Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)
1957-01-03 / nr. 1
Problema personalităţii eroului literar Unul din punctele de plecare ale dogmatismului în estetică l-au reprezentat construcţiile teoretice arbitrare, complet rupte de materialul concret al literaturii şi artei, dar gata să ofere, cu generozitate, „soluţii practice“ în creaţie. A fost astfel de“aturat însuşi obiectul acestei discipline. Ştiinţa literară marxistă nu are pretenţia să descopere chei universale, să stabilească STAS-uri literare. După cum se ştie, partidul nostru nu aderă la un curent literar sau la altul, ci stimulează întrecerea între curente, pe o platformă comună. Această platformă comună o constituie metoda de gîndire materialist-dialectică iar nu o modalitate artistică oarecare. Generalized experienţa artistică a omenirii, estetica dă artistului o concepţie, o orientare, îi stimulează gîndirea proprie, îl conduce către o anumită înţelegere a problemelor creaţiei sale. Estetica nu e deci o ştiinţă cu caracter normativ, cum ar fi etica sau economia politică. Dimpotrivă, estetica îşi propune să dovedească inadvertenţa oricărei reţete în acest domeniu şi să analizeze acele particularităţi ale creaţiei artistice care-i permit să dea mereu ceva nou, original, inimitabil. Legile şi principiile esteticii marxistleniniste nu sunt reguli, ci alcătuiesc un cadru general, în interiorul căruia se desfăşoară în chip necesar o varietate de stiluri și gusturi, fiecare artist găsind rezolvarea practică a cazului său individus. Maiakovski sublinia că poet este tocmai acela care creează regulile poetice. Reciproca este de asemenea valabilă, adică : regulile poetice le poate crea numai un poet. Iar odată create, ele aa şi încetat de a mai fi reguli, căci nu pot fi utilizate a doua oară fără a deveni şablon. Orice erou literar reuşit e o descoperire artistică, un progres al cunoaşterii, care nu poate fi descris cu anticipaţie. Unde este aci rolul teoriei, al generalizării ştiinţifice, al esteticii ? Marxismul a subliniat în repetate rînduri că teoria nu este decit generalizarea istoriei obiectului respectiv. Teoria devine o excrescenţă goală de conţinut, dacă nu se sprijină pe istorie. Or, tocmai spre o asemenea dezvolţare artificială împingea dogmatismul. Sarcina esteticii constă nu în a fixa un cod cu deziderate. „Problema adevăratei estetici — scria Belinskî — nu constă în a decide ce trebuie să fie arta, ci în a defini ce este arta. Cu alte cuvinte, estetica nu trebuie să raţioneze asupra artei considerînd-o drept un scop sau un ideal, pe care nu-l poţi atinge sau realiza decit supunîndu-te teoriei sale; nu, ea trebuie să privească aria ca un lucru care i-a precedat şi existenţei căreia ea (estetica, n. n ) îi datorează propria sa existenţă“. Iată de ce cred că întrebarea: „Cum trebuie să fie eroul literar“ nu este de domeniul esteticii, ci al sofisticii Ne interesează cum este eroul, cum l-a înfăţişat literatura în dezvoltarea ei şi care e stadiul actual al problemei. De la bun început respingem cu hotărîre ipoteza unor sentimente ori trăsături omeneşti imuabile. „General-umanul" nu poate fi conceput în afara concret-omenescului, adică a individului real, aflat pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice. Dragostea lui Daphnis şi Chloe, a lui Othello, a lui Saccard sau Grigori Melehov, nu este cîtuşi de puţin aceeaşi. Ibrăileanu observa foarte just că sentimentele „etern-omeneşti se schimbă, ele nu sunt eterne „în forma, în conţinutul lor şi mai ales în manifestările lor externe“. Aceste schimbări îşi au rădăcina ultimă în dezvoltarea social-economică, dar asupra lor — şi asupra oglindirii lor în literatură — influenţează simultan, în moduri şi proporţii diferite, o serie de procese suprastructurale, cum ar fi : transformarea concepţiilor şi obiceiurilor, particularităţile naţionale, progresul cunoaşterii artistice a sufletului uman, evoluţii, gîndirii filozofice şi estetice, perfecţionarea mijloacelor de expresie ş.a.m.d. Ceea ce înţelegem, bunăoară, prin „complexitatea“ personajelor este o noţiune formată istoriceşte şi care nu poate fi cosiderată definitivă. Anticii nu au înfăţişat personalitatea în toată complexitatea ei, dar ei au intuit ceea ce este principal — şi anume caracterizarea omului prin faptele, prin acţiunile lui. Pentru antici eroul este ceea ce face. Astfel, în tragedia elină, după cum arată Aristotel, locul central îl ocupă acţiunea, fabula, cu peripeţiile şi recunoaşterile ei, soarta eroilor, fericirea sau nenorocirea lor. Dar „o persoană se caracterizează nu numai prin ceea ce face, ci şi prin felul cum o face“ (Marx), iar în acest sens un pas hotărîtor l-a reprezentat drama shakespeareană. De aceea Marx îi atrăgea atenţia lui Lassale că, după Shakespeare, caracterizarea „aşa cum obişnuiau s-o facă cei din antichitate a devenit insuficientă...“ Tot Shakespeare — şi Renaşterea în genere — marchează momentul apariţiei în artă a contradicţiilor firii omeneşti. Nu-i de mirare că epoca clasicismului nu-l apreciază pe Shakespeare. Clasicismul francez concepe un erou construit convenţional, mereu egal cu sine, lipsit de contraste, eroul despre care Eoilezu cerea : „Qu’en tout avec soi-même il se montre d’accord Et qu’il soit jusqu’au bout tel qu’on l’a vu d’abord“. Fiecare personaj este întruchiparea unui sentiment, a unei idei (Corneilte, Racine), a unui viciu sau unei calităţi (Molière), prin vinele acestor oameni părînd a curge nu singe, ci prescripţii morale. De fapt, aci se analizează nu omul, în unitatea sa, ci anumite elemente ale personalităţii umane (concepţii, sentimente, trăsături morale) luate aproape izolat. Se potriveşte, cred, în mare măsură, analogia pe care o face Engels pentru trecerea de înţelegerea metafizică la cea dialectică a fenomenelor naturii : trebuiau cunoscute mai întîi diferitele părţi componente, pentru ca apoi să se treacă la cercetarea mecanismului în dinamica sa, în interconexiunea pieselor sale. Limitele schematice ale clasicismului au corespuns nu numai unei faze necesare în evoluţia cunoaşterii artistice dar — pe un alt plan — ele au reprezentat şi o oglindire specifică a mărgiirii stării de castă, care are tendinţa de a identifica pe individ cu anumite trăsături exterioare ale clasei, păturii, categoriei sale sociale, şi de a masca diferenţierile individuale. Eliberarea individului din condiţia de castă deschide drum romantismului. Contrariile cele mai paradoxale par acum posibile, de vreme ce un servitor, prin meritele sale personale, poate ajunge ministru (Ruy-Blas etc.). Pînă a nu se risipi această iluzie, minţile înfierbîntate proclamă un adevărat cult al contradicţiilor snakespeareene şi transformă înălţarea şi prăbuşirea pe scară socială într-un joc arbitrar al antagonismelor care macină sufletul omenesc. Bărbatul e un Werther, femeia e Manon Lescaut, înger și demon. Personalitatea eroului, ca tot unitar, este pe punctul de a fi pulverizată, în momentul cînd marii romancieri ai secolului XIX o recompun, pe baze realiste. In centrul atenţiei romanului realist stă, de la bun început, motivarea socială şi psihologică a personajelor. Pentru Balzac, „talentul se manifestă în zugrăvirea cauzelor care generează faptele, în mişcările tainice ale inimii omeneşti“. Căci — adaugă tot el — „personajele din roman trebuie să dea dovadă de mai multă raţiune decît personajele istorice. Primele pretind să trăiască, ultimele — au trăit. Existenţa unora nu se cere a fi dovedită, oricît ar fi de ciudate acţiunile lor, în vreme ce existenţa celorlalte trebuie să se întemeieze pe recunoaşterea generală“. La baza motivării eroilor nu mai poate sta acum în nici un caz concepţia mitologică a artei greceşti (care găsea explicaţia acţiunilor, în ultimă instanţă, în farum sau în voinţa zeilor) şi nici o concepţie teologică, ci numai una social-istorică. Ceea ce numim astăzi „documentare pe teren“ devine deci o metodă necesară, o metodă a realismului, iar nu a naturalismului, cum s-a pretins uneori în mod eronat. Pentru a scrie „Les chouans“, Balzac nu se va mulţumi să citească o bogată literatură despre războiul civil şi să stea de vorbă cu participanţii la aceste evenimente, ci va simţi nevoia să se deplaseze „la faţa locului“, la Fougères în Bretagne, unde cercetează timp de două luni oamenii şi locurile. Apoi, începîndu-şi romanul prin descriere£ unui mic detaşament militar, el scrie : „Acest detaşament, împărţit în grupe mai mult sau mai puţin numeroase, oferea o colecţie de costume atît de bizare şi o reunire de indivizi aparţinînd unor localităţi şi profesiuni atît de diverse, îneît nu va fi inutil să descriem deosebirile lor caracteristice, pentru a da acestei povestiri culorile vii pe care se pune atîta preţ astăzi , deşi, după unii critici, ele dăunează zugrăvirii sentimentelor“. In ciuda acelor critici, Balzac îşi propune să facă „concurenţă stării civile“, dînd eroilor săi o identitate precisă, o strictă localizare şi mai ales o meserie. Ocupîndu-se de acest din urmă aspect, Taine arată că meseriile creează varietăţi omeneşti, aşa cum climatul creează varietăţi la animale „Omul natural şi primitiv dispare. Rămîne o făptură strîmbată şi înţepenită, formată şi diformată, urîţită, dar capabilă de a trăi. Asta e respingător — spune criticul francez, plătind el însuşi tribut prejudecăţilor — dar n-are a face. Diformităţile acestea dobîndite îi plac lui Balzac“. Omul „în general“, lipsit de aceste determinări sociale concrete, nu mai are de aci înainte acces aplaudat în literatură.Trebuie să subliniem însă că această concepţie despre caracterizarea complexă a eroului literar nu este „perfectă“ sau „definitivă“, ci aparţine unei anumite epoci, unui anumit stadiu al dezvoltării; pe baza marxismului putem prevedea de pe acum — fireşte, numai în linii foarte sumare — o orînduire în care va dispare actuala diviziune a muncii, ceea ce va schimba radical multe din datele fundamentale ale personalităţii). Acestei faze în dezvoltarea literaturii îi corespund ideile lui Marx şi Engels despre individualitatea eroului operei literare. Un alt element care a influenţat în mod substanţial formarea acestor idei a fost lupta marxismului contra idealismului şi antropologismului pe plan filozofic. Rădăcinile gnoseologice ale idealismului stau tocmai în considerarea particularului, a individualului, drept o întruchipare a generalului ; de pildă fructul real, concret-sensibil, nu ar fi decît , o formă de manifestare a „fructului în genere“, a ideii de fruct. După aceeaşi metodă, omul individual este dedus din „ideea de om“, şi astfel dezumanizat, redus la expresia unei abstracţiuni, a unei generalităţi. In lucrarea „Sfînta familie“, îndreptată contra epigonilor idealismului hegelian, Marx şi Engels consacră mai multe capitole combaterii transformării eroilor literari în „puncte de vedere abstracte“ (pe marginea romanului lui Eugène Sue „Misterele Parisului“). Către aceleaşi concluzii conducea critica antropologismului feuerbachian. Feuerbach făcuse un prim pas în depăşirea esteticii idealiste, deducînd arta nu din ideea absolută, ci din cerinţele „adevăratei fiinţe omeneşti“, ale omului sensibil, viu, existent fiziceşte. Dar omul de la care pornea Feuerbach nu era individul concretistoric, ci rămînea un om abstract, desprins din relaţiile sociale, aflat în afara dezvoltării istorice reale, în afara activităţii practice. In tezele asupra lui Feuerbach, Marx arată că acesta presupune un individ omenesc abstract, izolat, unit cu ceilalţi indivizi exclusiv prin legături natural-fiziologice, iar nu prin raporturi economico-sociale, şi de aceea „esenţa omenească“ rămîne de Feuerbach o generalitate „mută“. O generalitate mută ! Imaginea e atît de pregnantă, îneît nu mai are nevoie de vreun comentariu. Din punct de vedere al marxismului, „esenţa omenească nu este o abstracţie inerentă fiecărui individ în parte. In realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale“ (teza a Vl-a asupra lui Feuerbach). Individul încetează astfel de a mai fi o abstracţiune, şi devine un om concret, real, „aparţinînd unei forme determinate a societăţii“ (teza a Vll-a). In felul acesta este minată însăşi posibilitatea unor sisteme dogmatice, care să desemneze trăsăturile fiinţei umane pe baza unui etalon prestabilit. Singură revelatoare rămîne analiza la obiect, ale cărei aspecte fundamentale mi se par a fi, în stadiul actual, următoarele : a) Definirea concret-socială a personajului, dezvăluirea generalităţii în individualitate ; b) Unitatea psihologică a eroului şi contradicţiile sale interne; c) Raportul dintre individ şi societate, dintre libertatea individuală şi necesitatea istorică. Aceste aspecte nu înscriu perimetre deosebite, ci se suprapun, căci nu există persoane care să ducă o viaţă exclusiv psihică, sau altele care să prezinte interes exclusiv sub latura relaţiilor sociale. De aceea cred că nu poate exista roman „pur“ psihologic sau „pur“ social. Psihologia eroului şi viaţa lui socială, îmbinîndu-se şi dezvăluindu-se una prin cealaltă, alcătuiesc în unitatea lor, o realitate umană determinată Andrei Băleanu GAZETA LITERARA ntea mea Trupul îmi e acest glob în coajă de humă . Inima mea în miezul de flăcăii bate şi bate, şi-atît de firesc continentele toate sînt eu sîntem noi sîntem pura şi nedezminţita umanitate. In vine îmi curge sîngele lumii, tînăr şi proaspăt. Din vine îmi curge sîngele lumii. Atunci de ce mi se-aruncă trupul pe rug în războaie ? Ce au cu mine cei cîţiva tîlhari să-i jupoaie? Nu i-am putea deodată azvîrli în hăuri stelare ? De ce i-ar reţine gravitatea pămîntului meu,, pe care ei ni-1 urăsc, vlăguindu-l ? O, să-i scutur în sfîrşit de pe mine, — totul în jur ar putea înflori ! Viitorul ar prinde contur mai curînd în mîinle mele ! Și eu, ce mîndră aş trece cu trupul întreg, pe cer, printre stele ! Veronica Porumbariu pămîntesc ! RODICA SEVERINEANU ,,Ţărancă" PAS Nu e o amintire. E o durere fără margini. In primăvara lui 1951 am primit la redacţia revistei „Viaţa romînească“ o poezie trimisă de un tînăr dinFălticeni. Nu auzisem niciodată numele lui. Un începător ca atîţia alţii. Dar, citind versurile, am simţit — Eugen Jebeleanu, Veronica Porumibacu, Cristian Sîrbu şi eu — că nu este vorba despre un începător ca atîţia alţii. Poetul, de numai 15 ani, avea un vers clar şi aromat : Inserează, miros cald de pită Stăruie spre zarea rumenită. Bate-un vint şi scutură arţarii. Din păduri coboară ţapinarii... Am răspuns imediat tînărului (copil ? adolescent?), rugîndu-l să ne dea veşti mai ample despre el şi, bineînţeles, să ne trimită cît mai multe versuri. Scurt timp de la acestea, cînd tocmai ne pregăteam să dăm poezia la tipar, a intrat pe uşa redacţiei unul dintre păstoraşii lui Grigorescu, îmbrăcat cu o bundiţă de oaie sub care se ascundea un caiet plin de versuri. Venise la Bucureşti pentru a primi un premiu obţinut la un concurs şcolar pe ţară — pe lingă talent, învăţa, deci, cu sîrguinţă şi rezultat. Cît a stat aici a apărut şi „Viaţa românească“ nr. 6, iunie 1951, purtînd în sumar un nume nou : Nicolae Labiş. Lîngă nume se aninase un asterier, trimiţîrad în josul paginei, unde citeai : „Elev al liceului din Fălticeni, în vîrstă de 15 ani“. Sînt numai cinci ani şi ceva de atunci, şi numele tînărului poet devenea din ce în ce mai cunoscut, pînă acum, cînd sinistra stupiditate a morţii a stins, brusc, ascensiunea unui talent rar, original şi puternic. La 15 ani, Nicolae Labiş bătea la porţile poeziei cu încrederea cuceritoare a vîrstei celei mai curate. La 21 de ani a fost împins, cu brutalitate, în tăcerea de gheaţă a nefiinţei. Cine putea bănui că marile lui promisiuni vor fi retezate de o spadă necruţătoare ? Dintre acele flori puţine care rod în viaţă au să poarte, Labiş promitea rodul cel mai greu, fructele cele mai pline de seva pămîntului sănătos din care se născuse. In marele panteon al poeziei romîneşti, neclădit încă, dar mai real decît zidurile, există o aripă în care întîrziem întotdeauna mai mult, cuprinşi de o tristeţe de două ori mai grea. Aici odihnesc poeţii căzuţi înainte de marea împlinire, aici odihnesc speranţele care nu mai sînt decît regrete. Cîrlova cădea la 22 de ani, după ce arătase o zare nouă liricii romîneşti : Şi-ntocmai cum păstorul ce umblă pre cîmpii La adăpost aleargă cind vede vijelii, Aşa şi eu acuma, un viscol de dureri, La voi cu uşurinţă Cu triste viu păreri. Cîntecul lui n-a putut zbura mai departe. D. Iacobescu cădea la 20 de ani, lăsînd in urma lui ,mai mult dlecît o promisiune . Lopeţile stau gata şi pînzele-s umflate. — Dar cine să dezlege odgoanele de fier ? In portul plin de umbră şi de singurătate Nu-i nimeni să dea drumul corăbiei uitate Ce-aşteaptă să se-avînte sub nesfîrşitul cer. Oreste că vlea la 27 de ani, curmîndu-şi cîntecul : O, seara aceea, seara in care-ai fost a mea ! De ea îmi voi aduce aminte totdeauna Un pom bătrin, în umbră, ca un copil plîngea — Şi-n sufletele noastre se înălţase luna. Magda Isanos cădea la 28 de ani, aproape de maturitatea unui cîntec rar : Dreaptă luci tinereţea mea ca o sabie şi fiece vis păzit de dinsa-n flori ; buzele mele şopteau uneori: ,,voi muri“... însă pe toate mările aveam o corabie. Lista e mult mai lungă decît atît. Mult mai tristă decît atît. I-a fost dat lui Labiş să se adauge acestor mari şi neîmpliniţi înaintaşi. Moartea a distrus, înainte de a se naşte, pagini de poezie pe care le bănuim de mare frumuseţe. Nimic şi nimeni nu va mai putea scrie ceea ce trebuia să scrie el, chiar dacă alţii vor scrie mai frumos. Da, aceste versuri răscolitoare nu vor mai continua : Steaua Polară pe cer, departe, In scurgerea timpului nu are moarte, Statornic arde în orice seară Capăt de osie, Steaua Polară. Stelele, lumile, roiuri astrale Se-nvîrt în jurul osiei sale. Sobră-armonie pururea vie. Nezdruncinată putere-n tărie Cîntecul lui de mîine nu va mai putea fi auzit. Pentru aceasta, simţim că oricît am urî moartea, oricît am blestema moartea, nu este deajuns. Se cere altceva. Un poet adevărat este o raritate. Un poet adevărat la 15 ani este o excepţie fericită pe care o aşteaptă toate literaturile. Am avut această excepţie. Am pierdut-o. Pentru totdeauna. Mîine, cînd cercetătorul literar lucid şi înarmat cu perspectiva timpului va citi poeziile lui Labiş, nu ştiu cum îl va categorisi în istorie. Dar va simţi, sînt sigur, ca şi noi, că în Labiş s-a pierdut un mare poet. Nici nu mai încerc să recitesc versurile lui. Poate mai tîrziu. Dar acum, cînd toată tragedia este viu în faţa mea, cînd simt încă mîna poetului, cînd îi aud glasul, citind mie sau altora ultima poezie, acum, cînd totul mi se pare absurd şi mi se pare că nu e moarte, ci o crimă, acum cînd asupra lui nimic nu mai are putere, simt încă o dată, cu claritatea unor litere scrise pe cer, că nimic nu este mai sfînt pentru un poet, şi mai ales pentru un poet comunist, decît să se dăruie confraţilor săi tineri, să-i cunoască şi să-i iubească, să nu lase nici un talent zăcînd în uitare sau neajutorare. Este un angajament vechi, pe care-l reînnoiesc. Adio, scumpul nostru Labiş, păstoraş pe luncile poeziei romîneşti. Chipul tău nu e o amintire. E o durere fără margini. Dar visurile noastre, visurile în care ardeai atît de tineresc, se vor împlini. Dormi în pace. Mihu Dragomir TORASUL 9 CARAGIALE ŞI NATURA Nu stă în intenţia noastră să atacăm deocamdată acest vechi subiect deschis, poate mai indicat ca temă pentru examenele de aspirantură sau de altă treaptă didactică înaltă. Critica literară, în felurite rînduri, s-a atins de acest subiect, poate chiar înainte de E. Lovinescu, în faza sa impresionistă, de mai acum cincizeci de ani, cînd încredința opiniile contrarii unor personaje cu nume eline, ca în dialogurile platoniciene, i) Mihail Dragomirescu, admirator fanatic al lui Caragiale, după ce 1-a atras in 1907, sub masca unui „mare anonim“, la Convorbiri, nu contenea să-l propună membrilor grupării din jurul acestei reviste, ca pe un Inimitabil model de clasicism. Cîrtitorii scoteau mereu, ca argument ultim, obiecţia decisivă : Caragiale e lipsit de sentimentul naturii ! Printr-o splendidă scrisoare, rămasă necunoscută, 2) învinuitul se disculpă cu argumente de esenţă clasicistă. Acuzatul are aşadar cuvîntul: „Dragă Mihalache, Am dat broşura 5) la „Adevărul", fiindcă acolo este vad mare şi tarabă deschisă pentru publicaţiuni ce trebuiesc desfăcute repede, ca paraliticul 4), pe cale politică, înţelegi dar de ce nu m-am gîndit la tine şi la „Minerva“ (cu această înţeleaptă zeiţă am aranjat tot 6), aşa cum şi tu ai fost de părere). „ Fabula, bine că n-ai publicat-o “), nu fiindcă nu vă place vouă, căci poate ar găsi, cum a şi găsit, să placă altora (habent sua fata...), ci fiindcă motivul cu baba l-am întrebuinţat în proză, şi-n al doilea articol din broşură ?). Aceasta s-a vîndut, ediţia intîia, nn două zile i eşise cam cu greşeli, ca şi în „Convorbiri“ .A doua ediţie, revăzută de mine, trebuie să fi şi apărut cînd primeşti aceste rînduri. Fă-i o mică reclamă, rogu-te, cum crezi de cuviinţă; voia să se împrăştie cît mai mult. Şi acuma, dă-mi voie să-mi fac pe scurt o mică apărare personală. Îmi imputaţi că n-am în scrierile mele destulă iubire de paysager, de natură moartă şi destul lirică). Eunu vreau să vă contrazic sistematic) cred că n-oi fi avînd din toate astea, prea, foarte mult sau mult; dar cred că am destul; şi mai cred că, peste destul, în artă, nu mai trebuie de loc. Pitorescul naturii Însufleţite şi moarte, precum şi lirica, ele în de ele aşa cel puţin socotesc eu, fac obiectul altor arte decît arta povestită; şi, astfel, eu le cred numai nişte ajutoare ale acesteia, al cărei obiect este cel mai interesant quant à nous; 10) împrejurările izvorîte din ţelul particular al atîtor suflete şi minţi, asemănătoare, în general, cu ale noastre. Am citit, cînd eram copil, într-o veche tălmăcire a Teogoniei ''), unde spune aşa, despre fetele Mnemosinei 12): „In Olimp stau ele şi cîntă isprăvile minunate ale zeilor nemuritori; şi cunosc trecutul ca şi prezentul şi ghicesc viitorul, iar cu cîntările lor măiestre înveselesc tot soborul zeilor“. Şi de atunci mi-au rămas dragi toate. Ele sînt surori bune; una alteia îşi împrumută la nevoie graţiile şi atributele; iar aceea care a împrumutat pe sora sa, stă cuviincioasă la o parte şi o lasă să cînte şi să danţeze, fără să-i pună piedici între cotumi 13); ca s-o ajute a împrumutat-o, fireşte, nu ca s-o încurce, — ca să-i întărească prestigiul particular, nu ca să i-1 surpe. — Şi astfel, una pe alta s-ajută; cind una cînd alta, pe rînd, învăţînd sau amuzînd, uimind şi înveselind pe muritori, fiecare la rindu-i străluceşte cu farmecele depline ale întregului cor divin. Acu ce să mai zic, fără să trec peste destul? Eu cred că şi în opera mea se găseşte destul ajutor de agremente. Dar, fireşte, ca să-l găsească cineva, ca amator, nu mai zic critica, trebuie să-l caute. Cum am zice în limbaj de cismărie, cusătura pingelii nu se vede uşor, dacă nu e făcută cu aţă albă. De, dragii mei, eu sunt cîrpaci ,5) bătrîn; eu cos de dragul pingelii nu de al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă ţin la cinstea meşterească; dacă nu... mergeţi şi voi la alţi meşteri mai buni să vă-ncalţe — că, Slava Domnului ! sunt destui — supărare nu-ncape... Am şi eu cîţiva muşterii ai mei care n-or să mă lase. Multă sănătate de la toţi ai mei la toţi ai tăi. Nu prea uita pe amicul tău Caragial Ca admirator al clasicismului, Caragiale este nemărturisit debitor principiului separaţiei genurilor; aci se afirmă însă ca partizanul colaborării lor, cu subordonarea genului auxiliar, ca să spunem aşa, faţă de cel principal. Să dăm un exemplu : în Cîteva păreri, Caragiale condamnă în teatrul lui Schiller şi al lui Hugo, amestecul indiscret al lirismului, oricît ar fi de frumos, din perspectiva idealului de artă romantic. Tiradele eroilor romantici, minunate uneori, păgubesc însă economia acţiunii, sunt antidramatice. In speţă, descrierile naturii, în genul epic, nu trebuie să fie decît un auxiliar. După cum Muzele, în arta clasică, se ajută reciproc, fără să-şi încalce una alteia domeniul, tot aşa şi peisajul, în nuvela sau schiţa psihologică, nu poate figura decît cu măsură. A proceda altfel, înseamnă a urmări în artă înfloritura, iar nu durabilitatea, aşa cum ar face cîrpaciul, dacă ar coase de dragul aţei, iar nu al pingelei. Metafora aţei şi a pingelei, din domeniul cizmăriei, răspunde nu numai unei intenţii umoristice a lui Caragiale, dar şi unui sentiment adine de modestie, cu care e dator orice artist care, sub specie aeternitatis, nu e decît un cîrpaci. Caragiale nu şi-a arogat niciodată sentimentul naturii, ca marea majoritate a scriitorilor şi artiştilor. Dimpotrivă, i-a plăcut să înfrunte singular, gustul general şi să enunţe paradoxe de acest gen : „...en fait de paysage * I. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 1 12 13 14 1S 16), mie nu-mi place altul mai frumos pe lume decît o Stammitsch 17) burghezească“. 18). Fire profund climatică, I. L. Caragiale era foarte sensibil la variaţiile meteorologice, pe care le înregistra ca un barometru, fără să fi fost reumatic. Prof. C. Rădulescu-Motru a consemnat un moment într-adevăr revelator pentru cunoaşterea lui Caragiale: „Am in amintire persoana lui Caragiale intr-o scenă pe care nu voi uita-o cît voi trăi. Era într-o zi de primăvară. Probabil într-o zi din sărbătorile de Paşte. Vremea frumoasă ne invita să ieşim afară din Bucureşti. Am apucat-o pe jos spre şoseaua Kisselef şi ca prim popas ne-am odihnit pe una din băncile care se găseau prin boschetul din apropierea chioşcului, care se numea ca şi astăzi „Bufet“. Banca noastră era în faţa soarelui, în faţa unui soare călduţ de primăvară. In jurul nostru verdeaţa începuse a prinde Simţeam prin trupul nostru pulsînd viaţa întregii naturi. Era delicios. Deodată Caragiale se ridică şi punînd palma mînei drepte pe ceafă, cum făcea el adesea, priveşte îndelung spre soare, îşi încordează pieptul şi cu mina stingă pe coapsă, începe a juca. Mai înţii încet, cu pas mărunt, de bătută, apoi din ce în ce mai repede, cu chiote scurte şi sacadate. Se învîrti în jurul meu ca un halucinat timp de cîteva minute. Niciodată, ca în acea scenă, n-am citit aşa de adine în sufletul lui Caragiale. Dramaturgul nostru era un îndrăgostit al vieţii expresive. Eternul vieţii nu-1 interesa. II interesa momentul ei dinamic. II interesau diferenţierile, nu asemănările. Imaginea grandioasă a soarelui, ca izvor nesecat de lumină şi de căldură, imagine pe care unii poeţi o cîntă, deşi adeseori ei o văd numai în abstracţie, pe Caragiale îl lasă indiferent; el trepidează însă din tot corpul la razele călduţe ale soarelui de primăvară, cînd acestea vin după posomoritele zile de iarnă“. 19) Primăvara, ivită după o iarnă grea probabil, stîrnise în Caragiale frenezia omului primitiv, adorator al Soarelui. Scriitorul reacţiona altfel decît omul. Lui Zarifopol îi scria, către un sfîrşit de vară: „Vremea la noi prea bună, adică foarte luminoasă şi foarte uscată, prin urmare de lucrat nici vorbă: contactul cu Muza cere lumină mai puţin indiscretă şi oarecare umezeală.“ 20) Pe planul pragmatic, al existenţei, Caragiale era hipersensibil la fenomenele şi variaţiile meteorologice. Locul naturii, în arta sa, l-a circumscris în scrisoarea către M. Dragomirescu. Pe curînd ne vom expune, poate, şi punctul nostru de vedere. Şerban Cioculescu 1) E. Lovinescu: Critice, I, Bucureşti, Socec, 1909, Caragiale, pag. 55 urm. 2) Colecţia Academiei R.P.R., donaţia I. E. Torouţiu, comunicată de C. Ciuchindel, care n-a inserat-o în articolul său: Citeva scrisori inedite ale lui Caragiale, Steaua, Cluj, VII, 4, aprilie 1956, pag. 117-122. O credem încă inedită. 3) 1907, din primăvară pînă-n toamnă", cîteva note, Bucureşti, 1907. 4) Organismul social, ,,ce nu se mai poate ţinea astăzi în picioare“, cf. 1907, pg. 30. 5) Ediţia Opere, în trei volume, la edit. Minerva, apare în 1908. 6) E vorba de fabula Mîngîiere, care apare în Convorbiri, peste cîteva zile, la 15.XI.907. 7) 3907, pag. 24. 8) Cuvîntul paysage și următoarele sînt subliniate în text de către autor. 9) Destul element liric, destul lirism. 10) Cît despre noi, e vorba de scriitorii epici. 11) Theogonia atribuită lui Hesiod, poem mitologic, sec. VIII, e. v. 12) Mama Muzelor. 13) Pantofi cu tocuri înalte de lemn, purtaţi de actorii tragici, dar nu şi de Muze. 14) O piatră în grădina lui E. Lovinescu şi poate şi a lui M. Dragomirescu. 15) Caragiale semnează într-o scrisoare către Paul Zarifopol: „Devotat elapad literar, practicant daco-romîn”, la 1 aprilie 1909. 16) In materie de peizaj, ca peizaj. 37) Masă rezervată, în Germania, la cafenea sau berărie, clientului permanent. 18) c. p. către Paul Zarifopol, la 11 noiembrie 1909. 19) Cele trei Crişuri. Am pierdut referinţa datei. 20) c.p către Paul Zarifopol, 1 septembrie 1910. „...da-mi voie să-mi fac pe scurt o mică apărare personala“ Complimente fraţilor 10/23.XI.907“ Una din laturile care creează specificul personalităţii lui C. D. Gherea este, fără îndoială, umorul. Polemistul redutabil nu era un taciturn şi nici un auster, în sensul limitat al cuvîntului. Pentru că nu a vorbit decît foarte puţin despre sine, nu avem de la dînsul recunoaşterea niciunui viciu, fie chiar şi în mod pudic, prudent şi indirect. Prietenii apropiaţi l-au divinizat, bonomia sa fiind cuceritoare, şi imaginea pe care ne-au lăsat-o este aceea a visului perfect. Nu ne rămîne decît să spunem că singurul său viciu, practicat fără rezervă, era gluma. Marea prietenie dintre el şi Caragiale se baza pe fondul temperamental de umor al amîndorura. Corespondenţa pe care ne-au lăsat-o este imaginea unui perpetuu duel asmical, cu încrucişări de vervă, ironie şi sarcasm, pe un fundal de prietenească duioşie, dat fiind că anîndoi erau, în ultimă instanţă, mari sentimentali. In critica sa literară, Gherea exercită verva cu competenţă, de aceea ipolemicile sale estetice au fost gustate de un public cititor extrem de larg. Cînd vrea să demonstreze obtuzitatea poziţiei idealiste a adversarului său junimist, Bogdan, (în „Asupra criticii metafizice şi celei ştiinţifice“) povesteşte anecdota filozofului kantian, călător prin capitala Franţei, şi care nu ajunge să facă distincţia dintre Parisul fenomenal şi cel numenal, decît cu ajutorul unei frumoase iparizience. Alteori este de un sarcasm zdrobitor, ca în „Dl. Brociner ca descriitor al vieţii ţărăneşti“ sau „Pesimistul de la Soleni“. Reuşită este mai ales această din urmă satiră, la adresa melodramatistului de care dă dovadă Duiliu Zamfirescu în romanul ,,In faţa vieţii“. Personajele silit dramatice ale romancierului încep să joace sub pana criticului roluri de comedie bufă, reducînd la absurd intriga de un tragism dulceag, artificial, a cărţii. Pasiunea pentru glumă, ironie şi anecdotă a lui Gherea l-a făcut pe organizatorul strălucit şi ideologul altor publicaţii cunoscute, să fie redactorul şi editorul unei publicaţii umoristice necunoscute pînă acum şi al cărui singur număr se află între cartoanele arhivei Institutului de Istorie a Partidului (dosar nr. 44 vol. III). Este vorba de o revistă „de uz intern“, scrisă în limba rusă, care poartă ca dată de apariţie 1 ianuarie 1887 şi este intitulată „Vestitorul inimii“. Scrisă cu o frumoasă caligrafie pe pagini mari, ministeriale, revista — după toate aparenţele — a servit la descreţirea frunţilor unor participanţi la revelionul din casa Gherea a acelui an. Textele sînt cu aluzie directă la prieteni ai criticului, desemnaţi prin prescurtări de nume. Nu am putut identifica decît pe Zamfir Arbore, doctor Petru Alexandroff (cumnatul lui Korolenko) şi Sofia, soţia lui Gherea. Nu este inutilă, cred, evocarea pe scurt a atmosferei în care „apare revista. In 1887, Gherea este de cîţiva ani proprietar al restaurantului gării Ploeşti, devenit celebru datorită talentului său de organizator şi priceperii sale în domeniul gastronomic Zamfir Arbore, care se află printre invitaţii revelionului din acel an, i-a dat un ajutor important lui Gherea în obţinerea arendei asupra restaurantului. Localul aparent anodin şi comercial pulsa însă de o viaţă interioară cunoscută unui cerc de iniţiaţi şi, în acelaşi timp poliţiei secrete romîneşti şi ruseşti! Restaurantul era un centru de legătură important cu mişcarea revoluţionară rusă. Militanţii revoluţionari ruşi, în drum spre patrie, din Occident, sau plecaţi din Rusia către centrele revoluţionare din Austria, Elveţia, Franţa sau Anglia, se opreau la Ploeşti pentru a se odihni şi pentru a căpăta informaţii şi, probabil, ajutor material, necesare călătoriei lor, de cele mai multe ori primejdioasă. Din această cauză, restaurantul era supravegheat în permanenţă de poliţia romînă şi poliţia secretă rusă. Faptul că, de-a lungul atîtor ani, restauratorului gării Ploeşti nu i s-a putut imputa nimic, în mod oficial, denotă că Gherea era versat în arta dificilă şi periculoasă a clandestinităţii. Pentru a-l compromite, agenţii secreţi au înscenat — la un moment dat — o provocare cu o maşină de fabricat bani falşi introdusă în casa sa, provocare pe care Gherea a reuşit să opareze. Revelionul anului 1887 a fost deci un moment de destindere în viaţa agitată a micii colonii ruse din Ploeşti. Acestui moment, Gherea i-a închinat paginile de umor ale „Vestitorului inimii“. Nu putem spune în mod precis dacă revista este caligrafiată chiar de către Gherea, rolul său de redactor este însă indubitabil, fiind indicat, ca la orice publicaţie care se respectă, pe ultima pagină. Multe din prescurtările de nume aflate în texte ne sînt necunoscute. Cercetători mai avizaţi le vor identifica în viitor. Nu vrem altceva decît să oferim cititorilor cîteva texte (a căror traducere a fost făcută de tovarăşa Ira Mendel) din spaimoasa şi necunoscuta, pînă acum, publicaţie a lui Gherea. Abonaţii pot comunica orice unul despre altul, afară de lucruri bune. Fără cenzură preliminară Articolele îndreptate împotriva stimatului nostru redactor se distrug PLOIEŞTI 1 IANUARIE. La mulţi ani, cititorule! Dacă ai o soţie bătrînă sau un soţ bătrîn, îţi dorim din toată inima o nouă fericire. De altfel, chiar dacă ai o soţie tînără, dar nu doreşti ca sentimentele tale să se atrofieze din cauza monotoniei, crede-ne că nu redacţia gazetei noastre te va Împiedica, ci, dimpotrivă, sub formă de premiu dăm cititorului adresa unui specialist În căsătorii, divorţuri şi intermedii, premiu pe care el, credem că-l preferă oricărui alt dar. Adresa: Romînia, Bucureşti, fabrica Kefir- Kumîs, d-lui Nicolai. Legătura puteţi s-o luaţi ziua şi noaptea, scris sau oral, personal sau prin mijlocitor. Pentru ca cititorul să aibă o imagine mai clară a mult stimatului specialist recomandat de noi, publicăm mai jos articolul lui, intitulat „Răspuns cititorilor mei“. Repetăm : in mulţi ani, cititorule ! Iţi dorim fericire şi succes în toate întreprinderile tale creatoare de familie şi descompunatoare de familie. REDACŢIA CRITICILOR MEI Ca orice activist pe turim social care traduce în viaţă cu curaj convingerile sale, am duşmani, şi faptul nu e uimitor. Uimitor este însă că oameni de obicei deştepţi, cum încep să mă critice, spun prostii, ba încă prostii mari. Adversarii mei pot fi împărţiţi în două categorii: unii sunt principial împotriva convingerilor mele (de pildă, păcătosul pocăit Ded-Makr), alţii mă învinuiesc că n-aş fi suficient de activ. Mai întîi voi combate pe primii, căci acuzaţiile celorlalţi le voi respinge fără nici un efort. Ei spun: ,,Dacă peţeşti, atunci nu divorţa, dacă divorţezi, atunci nu poţi". Din această frază, fiecare îşi poate da seama lesne că adversarii mei cunosc bine gramatica şi foarte prost logica. Deseori am spus-o şi am repetat-o: orice bărbat sau femeie trebuie să treacă prin purgatoriul vieţii, de familie. Aceasta este o condiţie sine qua non a dezvoltării sentimentelor altruiste, iar pe de altă parte, a ţine un bărbat timp îndelungat sau veşnic legat de soţie, ar fi o cruzime demnă de timpurile inchiziţiei. Fiecare cititor căsătorit ştie că in epoca logodnei sentimentele sale erau atît de limitate, îneît dintre toate femeile el dorea s-o privească numai pe logodnica lui, dar scurt timp după ce a gustat plăcerea căsătoriei, sentimentele lui s-au dezvoltat astfel, încît dintre toate femeile ar fi dorit să n-o privească pe soţia lui. Oare nu este limpede că, datorită fericirii familiale, sentimentele au crescut? Fidelitatea clinească, exclusiv pentru una singură, s-a transformat intr-un sentiment cuprinzător pentru tot sexul opus. In ceea ce priveste a doua cate- Ion Vitner (Continuare în pag. IV-a) ,_.I. GHEREA INEDIT „Vestitorul inimii“