Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)

1957-01-03 / nr. 1

Problema personalităţii eroului literar U­nul din punctele de plecare ale dogmatismului în estetică l-au reprezentat construcţiile teoreti­ce arbitrare, complet rupte de materia­lul concret al literaturii şi artei, dar g­ata să ofere, cu generozitate, „so­luţii practice“ în creaţie. A fost ast­fel de“a­turat însuşi obiectul acestei discipline. Ştiinţa literară marxistă nu are pretenţia să descopere chei uni­versale, să stabilească STAS-uri lite­rare. După cum se ştie, partidul nostru nu aderă la un curent literar sau la altul, ci stimulează întrecerea între curente, pe o platformă comună. Aceas­tă platformă comună o constituie me­toda de gîndire materialist-dialectică iar nu o modalitate artistică oareca­re. Generalized experienţa artistică a omenirii, estetica dă artistului o con­cepţie, o orientare, îi stimulează gîn­­dire­a proprie, îl conduce către o anu­mită înţelegere a problemelor creaţiei sale. Estetica nu e deci o ştiinţă cu ca­racter normativ, cum ar fi etica sau economia politică. Dimpotrivă, esteti­ca îşi propune să dovedească inadver­tenţa oricărei reţete în acest domeniu şi să analizeze acele particularităţi ale creaţiei artistice care-i permit să dea mereu ceva nou, original, inimitabil. Legile şi principiile esteticii marxist­­leniniste nu sunt reguli, ci alcătuiesc un cadru general, în interiorul căruia se desfăşoară în chip necesar o varie­tate de stiluri și gusturi, fiecare ar­tist găsind rezolvarea practică a cazu­lui său individus­­. Maiakovski subli­nia că poet este tocmai acela care creează regulile poetice. Reciproca este de asemenea valabilă, adică : regulile­ poetice le poate crea numai un poet. Iar odată create, ele aa şi încetat de a mai fi reguli, căci nu pot fi utili­zate a doua oară fără a deveni şablon. Orice erou literar reuşit e o descope­rire artistică, un progres al cunoaşte­rii, care nu poate fi descris cu anti­­cipaţie. Unde este aci rolul teoriei, al gene­ralizării ştiinţifice, al esteticii ? Mar­xismul a subliniat în repetate rînduri că teoria nu este decit generalizarea istoriei obiectului respectiv. Teoria de­vine o excrescenţă goală de conţinut, dacă nu se sprijină pe istorie. Or, tocmai spre o asemenea dezvolţa­re ar­tificială împingea dogmatismul. Sar­cina esteticii constă nu în a fixa un cod cu deziderate. „Problema adevăratei estetici — scria Belinskî — nu constă în a decide ce trebuie să fie arta, ci în a defini ce este arta. Cu alte cuvinte, estetica nu trebuie să raţioneze asupra artei consi­­derînd-o drept un scop sau un ideal, pe care nu-l poţi atinge sau realiza de­cit supunîndu-te teoriei sale; nu, ea tre­buie să privească aria ca un lucru care i-a precedat şi existenţei căreia ea (estetica, n. n ) îi datorează pro­pria sa existenţă“. Iată de ce cred că întrebarea: „Cum trebuie să fie eroul literar“ nu este de domeniul esteticii, ci al sofisticii Ne interesează cum este eroul, cum l-a înfăţişat literatura în dezvoltarea ei şi care e stadiul actual al problemei. De la bun început respingem cu hotărîre ipoteza unor sentimente ori trăsături omeneşti imuabile. „General-umanul" nu poate fi conceput în afara con­­cret-omenescului, adică a individului real, aflat pe o anumită treaptă a dez­voltării istorice. Dragostea lui Daphnis şi Chloe, a lui Othello, a lui Saccard sau Grigori Melehov, nu este cîtuşi de puţin aceeaşi. Ibrăileanu observa foarte just că sentimentele „etern-ome­­neşti se schimbă, ele nu sunt eterne „în forma, în conţinutul lor şi mai ales în manifestările lor externe“. A­­ceste schimbări îşi au rădăcina ultimă în dezvoltarea social-economică, dar asupra lor — şi asupra oglindirii lor în literatură — influenţează simul­tan, în moduri şi proporţii diferite, o serie de procese suprastructurale, cum ar fi : transformarea concepţiilor şi obiceiurilor, particularităţile naţio­nale, progresul cunoaşterii artistice a sufletului uman, evoluţii, gîndirii fi­lozofice şi estetice, perfecţionarea mij­loacelor de expresie ş.a.m.d. Ceea ce înţelegem, bunăoară, prin „complexita­tea“ personajelor este o noţiune for­mată istoriceşte şi care nu poate fi cos­iderată definitivă. Anticii nu au înfăţişat personalita­tea în toată complexitatea ei, dar ei au intuit ceea ce este principal — şi anume caracterizarea omului prin fap­tele, prin acţiunile lui. Pentru antici eroul este ceea ce face. Astfel, în tra­gedia elină, după cum arată Aristotel, locul central îl ocupă acţiunea, fabula, cu peripeţiile şi recunoaşterile ei, soar­ta eroilor, fericirea sau nenorocirea lor. Dar „o persoană se caracterizează nu numai prin ceea ce face, ci şi prin felul cum o face“ (Marx), iar în acest sens un pas hotărîtor l-a reprezentat drama shakespeareană. De aceea Marx îi atrăgea atenţia lui Lassale că, după Shakespeare, caracterizarea „aşa cum obişnuiau s-o facă cei din antichitate a devenit insuficientă...“ Tot Shakes­peare — şi Renaşterea în genere — marchează momentul apariţiei în artă a contradicţiilor firii omeneşti. Nu-i de mirare că epoca clasicismu­lui nu-l apreciază pe Shakespeare. Cla­sicismul francez concepe un erou construit convenţional, mereu egal cu sine, lipsit de contraste, eroul despre care Eoilezu cerea : „Qu’en tout avec soi-même il se montre d’accord Et qu’il soit jusqu’au bout tel qu’on l’a vu d’abord“. Fiecare personaj este întruchiparea unui sentiment, a unei idei (Corneilte, Racine), a unui viciu sau unei calităţi (Molière), prin vinele acestor oameni părînd a curge nu singe, ci prescripţii morale. De fapt, aci se analizează nu omul, în unitatea sa, ci anumite ele­mente ale personalităţii umane (con­cepţii, sentimente, trăsături morale) luate aproape izolat. Se potriveşte, cred, în mare măsură, analogia pe care o face Engels pentru trecerea de­­ înţelegerea metafizică la cea dia­lectică a fenomenelor naturii : tre­buiau cunoscute mai întîi diferitele părţi componente, pentru ca apoi să se treacă la cercetarea mecanismului în dinamica sa, în interconexiunea pieselor sale. Limitele schematice ale clasicismu­lui au corespuns nu numai unei faze necesare în evoluţia cunoaşterii artis­tice dar — pe un alt plan — ele au reprezentat şi o oglindire specifică a mărg­iirii stării de castă, care are tendinţa de a identifica pe individ cu anumite trăsături exterioare ale cla­sei, păturii, categoriei sale sociale, şi de a masca diferenţierile individuale. Eliberarea individului din condiţia de castă deschide drum romantismului. Contrariile cele mai paradoxale par acum posibile, de vreme ce un servitor, prin meritele sale personale, poate a­­junge ministru (Ruy-Blas etc.). Pînă a nu se risipi această iluzie, minţile înfierbîntate proclamă un adevărat cult al contradicţiilor snakespeareene şi transformă înălţarea şi prăbuşirea pe scară socială într-un joc arbitrar al antagonismelor care macină sufletul omenesc. Bărbatul e un Werther, fe­meia e Manon Lescaut, înger și de­mon. Personalitatea eroului, ca tot unitar, este pe punctul de a fi pul­verizată, în momentul cînd marii ro­mancieri ai secolului XIX o recompun, pe baze realiste. In centrul atenţiei romanului realist stă, de la bun început, motivarea so­cială şi psihologică a personajelor. Pentru Balzac, „talentul se manifestă în zugrăvirea cauzelor care generează faptele, în mişcările tainice ale inimii omeneşti“. Căci — adaugă tot el — „personajele din roman trebuie să dea dovadă de mai multă raţiune decît personajele istorice. Primele pretind să trăiască, ultimele — au trăit. Exis­tenţa unora nu se cere a fi dovedită, oricît ar fi de ciudate acţiunile lor, în vreme ce existenţa celorlalte trebuie să se întemeieze pe recunoaşterea ge­nerală“. La baza motivării eroi­lor nu mai poate sta acum în nici un caz concepţia mitolo­gică a artei greceşti (care gă­sea explicaţia acţiunilor, în ultimă in­stanţă, în farum sau în voinţa zeilor) şi nici o concepţie teologică, ci numai una­ social-istorică. Ceea ce numim astăzi „documentare pe teren“ de­vine deci o metodă necesară, o meto­dă a realismului, iar nu a naturalis­mului, cum s-a pretins uneori în mod eronat. Pentru a scrie „Les chouans“, Ba­lzac nu se va mulţumi să citească o bogată literatură despre războiul ci­vil şi să stea de vorbă cu participanţii la aceste evenimente, ci va simţi ne­voia să se deplaseze „la faţa locului“, la Fougères în Bretagne, unde cerce­tează timp de două luni oamenii şi locurile. Apoi, începîndu-şi romanul prin descriere£ unui mic detaşament militar, el scrie : „Acest detaşament, împărţit în grupe mai mult sau mai puţin numeroase, oferea o colecţie de costume atît de bizare şi o reunire de indivizi aparţinînd unor localităţi şi profesiuni atît de diverse, îneît nu va fi inutil să descriem deosebirile lor caracteristice, pentru a da acestei po­vestiri culorile vii pe care se pune atîta preţ astăzi , deşi, după unii critici, ele dăunează zugrăvirii sen­timentelor“. In ciuda acelor critici, Balzac îşi propune să facă „concurenţă stării ci­vile“, dînd eroilor săi o identitate pre­cisă, o strictă localizare şi mai ales o meserie. Ocupîndu-se de acest din ur­mă aspect, Taine arată că meseriile creează varietăţi omeneşti, aşa cum climatul creează varietăţi la animale „Omul natural şi primitiv dispare. Ră­­mîne o făptură strîmbată şi înţepe­nită, formată şi diformată, urîţită, dar capabilă de a trăi. Asta e res­pingător — spune criticul francez, plătind el însuşi tribut prejudecăţilor — dar n-are a face. Diformităţile a­­cestea dobîndite îi plac lui Balzac“. Omul „în general“, lipsit de aceste determinări sociale concrete, nu mai are de aci înainte acces aplaudat în literatură.­­Trebuie să subliniem însă că această concepţie despre carac­terizarea complexă a eroului literar nu este „perfectă“ sau „definitivă“, ci aparţine unei anumite epoci, unui anu­mit stadiu al dezvoltării; pe baza marxismului putem prevedea de pe acum — fireşte, numai în linii foarte sumare — o orînduire în care va dis­pare actuala diviziune a muncii, ceea ce va schimba radical multe din da­tele fundamentale ale personalităţii). Acestei faze în dezvoltarea literatu­rii îi corespund ideile lui Marx şi En­gels­ despre individualitatea eroului o­­perei literare. Un alt element care a influenţat în mod substanţial forma­rea acestor idei a fost lupta marxis­mului contra idealismului şi antropo­­logismului pe plan filozofic. Rădăci­nile gnoseologice ale idealismului stau tocmai în considerarea particularului, a individualului, drept o întruchipare a generalului ; de pildă fructul real, concret-sensibil, nu ar fi decît , o formă de manifestare a „fructului în genere“, a ideii de fruct. După aceeaşi metodă, omul individual este dedus din „ideea de om“, şi astfel dezuma­nizat, redus la expresia unei abstrac­ţiuni, a unei generalităţi. In lucrarea „Sfînta familie“, îndreptată contra e­­pigonilor idealismului hegelian, Marx şi Engels consacră mai multe capi­­tole combaterii transformării eroilor literari în „puncte de vedere abstrac­te“ (pe marginea romanului lui Eu­gène Sue „Misterele Parisului“). Către aceleaşi concluzii conducea critica antropologismului feuerbachian. Feuerbach făcuse un prim pas în de­păşirea esteticii idealiste, deducînd arta nu din ideea absolută, ci din cerinţele „adevăratei fiinţe omeneşti“, ale omului sensibil, viu, existent fizi­ceşte. Dar omul de la care pornea Feuerbach nu era individul concret­­istoric, ci rămînea un om abstract, desprins din relaţiile sociale, aflat în afara dezvoltării istorice reale, în afa­ra activităţii practice. In tezele asu­pra lui Feuerbach, Marx arată că acesta presupune un individ omenesc abstract, izolat, unit cu ceilalţi indi­vizi exclusiv prin legături natural-fi­­ziologice, iar nu prin raporturi eco­­nomico-sociale, şi de aceea „esenţa omenească“ rămîne de Feuerbach o generalitate­­ „mută“. O generalitate mută ! Imaginea e atît de pregnantă, îneît nu mai are nevoie de vreun co­mentariu. Din punct de vedere al marxismului, „esenţa omenească nu este o abstrac­­ţie inerentă fiecărui individ în parte. In realitatea ei, ea este ansamblul re­laţiilor sociale“ (teza a Vl-a asupra lui Feuerbach). Individul încetează astfel de a mai fi o abstracţiune, şi devine un om concret, real, „aparţi­nînd unei forme determinate a socie­tăţii“ (teza a Vll-a). In felul acesta este minată însăşi posibilitatea unor sisteme dogmatice, care să desemneze trăsăturile fiinţei umane pe baza unui etalon prestabi­lit. Singură revelatoare rămîne anali­za la obiect, ale cărei aspecte funda­mentale mi se par a fi, în stadiul ac­tual, următoarele : a) Definirea concret-socială a per­sonajului, dezvăluirea generalităţii în individualitate ; b) Unitatea psihologică a eroului şi contradicţiile sale interne; c) Raportul dintre individ şi socie­tate, dintre libertatea individuală şi necesitatea istorică. Aceste aspecte nu înscriu perimetre deosebite, ci se suprapun, căci nu e­­xistă persoane care să ducă o viaţă exclusiv psihică, sau altele care să prezinte interes exclusiv sub latura relaţiilor sociale. De aceea cred că nu poate exista roman „pur“ psiho­logic sau „pur“ social. Psihologia e­roului şi viaţa lui socială, îmbinîn­­du-se şi dezvăluindu-se una prin cea­laltă, alcătuiesc în unitatea lor, o rea­litate umană determinată Andrei Băleanu GAZETA LITERARA ntea mea Trupul îmi e acest glob în coajă de humă . Inima mea în miezul de flăcăii bate şi bate, şi-atît de firesc continentele toate sînt eu sîntem noi sîntem pura şi nedezminţita umanitate. In vine îmi curge sîngele lumii, tînăr şi proaspăt. Din vine îmi curge sîngele lumii. Atunci de ce mi se-aruncă trupul pe rug în războaie ? Ce au cu mine cei cîţiva tîlhari să-i jupoaie? Nu i-am putea deodată­ azvîrli în hăuri stelare ? De ce i-ar reţine gravitatea pămîntului meu,, pe care ei ni-1 urăsc, vlăguindu-l ? O, să-i scutur în sfîrşit de pe mine, — totul în jur ar putea înflori ! Viitorul ar prinde contur mai curînd în mîinle mele ! Și eu, ce mîndră aş trece cu trupul întreg, pe cer, printre stele ! Veronica Porumbariu pămîntesc ! RODICA SEVERINEANU ,,Ţărancă" PAS Nu e o amintire. E o durere fără margini. In primăvara lui 1951 am primit la redacţia revistei „Viaţa romîneas­­că“ o poezie trimisă de un tînăr din­­Fălticeni. Nu auzisem niciodată numele lui. Un începător ca atîţia alţii. Dar, citind versurile, am simţit — Eugen Jebeleanu, Veronica Porum­­ibacu, Cristian Sîrbu şi eu — că nu este vorba despre un începător ca atîţia alţii. Poetul, de numai 15 ani, avea un vers clar şi aromat : Inserează, miros cald de pită Stăruie spre zarea rumenită. Bate-­un vint şi scutură arţarii. Din păduri coboară ţapinarii... Am răspuns imediat tînărului (co­pil ? adolescent?), rugîndu-l să ne dea veşti mai ample despre el şi, bineînţeles, să ne trimită cît mai multe versuri. Scurt timp de la acestea, cînd tocmai ne pregăteam să dăm poezia la tipar, a intrat pe uşa re­dacţiei unul dintre păstoraşii lui Gri­­gorescu, îmbrăcat cu o bundiţă de oaie sub care se ascundea un caiet plin de versuri. Venise la Bucureşti pentru a primi un premiu obţinut la un concurs şcolar pe ţară — pe lingă talent, învăţa, deci, cu sîrguinţă şi rezultat. Cît a stat aici a apărut şi „Viaţa românească“ nr. 6, iunie 1951, purtînd în sumar un nume nou : Ni­colae Labiş. Lîngă nume se aninase un asterier, trimiţîrad în josul pagi­nei, unde citeai : „Elev al liceului din Fălticeni, în vîrstă de 15 ani“. Sînt numai cinci ani şi ceva de atunci, şi numele tînărului poet de­venea din ce în ce mai cunoscut, pînă acum, cînd sinistra stupiditate a morţii a stins, brusc, ascensiunea unui talent rar, original şi puternic. La 15 ani, Nicolae Labiş bătea la porţile poeziei cu încrederea cuceri­toare a vîrstei celei mai curate. La 21 de ani a fost împins, cu bruta­litate, în tăcerea de gheaţă a ne­fiinţei. Cine putea bănui că marile lui promisiuni vor fi retezate de o spadă necruţătoare ? Dintre acele flori puţine care rod în viaţă au să poarte, Labiş promitea rodul cel mai greu, fructele cele mai pline de seva pămîntului sănătos din care se năs­cuse. In marele panteon al poeziei romî­­neşti, neclădit încă, dar mai real decît zidurile, există o aripă în care întîrziem întotdeauna mai mult, cu­prinşi de o tristeţe de două ori mai grea. Aici odihnesc poeţii căzuţi îna­inte de marea împlinire, aici odihnesc speranţele care nu mai sînt decît regrete. Cîrlova cădea la 22 de ani, după ce arătase o zare nouă liricii romîneşti : Şi-ntocmai cum păstorul ce umblă pre cîmpii La adăpost aleargă cind vede vijelii, Aşa şi eu acuma, un viscol de dureri, La voi cu uşurinţă Cu triste viu păreri. Cîntecul lui n-a putut zbur­a mai departe. D. Iacobescu cădea la 20 de a­ni, lăsînd in urma lui ,m­ai mult dlecît o promisiune . Lopeţile stau gata şi pînzele-s umflate. — Dar cine să dezlege odgoanele de fier ? In portul plin de umbră şi de sin­gurătate Nu-i nimeni să dea drumul corăbiei uitate Ce-aşteaptă să se-avînte sub nesfîr­şitul cer. Oreste că vlea la 27 de ani, curmîn­­du-şi cîntecul : O, seara­ aceea, seara in care-ai fost a mea ! De ea îmi voi aduce aminte tot­deauna Un pom bătrin, în umbră, ca un copil plîngea — Şi-n sufletele noastre se înălţase luna. Magda Isanos cădea la 28 de ani, aproape de maturitatea unui cîntec rar : Dreaptă luci tinereţea mea ca o sabie şi fiece vis păzit de dinsa-n flori ; buzele mele şopteau uneori: ,,voi muri“... însă pe toate mările aveam o corabie. Lista e mult mai lungă decît atît. Mult mai tristă decît atît. I-a fost dat lui Labiş să se adauge acestor mari şi neîmpliniţi înain­taşi. Moartea a distrus, înainte de a se naşte, pagini de poezie pe care le bănuim de mare frumuseţe. Nimic şi nimeni nu va mai putea scrie ceea ce trebuia să scrie el, chiar dacă alţii vor scrie mai frumos. Da, a­­ceste versuri răscolitoare nu vor mai continua : Steaua Polară pe cer, departe, In scurgerea timpului nu are moarte, Statornic arde în orice seară Capăt de osie, Steaua Polară. Stelele, lumile, roiuri astrale Se-nvîrt în jurul osiei sale. Sobră-armonie pururea vie. Nezdruncinată putere-n tărie Cîntecul lui de mîine nu va mai putea fi auzit. Pentru aceasta, sim­ţim că oricît am urî moartea, oricît am blestema moartea, nu este dea­­juns. Se cere altceva. Un poet ade­vărat este o raritate. Un poet ade­vărat la 15 ani este o excepţie feri­cită pe care o aşteaptă toate literatu­rile. Am avut această excepţie. Am pierdut-o. Pentru totdeauna. Mîine, cînd cercetătorul literar lucid şi înar­mat cu perspectiva timpului va citi poeziile lui Labiş, nu ştiu cum îl va categorisi în istorie. Dar va simţi, sînt sigur, ca şi noi, că în Labiş s-a pierdut un mare poet. Nici nu mai încerc să recitesc ver­surile lui. Poate mai tîrziu. Dar acum, cînd toată tragedia este viu în faţa mea, cînd simt încă mîna poetului, cînd îi aud glasul, citind mie sau altora ultima poezie, acum, c­înd totul mi se pare absurd şi mi se pare că nu e moarte, ci o crimă, acum cînd asupra lui nimic nu mai are putere, simt încă o dată, cu cla­ritatea unor litere scrise pe cer, că nimic nu este mai sfînt pentru un poet, şi mai ales pentru un poet co­munist, decît să se dăruie confraţilor săi tineri, să-i cunoască şi să-i iu­bească, să nu lase nici un talent zăcînd în uitare sau neajutorare. Este un angajament vechi, pe care-l reînnoiesc. Adio, scumpul nostru Labiş, păs­toraş pe luncile poeziei romîneşti. Chipul tău nu e o amintire. E o du­rere fără margini. Dar visurile noas­tre, visurile în care ardeai atît de tineresc, se vor împlini. Dormi în pace. Mihu Dragomir TORASUL 9 CARAGIALE ŞI NATURA N­u stă în intenţia noastră să a­­tacăm deocamdată acest vechi subiect deschis, poate mai in­dicat ca temă pentru examenele de aspirantură sau de altă treaptă di­dactică înaltă. Critica literară, în felurite rînduri, s-a atins de acest subiect, poate chiar înainte de E. Lovinescu, în faza sa impresionistă, de mai acum cincizeci de ani, cînd încredința opiniile contrarii unor per­sonaje cu nume eline, ca în dialo­gurile platoniciene, i) Mihail Dra­­gomirescu, admirator fanatic al lui Caragiale, după ce 1-a atras in 1907, sub masca unui „mare anonim“, la Convorbiri, nu contenea să-l pro­pună membrilor grupării din jurul acestei reviste, ca pe un Inimitabil model de clasicism. Cîrtitorii sco­teau mereu, ca argument ultim, o­­biecţia decisivă : Caragiale e lipsit de sentimentul naturii ! Printr-o splendidă scrisoare, rămasă necunos­cută, 2) învinuitul se disculpă cu ar­gumente de esenţă clasicistă. Acu­zatul are aşadar cuvîntul: „Dragă Mihalache, Am dat broşura 5) la „Adevărul", fiindcă acolo este vad mare şi tara­bă deschisă pentru publicaţiuni ce trebuiesc desfăcute repede, ca parali­ticul 4), pe cale politică, înţelegi dar de ce nu m-am gîndit la tine şi la „Minerva“ (cu această înţeleaptă zei­ţă am aranjat tot 6), aşa cum şi tu ai fost de părere). „ Fabula, bine că n-ai publicat-o “), nu fiindcă nu vă place vouă, căci poate ar găsi, cum a şi găsit, să placă altora (ha­­bent sua fata...), ci fiindcă motivul cu baba l-am întrebuinţat în proză, şi-n al doilea articol din broşură ?). Aceasta s-a vîndut, ediţia intîia, nn două zile i eşise cam cu greşeli, ca şi în „Convorbiri“ .A doua ediţie, re­văzută de mine, trebuie să fi şi a­­părut cînd primeşti aceste rînduri. Fă-i o mică reclamă, rogu-te, cum crezi de cuviinţă; voia să se împrăş­tie cît mai mult. Şi acuma, dă-mi voie să-mi fac pe scurt o mică apărare personală. Îmi imputaţi că n-am în scrierile mele destulă iubire de paysager­, de na­tură moartă şi destul liric­ă). Eu­­nu vreau să vă contrazic sistematic) cred că n-oi fi avînd din toate as­tea, prea, foarte mult sau mult; dar cred că am destul; şi mai cred că, peste destul, în artă, nu mai trebuie de loc. Pitorescul naturii Însufleţite şi moarte, precum şi lirica, ele în de ele aşa cel puţin socotesc eu, fac obiectul altor arte decît arta poves­tită; şi, astfel, eu le cred numai niş­te ajutoare ale acesteia, al cărei o­­biect este cel mai interesant quant à nous; 10) împrejurările izvorîte din ţelul particular al atîtor suflete şi minţi, asemănătoare, în general, cu ale noastre. Am citit, cînd eram copil, într-o veche tălmăcire a Teogoniei ''), unde spune aşa, despre fetele Mne­­mosinei 12): „In Olimp stau ele şi cîntă isprăvile minunate ale zeilor nemuritori; şi cunosc trecutul ca şi prezentul şi ghicesc viitorul, iar cu cîntările lor măiestre înveselesc tot soborul zeilor“. Şi de atunci mi-au rămas dragi toate. Ele sînt surori bune; una alteia îşi împrumută la nevoie graţiile şi atributele; iar aceea care a împrumutat pe sora­ sa, stă cuviincioasă la o parte şi o lasă să cînte şi să danţeze, fără să-i pună piedici între cotum­i 13); ca s-o aju­te a împrumutat-o, fireşte, nu ca s-o încurce, — ca să-i întărească pres­tigiul particular, nu ca să i-1 surpe. — Şi astfel, una pe alta s-ajută; cind una cînd alta, pe rînd, învăţînd sau amuzînd, uimind şi înveselind pe mu­ritori, fiecare la rindu-i străluceşte cu farmecele depline ale întregului cor divin. Acu ce să mai zic, fără să trec peste destul? Eu cred că şi în opera mea se găseşte destul ajutor de agre­mente. Dar, fireşte, ca să-l găsească cineva, ca amator, nu mai zic critic­a­, trebuie să-l caute. Cum am zice în limbaj de cismărie, cusătura pin­gelii nu se vede uşor, dacă nu e făcu­tă cu aţă albă. De, dragii mei, eu sunt cîrpaci ,5) bătrîn; eu cos de dra­gul pingelii nu de al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiind­că ţin la cinstea meşterească; dacă nu... mergeţi şi voi la alţi meşteri mai buni să vă-ncalţe — că, Slava Domnului ! sunt destui — supărare nu-ncape... Am şi eu cîţiva muşterii ai mei care n-or să mă lase. Multă sănătate de la toţi ai mei la toţi ai tăi. Nu prea uita pe amicul tău Caragial Ca admirator al clasicismului, Ca­ragiale este nemărturisit debitor principiului separaţiei genurilor; aci se afirmă însă ca partizanul colabo­rării lor, cu subordonarea genului auxiliar, ca să spunem aşa, faţă de cel principal. Să dăm un exemplu : în Cîteva păreri, Caragiale condamnă în teatrul lui Schiller şi al lui Hugo, amestecul indiscret al lirismului, ori­cît ar fi de frumos, din perspectiva idealului de artă romantic. Tiradele eroilor romantici, minunate uneori, păgubesc însă economia acţiunii, sunt antidramatice. In speţă, descrierile naturii, în genul epic, nu trebuie să fie decît un auxiliar. După cum Mu­zele, în arta clasică, se ajută reci­proc, fără să-şi încalce una alteia domeniul, tot aşa şi peisajul, în nu­vela sau schiţa psihologică, nu poate figura decît cu măsură. A proceda altfel, înseamnă a urmări în artă în­floritura, iar nu durabilitatea, aşa cum ar face cîrpaciul, dacă ar coase de dragul aţei, iar nu al pingelei. Metafora aţei şi a pingelei, din domeniul cizmăriei, răspunde nu nu­mai unei intenţii umoristice a lui Ca­ragiale, dar şi unui sentiment adine de modestie, cu care e dator orice artist care, sub specie aeternitatis, nu e decît un cîrpaci. Caragiale nu şi-a arogat nicio­dată sentimentul naturii, ca marea majoritate a scriitorilor şi artiştilor. Dimpotrivă, i-a plăcut să înfrunte singular, gustul general şi să enunţe paradoxe de acest gen : „...en fait de paysage * I. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 1 12 13 14 1S 16), mie nu-mi place altul mai frumos pe lume decît o Stammitsch 17) burghe­­zească“. 18). Fire profund climatică, I. L. Caragiale era foarte sensibil la variaţiile meteorologice, pe care le înregistra ca un barometru, fără să fi fost reumatic. Prof. C. Rădulescu-Motru a con­semnat un moment într-adevăr reve­lator pentru cunoaşterea lui Caragia­le: „Am in amintire persoana lui Caragiale intr-o scenă pe care nu voi uita-o cît voi trăi. Era într-o zi de primăvară. Probabil într-o zi din sărbătorile de Paşte. Vremea fru­moasă ne invita să ieşim afară din Bucureşti. Am apucat-o pe jos spre şoseaua Kisselef şi ca prim popas ne-am odihnit pe una din băncile ca­re se găseau prin boschetul din apro­pierea chioşcului, care se numea ca şi astăzi­ „Bufet“. Banca noastră era în faţa soarelui, în faţa unui soare călduţ de primăvară. In jurul nostru verdeaţa începuse a prinde Simţeam prin trupul nostru pulsînd viaţa întregii naturi. Era delicios. Deodată Caragiale se ridică şi pu­­nînd palma mînei drepte pe ceafă, cum făcea el adesea, priveşte înde­lung spre soare, îşi încordează piep­tul şi cu mina stingă pe coapsă, în­cepe a juca. Mai înţii încet, cu pas mărunt, de bătută, apoi din ce în ce mai repede, cu chiote scurte şi sa­cadate. Se învîrti în jurul meu ca un halucinat timp de cîteva minute. Niciodată, ca în acea scenă, n-am citit aşa de adine în sufletul lui Ca­ragiale. Dramaturgul nostru era un îndrăgostit al vieţii expresive. Eter­nul vieţii nu-1 interesa. II interesa momentul ei dinamic. II interesau di­ferenţierile, nu asemănările. Imaginea grandioasă a soarelui, ca izvor ne­secat de lumină şi de căldură, ima­gine pe care unii poeţi o cîntă, deşi adeseori ei o văd numai în abstrac­ţie, pe Caragiale îl lasă indiferent; el trepidează însă din tot corpul la razele călduţe ale soarelui de pri­măvară, cînd acestea vin după poso­moritele zile de iarnă“. 19) Primăvara, ivită după o iarnă grea probabil, stîrnise în Caragiale frene­zia omului primitiv, adorator al Soa­relui. Scriitorul reacţiona altfel decît omul. Lui Zarifopol îi scria, către un sfîrşit de vară: „Vremea la noi prea bună, adică foarte luminoasă şi foarte uscată, prin urmare de lucrat nici vorbă: contactul cu Muza cere lumină mai puţin indis­cretă şi oarecare umezeală.“ 20) Pe planul pragmatic, al existenţei, Caragiale era hipersensibil la fenome­nele şi variaţiile meteorologice. Locul naturii, în arta sa, l-a circumscris în scrisoarea către M. Dragomirescu. Pe curînd ne vom expune, poate, şi punctul nostru de vedere. Şerban Cioculescu 1) E. Lovinescu: Critice, I, Bucureşti, Socec, 1909, Caragiale, pag. 55 urm. 2) Colecţia Academiei R.P.R., donaţia I. E. Torouţiu, comunicată de C. Ciu­­chindel, care n-a inserat-o în articolul său: Citeva scrisori inedite ale lui Ca­ragiale, Steaua, Cluj, VII, 4, aprilie 1956, pag. 117-122. O credem încă inedită. 3) 1907, din primăvară pînă-n toamnă", cîteva note, Bucureşti, 1907. 4) Organismul social, ,,ce nu se mai poate ţinea astăzi în picioare“, cf. 1907, pg. 30. 5) Ediţia Opere, în trei volume, la edit. Minerva, apare în 1908. 6) E vorba de fabula Mîngîiere, care apare în Convorbiri, peste cîteva zile, la 15.XI.907. 7) 3907, pag. 24. 8) Cuvîntul paysage și următoarele sînt subliniate în text de către autor. 9) Destul element liric, destul lirism. 10) Cît despre noi, e vorba de scriitorii epici. 11) Theogonia atribuită lui Hesiod, poem mitologic, sec. VIII, e. v. 12) Mama Muzelor. 13) Pantofi cu tocuri înalte de lemn, purtaţi de actorii tragici, dar nu şi de Muze. 14) O piatră în grădina lui E. Lovines­cu şi poate şi a lui M. Dragomirescu. 15) Caragiale semnează într-o scrisoare către Paul Zarifopol: „Devotat elapad literar, practicant daco-romîn”, la 1 aprilie 1909. 16) In materie de peizaj, ca peizaj. 37) Masă rezervată­, în Germania, la cafenea sau berărie, clientului perma­nent. 18) c. p. către Paul Zarifopol, la 11 noiembrie 1909. 19) Cele trei Crişuri. Am pierdut re­ferinţa datei. 20) c.p către Paul Zarifopol, 1 sep­tembrie 1910. „...da-mi voie să-mi fac pe scurt o mică apărare personala“ Complimente fraţilor 10/23.XI.907“ U­na din laturile care creează specificul personalităţii lui C. D. Gherea este, fără îndoială, umorul. Polemistul redutabil nu era un taciturn şi nici un auster, în sensul limitat al cuvîntului. Pentru că nu a vorbit decît foarte puţin despre sine, nu avem de la dînsul recunoaşterea niciunui viciu, fie chiar şi în mod pudic, prudent şi indirect. Prietenii apropiaţi l-au divinizat, bo­nomia sa fiind cuceritoare, şi ima­ginea pe care ne-au lăsat-o este a­­ceea a visului perfect. Nu ne ră­mîne decît să spunem că singurul său viciu, practicat fără rezervă, era gluma. Marea prietenie dintre el şi Caragiale se baza pe fondul tem­peramental de umor al amîndorura. Corespondenţa pe care ne-au lăsat-o este imaginea unui perpetuu duel a­­smical, cu încrucişări de vervă, ironie şi sarcasm, pe un fundal de prie­tenească duioşie, dat fiind că a­­n­îndoi erau, în ultimă instanţă, mari sentimentali. In critica sa literară, Gherea exer­cită verva cu competenţă, de aceea ipolemicile sale estetice au fost gustate de un public cititor extrem de larg. Cînd vrea să demonstreze obtuzitatea poziţiei idealiste a ad­versarului său junimist, Bogdan, (în „Asupra criticii metafizice şi celei ştiinţifice“) povesteşte anecdota filo­zofului kantian, călător prin capi­tala Franţei, şi care nu ajunge să facă distincţia dintre Parisul fenome­nal şi cel numenal, decît cu ajutorul unei frumoase iparizience. Alteori este de un sarcasm zdrobitor, ca în „Dl. Brociner ca descriitor al vieţii ţărăneşti“ sau „Pesimistul de la So­­leni“. Reuşită este mai ales această din urmă satiră, la adresa mel­odra­­matist­ului de care dă dovadă Duiliu Zamfirescu în romanul ,,In faţa vie­ţii“. Personajele silit dramatice ale romancierului încep să joace sub pana criticului roluri de comedie bufă, reducînd la absurd intriga de un tragism dulceag, artificial, a cărţii. Pasiunea pentru glumă, ironie şi anecdotă a lui Gherea l-a făcut pe organizatorul strălucit şi ideologul a­­l­tor publicaţii cunoscute, să fie re­dactorul şi editorul unei­­ publicaţii umoristice necunoscute pînă acum şi al cărui singur număr se află între cartoanele arhivei Institutului de Is­torie a Partidului (dosar nr. 44 vol. III). Este vorba de o revistă „de uz intern“, scrisă în limba rusă, care poartă ca dată de apariţie 1 ianuarie 1887 şi este intitulată „Ves­titorul inimii“. Scrisă cu o frumoasă caligrafie pe pagini mari, ministe­riale, revista — după toate aparen­ţele — a servit la descreţirea frun­ţilor unor participanţi la revelionul din casa Gherea a acelui an. Textele sînt cu aluzie directă la prieteni ai criticului, desemnaţi prin prescurtări de nume. Nu am putut identifica decît pe Zamfir Arbore, doctor Petru Alexandroff (cumnatul lui Korolenko) şi Sofia, soţia lui Gherea. Nu este inutilă, cred, evocarea pe scurt a atmosferei în care „apare revista. In 1887, Gherea este de cîţiva ani proprietar al restaurantu­lui gării Ploeşti, devenit celebru datorită talentului său de organiza­tor şi priceperii sale în domeniul gastronomic Zamfir Arbore, care se află printre­­ invitaţii revelionului din acel an, i-a dat un ajutor impor­tant lui Gherea în obţinerea arendei asupra restaurantului. Localul a­­parent anodin şi comercial pulsa însă de o viaţă interioară cunoscută unui cerc de iniţiaţi şi, în acelaşi timp poliţiei secrete romîneşti şi ru­seşti! Restaurantul era un centru de legătură important cu mişcarea revoluţionară rusă. Militanţii revo­luţionari ruşi, în drum spre patrie, din Occident, sau plecaţi din Rusia către centrele revoluţionare din Aus­tria, Elveţia, Franţa sau Anglia,­ se opreau la Ploeşti pentru a se odihni şi pentru a căpăta informaţii şi, pro­babil, ajutor material, necesare călă­toriei lor, de cele mai multe ori pri­mejdioasă. Din această cauză, restaurantul era supravegheat în permanenţă de poliţia romînă şi poliţia secretă rusă. Faptul că, de-a lungul atîtor ani, restauratorului gării Ploeşti nu i s-a putut imputa nimic, în mod oficial, denotă că Gherea era ver­sat în arta dificilă şi periculoasă a clandestinităţii. Pentru a-l com­promite, agenţii secreţi au înscenat — la un moment dat — o provo­care cu o maşină de fabricat bani falşi introdusă în casa sa, provocare pe care Gherea a reuşit să o­pa­reze. Revelionul anului 1887 a fost deci un moment de destindere în viaţa agitată a micii colonii ruse din Ploeşti. Acestui moment, Gherea i-a închinat paginile de umor ale „Ves­titorului inimii“. Nu putem spune în mod precis dacă revista este cali­grafiată chiar de către Gherea, rolul său de redactor este însă indubi­tabil, fiind indicat, ca la orice pu­blicaţie care se respectă, pe ultima pagină. Multe din prescurtările de nume aflate în texte ne sînt necu­noscute. Cercetători mai avizaţi le vor identifica în viitor. Nu vrem altceva decît să oferim cititorilor cî­teva texte (a căror traducere a fost făcută de tovarăşa Ira Mendel) din spaimoasa şi necunoscuta, pînă a­­cum, publicaţie a lui Gherea. Abonaţii pot comunica orice unul despre altul, afară de lucruri bune. Fără cenzură preliminară Articolele îndreptate împotriva stimatului nostru redactor se distrug PLOIEŞTI 1 IANUARIE. La mulţi ani, cititorule! Dacă ai o soţie bătrînă sau un soţ bătrîn, îţi dorim din toată inima o nouă fe­ricire. De altfel, chiar dacă ai o so­ţie tînără, dar nu doreşti ca sen­timentele tale să se atrofieze din cauza monotoniei, crede-ne că nu redacţia gazetei noastre te va Îm­piedica, ci, dimpotrivă, sub formă de premiu dăm cititorului adresa unui specialist În căsătorii, divorţuri şi intermedii, premiu pe care el, credem c­ă-l preferă oricărui alt dar. Adresa: Romînia, Bucureşti, fabrica Kefir- Kumîs, d-lui Nicolai. Legătura pu­teţi s-o luaţi ziua şi noaptea, scris sau oral, personal sau prin mijlo­citor. Pentru ca cititorul să aibă o ima­gine mai clară a mult stimatului specialist recomandat de noi, publi­căm mai jos articolul lui, intitulat „Răspuns cititorilor mei“. Repetăm : in mulţi ani, cititorule ! Iţi dorim fe­ricire şi succes în toate întreprin­derile tale creatoare de familie şi descompunatoare de familie. REDACŢIA CRITICILOR MEI Ca orice activist pe turim social care traduce în viaţă cu curaj con­vingerile sale, am duşmani, şi faptul nu e uimitor. Uimitor este însă că oameni de obicei deştepţi, cum încep să mă critice, spun prostii, ba încă prostii mari. Adversarii mei pot fi împărţiţi în două categorii: unii sunt principial împotriva con­vingerilor mele (de pildă, păcătosul pocăit Ded-Makr), alţii mă învinuiesc că n-aş fi suficient de activ. Mai întîi voi combate pe primii, căci acu­zaţiile celorlalţi le voi respinge fără nici un efort. Ei spun: ,,Dacă peţeşti, atunci nu divorţa, dacă divorţezi, atunci nu poţi". Din această fra­ză, fiecare îşi poate da seama lesne că adversarii mei cunosc bine grama­tica şi foarte prost logica. Deseori am spus-o şi am repetat-o: orice băr­bat sau femeie trebuie să treacă prin purgatoriul vieţii, de familie. Aceasta este o condiţie sine qua non a dezvoltării sentimentelor altruiste, iar pe de altă parte, a ţine un băr­bat timp îndelungat sau veşnic legat de soţie, ar fi o cruzime demnă de timpurile inchiziţiei. Fiecare cititor căsătorit ştie că in epoca logodnei sentimentele sale erau atît de limi­tate, îneît dintre toate femeile el do­rea s-o privească numai pe logodnica lui, dar scurt timp după ce a gustat plăcerea căsătoriei, sentimentele lui s-au dezvoltat astfel, încît dintre toa­te femeile ar fi dorit să n-o privească pe soţia lui. Oare nu este limpede că, datorită fericirii familiale, senti­mentele au crescut? Fidelitatea cli­­nească, exclusiv pentru una singură, s-a transformat intr-un sentiment cuprinzător pentru tot sexul opus. In ceea ce priveste a doua cate- Ion Vitner (Continuare în pag. IV-a) ,_.I. GHEREA INEDIT „Vestitorul inimii“

Next