Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)

1957-01-03 / nr. 1

GAZETA Anul IV, nr. 1 (147) - joi 3 ianuarie 1957 ORGAN SAPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI-VA? e însemnări IA P^SVI e ce, în tot timpul călătoriei în India, am fost urmărit de cin­­tecul lui Lynceus, paznicul tur­nului, în partea a doua a lui Faust? Zum Sehen geboren, / Zum Scha­uen bestellt, / Dem Turme geschwo­ren / Gefällt mir die Welt. (Născut pentru a vedea, Pus să privesc, Jurat turnului. Lumea îmi place­. Paznicul Lynceus vede lumea de sus ca pe o imensă podoabă. Am privit-o la fel din zborul avionului. Altă dată cîrti­­sem împotriva perspectivei aviatice. Pămîntul devenit o machetă în care pot fi privite toate reliefurile, fluviile cotind printre ele, mările ca nişte ochiuri de apă, îmi păreau că reduc şi sărăcesc cuprinsul vast al lumii. Ce privilegiu totuşi să poţi privi lu­mea cu ochii vulturului ! Ce splen­doare, ce triumf! Aceasta este deci lumea! Este a mea, este a noastră. Apoi pasărea uriaşă s-a aşezat lin pe pămînt şi, părăsind aripile ei, am privit lumea Indiei din mijlocul ei. A privi de sus, înseamnă a privi cu fixitate. Aduni din zborul avionului, din vîrful turnurilor, de pe înaltele terase o imagine vastă dar încreme­nită. Depărtarea elimină mișcarea, ti­chii tăi se amintesc ca ai păsărilor de pradă care priveghează de pe înăl­ţimi. îndată ce te regăseşti pe pă­mînt, mobilitatea se instalează din nou în priveliştea ta. Arătările ei se înfăţişează pentru o singură clipă. Iţi alunecă privirile după ele. Eşti în mijlocul furnicarului imens al Indiei, tîrît de valul neistovit al omenirii, care se multiplică acolo în fiecare an, cu un excedent de cinci milioane de naşteri. Te opreşti în faţa monumen­telor vechi şi noi, rătăceşti prin gră­dini, priveşti fauna şi flora ciudată, marea varietate a chipurilor. N-ai timp să întîrzii. Fiecare arătare îţi pune o problemă. Contemplarea devi­ne cercetare. — Ce-ai făcut în India ? — Am privit. A privi este o metodă a cunoaşterii, pe care am folosit-o destul de puţin. Oamenii de laborator, medicii şi na­­turaliştii privesc. O evaluare a sim­ţurilor stă totdeauna la temelia lu­crării lor. Marea amărăciune de a fi privit destul de puţin! Şi acum, în anii tăi înaintaţi, zile întregi, săptă­­m­âni dăruite privirii. Savoarea, sucu­­lenţa extremă a spectacolului lumii mă îmbată. Privitorul este un artist, pentru că oricare ar fi consistenţa şi tăria legăturii dintre aspectele lumii, el este acela care le alege. Ie compune într-o imagine, le înzestrează cu un înţeles. Am trăit aproape două­ luni privind India. Acum, cînd mă regă­sesc în liniştea aşezării mele,­ încerc să regăsesc imaginile călătoriei. U­­­­eori tresar în faţa unei descoperiri omise, îmi apar figuri, conexiuni pe care clipa nu le dăruise. Nu eşti niciodată destul de atent în timpul unei călătorii. Poate că amintirea estompează priveliştile, dar le dă şi prilejul de a intra în noi legături. N-aş vrea totuşi să uit, prin reflecţie, bucuria descoperirilor. Fiecare clipă conţinea făgăduinţa duratei. M-am le­gat de zeci de or cu mine însumi,să nu uit, să-mi aduc aminte. Acum, cînd sînt întrebat despre India, totul îmi apare în forma unei regăsiri, ca împlinirea unui jurămînt, ca onoarea fidelităţii. Pentru a putea spune ceva despre India, trebuie să încep prin a mă îm­piedica să vorbesc. Mi-e teamă să nu trag între amintiri și mine cortina unei formulări. Nu cumva am vorbit prea mult? De pe acum regăsesc în locul imaginii, vorba prin care am în­cercat să o evoc. A evoca înseamnă a rămîne contemporan cu trecutul. Mai este posibil? Strălucesc sub lună cupola, minaretele Taj-Mahalului. Au aţipit papagalii în copacii Fortului roşu, la Delhi. A căzut umbra peste grădinile suspendate la Malabar-Hili. Scînteiază golful imens al Bom­bay­­ului. Întuneric crîncen peste Marea Arabică. Imaginile cad pradă nopţii. Dar vreau să le înalţ din nou în lu­mina fierbinte a cerului indian, pe care n-a călătorit niciodată, în hora celor cincizeci de zile, nava vreunui nor, o ceafă cit de uşoară. Tudor Vianu 30 DECEMBRIE Unde-s domnii din Versailles şi temutul Rege-Soare? Unde-o fi Franz Josef crai? Dar crăiasa-i cu odoare? Doarme-avalma, trist, cu lut şi cu pietre laolaltă braţul falnic şi-absolut către sceptru nu mai saltă ghiermii dorm pe pirostrii, mişună-n maniai regale ghiermii rod din dinastii fără grabă, mult şi-agale. Ce folos că i-au ascuns piramide reci sau cripte, — cînd granitul nepătruns, cum şi marmurile-nfipte nu mai pot opri, în leat, veşteda putreziciune. Hoitul, chiar îmbălsămat viermilor li se supune. Am şi în pămînt valah regi luaţi cu împrumutul. Gîngavi, răguşiţi, cu trah, mi-au întunecat trecutul- Hohenzollerni-siegmarinzi proşti şi gravi, făleşi şi leneşi s-au fălit cu cei cu­ opinci, cu Furtună şi cu Peneş, — cu oţet de ţevi de tun s-au încoronat, să fie şi coroana, semn străbun, pe prusaca scăfîrlie. Fulgii mari veniţi din cer în frumoasă legănare norii­ alcătuiţi din fier — şi această înserare mi-amintesc cum un palat s-a golit de regi-grimasă ca un amfor cleat de-o licoare puturoasă. Ce scria atunci, stîngaci pe rotunda mea pancartă? Soarta regilor prusaci, ce ţinură ţara-n zgardă. Am ieșit, la miting, gol, dar cu frunte-olimpian, să dau sceptrul rostogo și regala panoramă. Sîngele-mi republican ’n vine se plimba cu cîntec, chiar dacă, în ger, fomeam nu mă-ncovoiam pe pîntec, — ci cîntam descîntec nou pentru-a regilor menire. „Orice-ai fi, demn micadou, mandarin stăpîn de­ oştire, kaizer, crai, sultan­ ceresc, faraon temut sau rigă, padişah persienesc, — glasul meu valah­it­ strigă, moda ţi-a trecut de mult, moale-i sceptrul tău minuscul. Geamătul senin ţi-ascult într-al regilor crepuscul. Vai ! Ca zeii aţi apus soarta voastră­ o să apună căci, ca zeii, cei de sus sunt şi regii o minciună. Manechini sau absoluţi vremea v-a lovit cu palma, — să pieriţi necunoscuţi toţi cu pietrele de-a valma şi cu lutul primitor ! Sceptre, togi, coroane fine, cad în pace şi onor în uitările senine". Nu cobeam. Cobise-n reci clipe (ţi-i mai mare dragul !) veacul nostru douăzeci, larg desfăşurîndu-şi steagul şi-n superba iernii zi am văzut o arătare : tronuri goale, sure şi sceptre fără căutare. Steme sterpe, maiestăţi scoborîte-n sarcofage şi în mari pustietăţi care de pe tron te trage In văzduhul diafan flutura a măreţie steagul meu republican lîngă­ o steauă rubinie. Al. Andriţoiu tfi.SVT ADINA PAULA MOSCU,[ Maestrul Mihail Sadoveanu Afiş electoral F­amilia lui Nicolae Badea a fost odinioară cea mai săracă din Topalu. Despre ea se spunea că nu avea din ce bea apă. Ca-n poves­te, sărăcia se cuibărise în întuneri­cul bordeiului de bîrne şi chirpici, de unde se părea că nu mai putea fi scoasă în veci. Dar sărăcia, această babă hîdă şi slăbănoagă, nevoită a fost să-şi caute alt cuibar. Intîi a fost alungată din pod, unde Nicolae Badea a grămădit, în toamna anului 1952 ,aproape 7000 de kg. de bucate: grîu, secară şi cucuruz. Sărăcia s-a aşezat apoi în cămara goală, dar Ni­colae Badea a grămădit şi acolo un butoi cu untdelemn, o putină cu brîn­­ză, un butoi cu varză şi o movilă de cartofi. S-a mutat sărăcia în vatra cuptorului, în cenuşa rece pînă a­­tunci. Dar şi de aci sărăcia nevoită a fost să se tragă după uşă. Nicolae Badea însă, i-a buşit după cap un balot cu 22 kg. lină, şi sărăcia a ie­şit din bordei. A cercat să-şi mute culcuşul în grajd, dar acolo stătea legată de stănoagă o vacă; a încer­cat loc de culcuş în cocină, dar a dat peste un porc greu de 200 kg. Dacă a văzut că nu-i chip a plecat de la casa lui Nicolae Badea. L-am vizitat pe acest om din To­palu cu vreo trei săptămîni în urmă. Venise la el în vizită și Ion Marin din Capidava. Ion Marin îi este naș. Martor am fost la această convorbire uluitoare pentru mine. Petru Vintilă (Continuare în pag. IV-a) Galii­an, du-te la şcoală C­înd înveţi matematicile, nu e rar ca, după un anumit grad de perfecţionare, să ajungi să nu te mai intereseze, sau nici măcar să nu mai poţi rezolva probleme destul de elementare, la un nivel mult mai jos decit cel la care eşti. Mari filozofi au învăţat, apoi au uitat­ for­mele silogismului, pe baralipton şi alte asemenea. Dar nu le-au negat Nici matematicienii, algebra elemen­tară. In literatură, la fel. Pofi să nu cunoşti, sau să cunoşti dar să nu te răfuriseze, ulteie adevăruri banale pe care nu practică, te aplici fireşte. Ce e grav, e cînd unii, mai ales cînd nu le cunosc, le neagă sau le socot „depă­şite". Dacă te adresezi unui public mai mare de o miime din populaţia ţării tale, nu poţi pretinde că doi plus doi fac cinci, sau că nu importă dacă-ţi plictiseşti cititorul. Şi chiar dacă pretinzi asta, nu eşti nici măcar original şi nou, ci duci mai departe măreaţa tradiţie a bezmeticilor şi autorilor plicticoşi : sub un anumit unghi de vedere, nu există decit tra­diţii. Asta, de care vorbeam, şi cea opusă. Spre a facilita nehotărîţilor alegerea, iată citeva banalităţi de ge­nul 2 plus 2 fac 4.­­ In fiecare scriitor se ascunde un ci­titor a cărui carte preferată n-a fost încă scrisă. Şi atunci, o scrie el. Scriitorul este singurul cititor care-şi poate scrie singur cartea preferată. Cititorii ceilalţi şi-o aleg — sau şi le aleg — dintre cele deja scrise. Mulţi critici sunt cititori fără carte — sau cărţi — preferate , nu le place nimic pe de-a-ntregul, cum unui bol­nav nu-i place nici o mîncare. Aceştia sunt dezgustaţii. Alţii, pe toate cărţile care nu seamănă cu cărţile lor prefe­rate, le condamnă cu argumente, în loc să nu le citească, cum fac cititorii şi scriitorii. Ca un om căruia îi place numai muzica de jaz, şi se con­­stringe să asculte şi pe Palestrina, pe Beethoven, şi pe Debussy. Ce chin. Cînd te glndeşti bine, cu­ stoicism. De ce se supune la această tortură? Dar se şi răzbună pe ce nu le-a plăcut: după suferinţele pasive, ur­mează voluptăţile de despot în halat şi papuci. Intîi, martir. Pe urmă, Ca­ligula. Ase fi!., sint dezgustaţii feri­i. Şi apoi sînt aceia cărora le plac multe cărţi, degustătorii, hedonista, oamenii plăcerilor delicate. Cînd se apucă unul din ei să scrie despre cărţi, e ca atunci cînd îţi vorbeşte un gastronom despre delicateţuri, un vo­luptos despre femei, un colecţionar despre tablouri. Sind inspiraţi, cuce­resc, te fac să înţelegi ce nu înţele­­seseşi, să descoperi ce nu văzuseşi. Sunt cei mai mari iniţiatori în ale frumuseţii, cei mai buni prieteni ai cărţilor, ai scriitorilor, ai artei, cei mai utili fermenţi ai literaturii, afară de creatori, care o fac, li prodeşte o primejdie : indulgenţa, adică să uite că din păcate arta nu e cea mai înaltă valoare pe tabla de valori a univer­sului; să uite că scriitorul e intîi om şi pe urmă artist, şi că artiştii nu sînt cea mai preţioasă categorie de oameni de pe faţa pămîntului, ci una dintre. Şi indulgenţa, strict literară, adică să le placă şi mîncărurile de birt. După cum cei dinţii, dezgustaţii, sunt de obi­cei pîndiţi de mediocritate, de orbire. Iar cel de al doilea, justifiera, ferocii, idolatro-martiro-tiranii tind să bată cîmpii şi se condamnă la ruşine şi batjocură veşnică prin gugumănii ilus­tre. Scriitorul îşi scrie singur cartea preferată, dacă poate. Dar pină atunci a mai avut cărţi preferate, cărora de altfel Ie rămîne de obicei cre­dincios. Şi atunci, cartea lui prefe­rată, scrisă de el, va semăna cu ace­lea: înrudire spirituală, educaţie a unui spirit de către marile duhuri ale trecutului : îmi sunt părinţi şi învăţă­tori, şi dacă sunt un fiu denaturat şi un învăţăcel becisnic, vina e toată a mea. In schimb dacă mă apropiu de arta şi puterea lor, parte din merit­e a lor, parte e a părinţilor care m-au făcut, parte e a societăţii în care tră­iesc, parte, în sfîrşit, a hărniciei mele. Uneori, mai este partea hotărîtoare, a vreunui meşter care fi­e apropiat : prieten, frate, părinte , ca Schiller şi Goethe unul pentru celăl­alt, Flaubert pentru Maupassant, Gertrude Stein pentru Hemingway, bătrlnul Bach pentru copiii săi, şi mai sînt exemple şi in zilele noastre, şi la noi. Iţi scrii singur cartea preferată, şi de aceea o scrii mai mult sau mai puţin altfel decit altele, fiindcă, ori­cut ai iubi alte cărţi, eşti mai mult sau mai puţin altfel decit autorii lor. (Aş vrea să seamăn întocmai cu Shakespeare sau Balzac, şi să scriu la fel cu ei. Nu se poate. Păcat.) Sunt unii nefericiţi care vor să se diferenţieze cu orice preţ cărţile lor de cele ale predecesorilor sau contem­poranilor. Ei presimt că în orice caz se diferenţiază de cei mari : prin lipsă de forţă, prin becisnicie, prin lipsă de bărbăţie. Şi atunci preferă să se dife­renţieze prin acrobaţii, prin gesticula­,­ţii de energument, care iau ochii. Petru Dumitriu (Continuare în pag. IV-a) ►JESSES I In paginile gazetei: • O pagină de versuri din „Sti­huri pestriţe“, de Tudor Ar­ghezi. î La ce veţi lucra în 1957 ? (o anchetă printre scriitorii noştri). 3 Păstoraşul de Mihu Drago­­mir. « Caragiale şi natura, de Şer­ban Cioculescu. ® Scrisoarea lui Vercors către Ilia Ehrinburg. ® Răspunsul lui Illés Béla dat unor scriitori francezi. I­n înserarea pîcloasă de decem­brie, aşteptăm să ne vie rîndul la ziarul de seară .. Sîntem­ poate opt sau zece bărbaţi — şi cum trece pe lingă noi, o femeie se miră cu glas tare: „Trăii, s-o mai văz şi p-asta ! Coadă la ziare“... Iar ca mi­rarea să nu-i fie rostită în vînt, unui dintre noi îi răspunde cu simplitate hazoasă: „Iacă, trăişi!“ — „La urma urmei, filozofează un altul, de ce nu? Să fie măslinele şi lămîile mai cău­tate decit slova tipărită?“ Şi iarăşi cel cu duh îi răspunde: „Rezon!“ In fruntea rîndului sită un bătrî­­nel s­trîns intr-un palton cu poalele cam scurte, dar a cărui lipsă este compensată cu mânecile prea lungi, ce-i vin pînă aproape de vîrful de­getelor. Pe dată ce şi-a căpătat zia­rul, se desprinde de şir, despâtu­reş­­te foaia şi priveşte lacom spre col­ţul unde ştie că sunt potrivite ştirile din lume. Sub titluri arătoase stau acolo, în această seară: „Sălbăticiile de la Port-Said“.....Complotul din In­donezia“. Bătrînul are un surîs abia lămurit, a mulţumire, şi spune celui care îi urmează la rînd: „In sfîrşit, ai ce citi. Ca în timpuri bune !“ A pornit apoi spre capătul străzii şi l-am petrecut cu privirea pînă ce fumul înserării l-a mistuit ca pe o stihie. De nu s-ar fi destrămat atît de repede poate i-aş fi spus : „Ei, da, ai dreptate... Numai în timpurile presupuse bune mai puteai citi ase­menea ştiri plăcute văzului şi auzu­lui domniei-tale... Ce-ţi poate spune azi, că în raionul Negru Vodă, de pil­dă, ţăranii ,altădată săraci lipiţi, au ajuns colectivişti milionari ? Sau că uzina din Oraşul Stalin, sărbăto­reşte zece ani de la fabri­carea primului tractor romînesc? Astea-s ştiri ? Setea dumitale de sen­zaţional nu se încurcă în probleme de morală sau de umanitate. Că vreo cîteva mii de abisinieni erau căsăpiţi de cămăşile negre ale lui Mussolini, nu avea nicio importanţă ... Că tancurile motorizate ale lui Hit­ler rădeau de pe faţa pămîntului o suburbie a Varşoviei, ce însemnăta­te ? Dumitale îţi trebuia în fiecare dimineaţă, la ora cînd îţi sorbeai tacticos cafeluţa, o ştire — şi ziare­le „timpurilor bune“ ţi-o dădeau cu prisosinţă. Fiindcă pe-atunci, ştim­ cum îţi plăceau dumitale, colcăiau în pa­ginile gazetelor ca viermii într-o oală cu mîncare... Da, domnul meu, ce „timpuri bune“ cînd fiecare zi îşi avea scandalul ei minor sau major, cînd crima crapuloasă făcea casă bună cu crima pasiunii, iar scandalul monden îşi dădea mîna cu panamaua politică! Pe-atunci, cuconetul din aşa-zisa „lume bună“ nu uita să pună în poşeta de mătase, între oglinjoară şi puful de pudră, un Browning de format redus şi cu pat de sidef. El ţinea în respect nu numai pe clăca­şul amărît, venit la conac să-şi ceară cine ştie ce socoteală dreaptă, ci şi pe junele necredincios, îndestulat prea de timpuriu de farmecele cam răscoapte ale boieroaicei. Curţile cu jur, nu mai pridideau înduioşîn­­du-se de soarta amantelor părăsite, spunîndu-şi poate că dacă destinul bărbatului e să fie încornorat, aman­tului nu i se cade să fugă de la o îndatorire bine retribuită. Şi tre­buie să subliniez pentru onoarea ju­raţilor de altădată, că foamea inimii şi aceea a stomacului nu erau dră­muite la paritate. De aceea moartea unui fante de salon trăgea mai greu în talgerul justiţiei decit pîinea sau halvaua furate de vreun becisnic, fără lucru şi cu picioarele fără încălţări... Protejate astfel de o justiţie com­pătimitoare la rătăcirile simţurilor, • Arabelele saloanelor bucureştene se supralicitau în distrugerea amanţilor infideli, sigure fiind că nu vor face un stagiu pe la Mislea, unde ar fi învăţat, eventual, să ţeasă acele co­voare groase cu­ latul de palmă ce uneori le servise drept culcuş al jocurilor amoroase. In faţa acestei frenezii distrugă­toare a doamnelor, nici junii a­­manţi nu se lăsau mai prejos. Ei desprindeau din panoplii personale arme mai discrete decit puşca cu două ţevi sau iataganul cu plăsea încrustată. Şi pentru că barda sau toporişca erau rezervate lăieţilor şi tîlharilor pentru căsăpitul crîşmarilor cu pîntecul mai plin decit un bur­duf cu galbeni, maeştrii tactili ai cărnurilor septuagenare întrebuinţau ciocănaşul de argint, potrivit să nu treacă dincolo de deschizătura buzu­narului. Cu aceşti amatori ai cioca­nului juraţii se arătau cam severi, trimiţîndu-i mai totdeauna la puş­cărie, să înveţe meşteşugul tîmplăriei şi tapiţeriei pentru ca mai tîrziu, cînd vor fi eliberaţi, să poată fur­niza nimfelor din protipendadă diva­­nuri adultere, din ateliere proprii, imaginea „timpurilor bune“, după care suspini, domnul meu, ar fi însă prea goală dacă s-ar mărgini aici. In fond, crimele pasionale erau floare la ureche faţă de scandalurile sau panamalele politice... Şi dacă ziarele aşa-zis independente ezitau, în faţa unui cec bine subscris, să le facă loc în coloane, ziarele de partid îşi luau această sarcină din imperioasa dorinţă — devenită deviză comună : „Scoală-te tu, ca să şed eu“. Aşa a putut izbucni, ca o imensă jerbă de artificii, scet afacere a pa­­şapoartelor în care un proaspăt sub­secretar de stat şi delicios ginere de general ministru a avut de împăr­ţit în comun, cu socrul său, comisioa­nele, la propriu — iar, la figurat, o- Tudor Șoimaru (Continuare in pag. IV-a) ] •­­ Coadă la ziare INTILNIRE Strada de mahala ei pustie pînă-n fund. Doar nişte copii se mai joacă, se-ascund După cîte-un pom. Se vede cineva venind, dar nu se ştie De-i o părere numai, sau un om. Din faţa lui, amurgul de departe, Ii toarnă chipu-n bronz de frunze moarte, Şi înserarea, ca un văl pe pleoape. Şi omu-acela tot înaintează Prin verdele grădinilor, de pază. Şi-acuma e aproape. II văd în haina simplă, cenuşie, Mergînd, cu pasul obosit puţin, Pe strada-ngustă, de periferie, Spre casa cu grădină, spre cămin. Oricine-l recunoaşte-aici, uşor, Şi ştie cum îl cheamă. Dar, chiar şi eu, străin, îmi pot da seamă Că omul­ acela e un muncitor... Şi mă gîndesc : El poate Mi-o fi ţesut şi haina mea din spate, Sau a făcut, cu trudă şi sudoare, Sandalele acestea din pieioare, Sau, Nu ştiu bine. Chiar şi cămaşa asta de pe mine. El, poate, Sau altul, ca şi el, la fel, Mi-a dat chiar astăzi bladul cu bucate, Că, doar, nici pîine, nici mîncare, Nu singure se împlinesc la soare. Eu nu-l ştiui. Şi el mi-a pus în mîna obosită, Să duc la gură, Şi udătură Şi sfînta pită. De parcă aş fi fost copilul lui. Şi casa mea de peste drum, Spre care mă îndrept acum, E, poate, Cine ştie? Făcută de-a lui mină şi mistrie, De mîna lui asprită, ca de lut, Şi poate mîna l-a durut. '■­ Şi foaia asta albă de hîrtie, Creionul de grafit, cu care-am scris, Îndelungatul vieţii mele vis. Tot el le-a făurit... Şi ce i-am dat în schimb ? ! ? In jurul chipului tău blind încet amurgul coborîse. Pe frunte i-a împletit un nimb Curat și diafan­ta unui zeu bun și uman. Demostene Botez Urăm cititorilor noştri ! La amo­r 6 pagini 50 bani 1 Scriitori candidaţi ai Frontului Democraţiei Populare Acad. MIHAI BENIUC Acad. GEO BOGZA KOVÁCS GYÖRGY Acad. MIHAIL RALEA ~\j ! e­ s ANTON BREITENHOFER

Next