, pe o zi cu soare, cu na­­şi cu vînt uscat care bătea peste cîmpia cu g­in şi cu perdele de sălcii pe lingă rîuri, şi cu sale , cu biserici şi cumpene şi turme, doamna Vorvo­reanu şi fiică-sa se dădură jos în gara Salcia F.lon Vorvoreanu văzu nişte căruţe oprite lingă gară. S­puse să tocmească un căruţaş s-o ducă pe ea, p Elvira şi valizele, la conacul Eleonorei. Şi, peste jumătate de ceas, căruţa înainta în trapul căruţile zdrăngănind şi scuturîndu-le obrajii celor două că­lătoare. Nori mari treceau pe sus, purtaţi de vîn­traf uscat se ridica de sub roţile căruţei. Ţărani îşi mîna caii, fără să vorbească, fără să se întoarc. Şi, departe, în faţă, după nişte dealuri scunde, s ghiceau copaci mari cu coroane stufoase şi ac’opi ns’il de tablă roşie al conacului: „Pînă la sfîrşi tot eu o sa fiu mai tare“. Aşa se gîndea doamn­a?rbioreanu- „cu *oana carnea ei zguduită de trapi căluţilor amarîţi şi de zdruncinăturile căruţei car o ducea spre înfrîngere sau victorie. Petru Dumitriu O călătorie de placere

Next