Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)

1957-04-04 / nr. 14

6 Frontul scriitorilor bulgari Plenara CC. al Partidului Comunist Bulgar, din aprilie 1956, a limpezit problemele care preocupau pe scriitori, indicîndu-le, din nou, drumul firesc pe care trebuie să meargă. După plenară, Uniuaea Scriitorilor bulgari a organizat adunări cu discuţii însufleţite, au apărut numeroase articole, au fost combătute unele manifestări dăunătoare şi , aşa cum spunea „Literaturen Front“: „Intelectualitatea creatoare a rămas fidelă tradiţiilor glorioase de luptă ale poporului şi ale înaintaşilor ei. Ea n-a manifestat înclinaţii serioase către ideologia şi arta burgheză“... „Creatorii au rămas fideli realismului care — cum arată organul Uniunii Scriitorilor — din antichitate pînă astăzi a parcurs nenumărate etape şi forme, dar a rămas întotdeauna metoda de bază a sănătoasei orientări in literatura mondială. El a dus o continuă luptă împotriva tuturor şcolilor şi metodelor care îndepărtau pe scriitor de viaţă şi de popor sau îl transformau în duşman al poporului. Este deci normal ca realiştii cu conştiinţă socialistă să creeze un nou tip de realism — cel socialist. Aşadar, trebuie combătute toate pălăvrăgelile împotriva realismului, împotriva adeziunii literaturii şi artei la lupta pentru socialism şi construcţia socialismului“. Scriitorii bulgari, în perioada ce s-a scurs de la plenară, au răspuns cu cîteva realizări valoroase. In ultima vreme, Camen Calcev a publicat romanul „Familia ţesătorilor“ şi Emil Covalov a scris romanul „Tovarăşi de drum“, ambele inspirate din viaţa constructoroi socialismului. Aceste două cărţi constituie un răspuns prompt al scriitorilor bulgari la chemarea plenarei din aprilie. De asemenea au apărut nenumărate povestiri, reportaje, schiţe, lucrări ale poeţilor abordînd temele majore şi actuale din viaţa oamenilor numai. E de remarcat în această privinţă exemplul dat de poetul Lamar, care, după o lungă documentare în mijlocul constructorilor noului centru industrial de la Cărdjali a publicat poemul „Oraşul nou“, străbătut de un puternic şi contaminant optimism. Noile uzine şi construcţii, chipurile muncitorilor, au găsit in acest poem contururi luminoase. Gheorghi Caraslavov, unul din cei mai prodigioşi prozatori bulgari contemporani, a terminat partea a doua a amplei lui fresce „Oamenii simpli" „El ţune, scrie un critic, în această nouă operă, mai multă simţire şi un lirism deosebit, cand se desprinde din nenumărate pagini, care mărturisesc că scriitorul s-a aplecat asupra manuscrisului cu mai multă căldură şi pasiune“. Stoian Zagorbinov a scris un roman despre eroul popular Iraila, iar Dimităr Talev a revăzut pentru o nouă ediţie puternicul său roman despre răscoala macedoneană din 1903, „Ziua sfântului Ilie“. Despre marii înaintaşi Botev şi Rakovski a scris o carte romanţată Stepan Dicev. Entuziasmaţi de frumuseţile încă insuficient cunoscute ale poeziei populare, tinerii poeţi Ivan Burin şi Dimităr Osiin au redactat o vastă culegere de folclor. Ivan Burin precum şi Gh. Lancov au scris poezii originale în tonalitatea pură a eposului popular. Exemplul lui Lamar a fost urmat şi de tînăra şi talentata poetă Blaga Dimitrova care şi-a căutat inspiraţia la Rodopi, unde se făureşte o lume nouă. Un impuls puternic l-au dat vieţii literare şi scriitorii Orlin Vasilev, Hristo Radevschi, Slavcic Vasev şi alţii, care au publicat în presa cotidiană nenumărate articole, înviorînd genul atît de eficient al publicisticii literare. Pavel Vejinov, St. T. Dascalov, Valeri Petrov au creat scenarii cinematografice pe teme contemporane. Despre toate aceste lucrări şi despre frontul activ al scriitorilor după plenara din aprilie 1956, „Rabotnicescu Delo“, organul central al partidului, scria într-un număr recent: „Noi producţii literare... încă puţine, nu destul conturate şi totuşi — suficiente ca să se poată vedea că literatura noastră merge înainte“. Gh. Dinu „TUTUN“ — roman, de Dimităr Dimov Perioada dintre cele două războaie mondiale se consemnează In istoria poporului bulgar ca una dintre cele mai aprige, mai pline de suferinţe si mai străbătute in acelaşi timp de împotrivirea eroică şi de luptele duse de masele largi pentru doborirea regimului de reacţiune şi trădare naţională. In această perioadă forţele revoluţionare şi progresiste au fost mobilizate şi îndrumate de către Partidul Comunist Bulgar in acţiunea care a culminat prin răscoala de la 9 septembrie 1944, cind a fost răsturnat regimul fascist. Nenumărate sunt lucrările — romane, nuvele, versuri, piese de teatru, memorii — care înfăţişează, ca intr-o cronică inepuizabilă, evenimentele acestei glorioase pagini de istorie. Cea mai izbutită dintre ele insă, realizarea cea mai artistică, mai amplă, mai puternici, este romanul „Tutun" al lui Dimitar Dimov, apărut in 1954 şi tradus la noi anul trecut. Boris Morev, unul din eroii principali ai romanului nu este numai un personaj împins de ambiţia de a parveni, de a se urca in vîrful piramidei celor ce stăpinesc prin puterea banului. El este capitalistul monopolist, de proporţii europene, care lasă cu mult in urmă pe cei la care rîvnise, pe care i-a ajuns, i-a întrecut şi cu care se năruie şi dispare în uraganul istoriei: magnaţi, oameni politici, agenţii capitalismului străin — destinul unei întregi clase. El trage după el şi pe o fată, străină de idealurile lui mercenare, dar care se lasă antrenată din dragoste, rotindu-şi viaţa. Lila, Pavel, Şişco, Max, Danchin, muncitorii exploataţi de magnaţii tutunului, sunt ceilalţi eroi — proletariatul, masa imensă a poporului condusă de partid în marea şi decisiva luptă. Cele două forţe, in desfăşurarea acţiunii, se ciocnesc, se apără, fandează ca intr-un uriaş duel social, ca doi coloşi pe arena istoriei. De o parte e o clasă care creşte, care-şi soarbe forţele din lava clocotindă a maselor, sigură de biruinţa finală, de alta, o clasă in descompunere şi care nu se dă înapoi de la nimic, dar care este implacabil condamnată la pietre de istorie. Victoria a revenit celei din iii. Ofensiva proletariatului începe prin acţiuni politice duse de comuniştii ilegalişti, apoi prin grevele şi sabotajul maselor, pentru ca pină la urmă să se pregătească atacul inarmat al partizanilor care sprijiniti înaintarea armatei sovietice, duce la cucerirea puterii politice. Lectura romanului „Tutun" ne face să luăm cunoştinţă cu emoţie de grandioasă epopee a luptei de eliberare a poporului bulgar, redată de Dimităr Dimov cu mijloace de o remorcablă măiestrie artistică. G. R. Victor Hugo este sublim dar este ridicol — ca să fim si noi in stilul antitetic al geniului — articolul „Imaginea stilistică în proza politică a lui V. Hugo“ apărut in „Analele Universităţii C. I. Parhon" nr. 7 a.c. In rezumatul francez se subliniază firul călăuzitor al studiului : „Metafora, aforismul, antiteza constituie mijloace care pun în valoare ideile scriitorului privitoare la lupta împotriva despotismului şi a opresiunii şi la apărarea progresului şi a păcii". Iată o observaţie săritor in ochi de exactă. Autorii articolului pomenit (Th. loachimescu şi Al. Bolintineanu) scot insă, inspiraţi, concluzii de acest gen : a) „...procedeul atît de obişnuit in scrierile lui Hugo ci concretizării unui concept abstract într-un obiect sau acţiune reală. Această metodă (?) artistică îşi are înfipte rădăcini puternice in însuşi modul în care poporul gîndeşte, înregistrează fenomenele“; b) „Imaginea folosită de poet se lărgeşte, se adinceşte, se îmbogăţeşte" ; c) Revoluţia — leuminios care pune pe fugă cardul negru al vulturilor cu două capete, constituie una din cele mai reuşite metafore concretizante ale polemistului Hugo. Ca pasăre de pradă, vulturul sugerează rapacitatea, cruzimea despotismului, rapacitate şi cruzime sporită prin faptul că aceşti vulturi au două capete. d) Din elementele creaţiei populare intîlnim In opera polemistului şi aforismul. e) E limpede că simetria, datorită unei corespondenţe lexicale perfecte care se referă aici pînă si terenurile substantivelor juse in contrast, nu este deloc opera unui formalist, ci este pusă in serviciul unor idei inaintate, al unui optimism sănătos . (Dintre exemple cităm: „Viitorul este al lui Voltaire şi nu ca lui Krupp, viitorul este al cărţii şi nu al săbiei, viitorul este al vieţii şi nu al morţii", f) ...,două fresce ale vieţii, viaţa de huzur a vîrfului piramidei sociale, viaţa de mizerie a bazei ei". Mai antitetic decit Hugo ! g) ...„voind să lovească cu toate formele artistice in asupritorii poporului“ etc. Sociologism vulgar ? Nu, fiindcă avem a face cu niște universitari, sociologism distins. ANTITETIC Cîntecul penei In „Tribuna" nr. 7 a apărut poezia „Pana de herete" din care cităm: „In pana de herete caut harul; / De mult, sălbatică, prin slăvi cînta“. O pană care cintă e lucru rar. Ar putea fi o prosopopee, după cum n-ar fi exclusă nici metamorfozarea penei intr-o liră. Dar iată ce ne spune mai departe autorul: „Şi pana am găsit-o Intr-un crîng / De ulmi, cu tine, într-o seară trează, / Şi acum, tăcut în mină cind o string, „ De vînturi , tari, înalte o simt cum , mai vibrează“. Care va să zică pana riu devenise instrument muzical. Găsită cu prilejul unei promenade şi strinsă vitrină, pana emite vibraţii pe care poetul ie recepţionează emoţionat. De ce? Nu se ştie. După cum nu se ştie ce mesaj exprimă poezia, cui i se adresează şi ce anume stări sufleteşti au generat-o. De altfel, poetul însuşi e conştient că heretele este o pasăre răpitoare (o spune singur: „...semeţ, nebiruit, tîlharul / Cu aripa haină văzduhul frămînta“) şi prin urmare elogiul adus penelor lui, cu aţit mai inexplicabil cu cit este lipsit de obiect. Să fie oare „Pana de herete" cu voie sau fără voie o laudă a gratuităţii? Şi cui foloseşte echivocul imaginii, gratuiarea unei emoţii vane, fără raport logic cu sensibilitatea şi gîndirea omului contemporan? TUMIDUS Opinia babei Poetul Ion Boldici stă de vorbă intr-o poezie din „Albina" cu „o babă-ntr-un zăbun", privind „drumeagul" „desfundat" „din cătun". E o chestiune care, in fond, îl priveşte. Dar, dintr-o inexplicabilă amabilitate faţă de respectiva babă şi indiscreţie faţă de cititori, poetul se grăbeşte să-i transcrie opiniile : „încă nu-i asfalt pe cale şi e rău, dar drept să-ţi spun avem doftori, vezi matale, şi ăsta-i lucru tare bun“. Ca vînzătorul de la Aprozar: „N-avem mere, dar vă putem servi cu spanac". A. P. „Mult e dulce..“ ...Critici, prozatori, poeţi, voi toţi cei care cu atlta nesimţire, schilodiţi limba romînească, in sfirşit, a fost pronunţat apelul care să vă cheme la realitate : „E timpul să ne trezim ...la limbă !“ Ne-o spune răspicat, conştient de gravitatea momentului istoric pe care-l marchează In literatura romiad, Gh. V. Foale lungi in „Tinărul scriitor" nr. 3, In concluzia însemnărilor sale despre limbă. Pe un ton peremptoriu şi solemn, el reclamă „preciziunea lingvistică“ sau „migala cu(!) care (unii poeţi — n.n.) trebuie să scoată cristalul pur din dulcea limbă romînească“... Şi cacofoniile sale se văd nu numai atunci and se lăfăie alături de „cristalul pur din dulcea limbă romînească", ci şi atunci cind d-sa îşi dă cu părerea in problemele artei la o altă rubrică a aceluiaşi număr al revistei. Cu singe rece, fără a se lăsa intimidat de soarta celor ce, fiind săraci cu duhul şi certaţi cu gramatica, stilesc limba, el desfăşoară o complicată peroraţie pentru a fixa „specificul“ lui Traian Coşovei. Delimitările sale, cu pretenţii de înaltă estetică, încep cam aşa: „Nu e vorba de un reportaj SENZAŢIONAL ci de unul LITERAR“, „în care comuniunea omului cu peisajul dă prilej scriitorului SA SE SALTE şi să-l admire“, (s.n.). Şi urmează apoi alte expresii in care avem impresia că nu numai scriitorul, ci şi autorul articolului se saltă el însuşi peste măsură. Astfel avem de-a face cu: „impresia unei continuităţi neîntrerupte“ (!) cu un poet care „OPEREAZA CU SENZAŢII asociate graţie puterii de captare a izvorului însuşi al impresiunii directe“, (s.n.) cu fraze de tipul „Poetul nu caută prilej de revenire, nu e un admirator al naturii, ci un analist al ei şi alstărilor sufleteşti“. (Stările sufleteşti ale naturii?) şa.md. Lecţia de limbă pe care ne-o serveşte autorul recenziei este intr-adevăr exemplară. E timpul, cred, ca Gh. V. Poalelungi însuşi să se trezească (sau să se salte) la... Jimbă" M. DRAGU. Bietul Zoilă In revista „Viaţa românească“ nr. 2 a. c. a apărut o notă intitulată „Mai multă încredere in noi înşine". Autorul, foarte inspirat, cum se va vedea, în alegerea pseudonimului Zoii, pretinde că Petru Dumitriu, in articolele publicate in „Gazeta literară" despre modernism şi actul creaţiei ar fi şters dintr-un s condei prezumţios întreaga şi atit de bogata activitate a istoriei noastre literare din ultimii zece ani. Iritatul din „Viaţa românească“ întocmeşte o lungă listă de critici, începind cu G. Cătinescu şi sfirşind cu Oo. S. Crohmălniceanu, spre a demonstra astfel inexistenţa presupusei „pete albe". Cine citeşte senin, nu cu ficatul umflat, articolul incriminat (vezi „G. I.“ nr. 3 a. c.) poate lesne să-şi dea seama că scriitorul „Cronicii de familie“ regreta numai absenţa lucrărilor de sinteză, de largi generalizări istorice şi estetice,mbrăţişînd perioade, curente, probleme fundamentale ale artei, — din partea cercetătorilor in acest domeniu. Şi oare putem tăgădui adevărul acestei observaţii? Oricit s-ar supăra Zoilul şi oricite succese ar fi obţinut tagma sa in alte direcţii, să o respingem de ex. pe baza primei părţi a introducerii la studiul concepţiilor estetice apărută in „Viaţa românească“ In vara trecută şi pe care N. Tertulian n-a continuat-o, probabil spre a se dedica, timp de un an, primei părţi a studiului „Critica stilistică“ tipărit in numărul de care vorbim al ,aceleiaşi reviste“? Dacă Zoilul s-ar fi mărginit la apărarea panaşului ciufulit al breslei sale, ne-am fi mărginit şi noi la relevarea sofismului ieftin, întemeiat pe ruperea unei afirmaţii din context şi generalizarea acesteia, care a îngăduit să tragă amintita concluzie bilioasă. Zoii comite însă alt sofism mai strident, atribuind lui Petru Dumitriu o confuzie intre raţionalismul obiectiv al realismului clasic şi concepţiile subiective ale unora dintre reprezentanţii săi (Tolstoi, Gogol, Balzac). In fine, Zoii, şi aici devine un adevărat Zoilă, minimalizează fără nici un argument poziţia scriitorului nostru faţă de modernism şi, pe un ton insuportabil de zeflemea grosolană, mahalagească, contestă şi seriozitatea mărturiilor asupra creaţiei aduse de autorul „Cronicii de familie“ şi „Pasării furtunii“ din experienţa sa artistică. Zoilă, bietul Zoilă a fost însă imprudent. Aluzia finală — in cauda veneau n — la aşa zisa lipsă de modestie şi dispreţul pentru critica manifestată de Petru Dumitriu in tot ce a publicat de citeva luni in „Gazeta literară" nu face decit să trădeze adevărata origine a ieşirii sale: invidia. Zoilă şi-a onorat numele. Un sfat medical : Zoilă, păzeşte-te. Veninul invidiei îndelung comprimat riscă să se reverse in singe şi să te otrăvească! Şi o Întrebare: revista „Viaţa românească“ socoteşte că prin aportul lui Zoilă se află în actualitate şi şi-a spus punctul de vedere in problemele atacate cu sau fără modestie de Petru Dumitriu şi de altfel de întreaga presă literară? Sau aşteaptă să se pronunţe întîi toată lumea pentru ca apoi să pozeze in arbitru ca in cazul romanului „Moromeţii“. TAMNETOR OSSffie si coment DECICO UZUNOV „Sărbătoare la gospodăria agricolă colectivă" Carnet bulgar • In editura „Cultura Poporului“ au apărut recent în limba bulgară, romanele „Apostol“ de Cezar Petrescu și „Pasărea furtunii“ de Petru Dumitriu. In ultimii ani în R.P. Bulgaria au fost traduse peste 30 de lucrări ale scriitorilor romîni. Printre ele se află: „Nicoară Potcoavă“, „Baltagul“, „Mitrea Cocor“ şi „Nada Florilor“ de Mihail Sadoveanu, „Desculţ“ de Zaharia Staracu, „Oţel şi pline“ de Ion Călugăru, „Bărăgan“ de V. Em. Galan, „Pline albă“ de Dumitru Mircea, „Nepoţii lui Horia“ de Petru Vintilă, „Antologia poeţilor români“ etc. Sunt în curs de apariţie ! „Răscoala“ de Liviu Rebreanu, „Povestiri din război“ de Mihail Sadoveanu, „Moromeţii“ de Marin Preda. • Acum cinci ani a fost creat pe lingă Uniunea Scriitorilor bulgari cabinetul tînărului scriitor. In acest răstimp membrii săi au dus discuţii însufleţite, s-au cunoscut mai bine, şi-au împărtăşit din experienţa muncii lor creatoare. • Editura „Cultura Poporului“ a început tipărirea unei colecţii de „Cipere alese“ din scriitorii contemporani. Până acum au fost publicate culegeri din Gh. Caraslavov, Orlin Vasilev, Hristo Radevschi şi Mladen Isaev. In editura „Frontul Patriei“ au apărut: romanele : „Tovarăşi de drum“ de Emil Covalov, „Doberdob“ de scriitorul iugoslav P. Voraniţ, „Diavolul este în noi“ de scriitorul turc Sabahatin Aii. In curînd vor mai apărea „Cronică europeană“ de VI. Topencearov, „Aprilie 1925" de M. Marcevski, „Partizanii din Rilo“ de M. Avramov, „Bihori“ de scriitorul iugoslav C. Starici, „Cronica amanţilor săraci“ de scriitorul italian V. Pratollini şi cartea lui Yves Montand „Cu inima plină de soare“. GAZETA LITERARĂ LAMAR poet bulgar LACUL ROŞU Acolo unde vulturii dau roată Şi codrii poartă-n cîrcă veşnicii, O taină omenească e-ngropată. Nici fiarele n-o ştiu, şi n-o vor şti. Se spune că prin locurile-acestea Se-ndrăgosti de-o fată un haiduc. Iubirii lui i se dusese vestea Hăt peste munţi, cum veştile se duc. . Dar fata la iubire nu-i răspunse : Pe altul aştepta—un surghiunit. Haiducul într-o peşteră o-ascunse, De apriga lui dragoste orbit. Şi prinse fata. Lacrimile-amare Au curs şiroaie peste-acele stînci. Pină-ntr-o zi, cînd muntele cel mare Se frinse peste văile-i adinei. Cind se sfîrşi cumplita prăbuşire, Se strînse-un lac. Iar sîngele aprins Al celor doi li dete-o strălucire Care de-atunci încoace nu s-a stins. Azi, Lacul Roşu tainic oglindeşte Carpaţii, de păduri învăluiţi. Şi dac-asculţi, adineul lui şopteşte Legenda celor doi îndrăgostiţi... In româneşte de Petre Solomon Când se va scrie adevărata istorie a literaturii franceze dintre cele două războaie ale veacului nostru, numele lui Jean-Richard Bloch va figura la loc de cinste. Va fi numele unui mare scriitor modest, al unui spirit lucid, veşnic în căutarea frumosului, a adevărului şi abinelui. Se va vorbi atunci despre frumuseţea stilistică a prozei din Les chasses de Renaud, despre locul eminent pe care-l deţin In dramaturgia franceză contemporană piese ca Le dernier empereur şi Toulon, despre vina epică a realistului critic din romane ca Et compagnie, despre bogata fantezie şi tîlcurile Nopţii kurde... Azi, cind se împlinesc zece ani de la moartea scriitorului, să cinstim personalitatea morală a celui care, alături de Romain Rolland şi de Henri Barbusse, a întruchipat pe scriitorul militant al epocii noastre. Intr-o cuvîntare rostită acum 20 de ani la Congresul internaţional al scriitorilor pentru apărarea culturii, Bloch punea din plin problema misiunii scriitorului şi a legăturilor lui cu poporul : „De veacuri, proletariatul nu-şi cruţă sforţările, jertfele, sângele pentru a dura o lume mai nobilă, pentru a ne aşeza în această lume purificată şi a ne restitui demnitatea de scriitori. Nu e oare îndeajuns pentru ca intelectualul să se simtă veşnic dator şi să nu plătească niciodată cit trebuie?“. Inţelegind inutilitatea dăunătoare a aşa zisei „arte pentru artă“, rupînd cu mandarinii căutători de notaţii rare şi de vocabule alese, Broch a scris pe înţelesul tuturor şi a reînviat astfel tradiţia prozei clasice franceze, raţională şi limpede. Momentul de maximă eficacitate a artistuluicetăţean mi se pare a fi fost atins în vremea de urgie în care, părăsind Franţa, dar purtînd-o veşnic în suflet, J.-R. Bioch a fost, din 1941 şi pînă în 1944, vocea hotărîtă şi pătimaşă a poporului său. In fiecare miercuri seara, postul de radio Moscova a redat ţării cotropite de nazişti gindul fierbinte al patriotului, al luptătorului J.-R. Bioch. Ambasador al Franţei, mai autentic decit toţi diplomaţii cu frac şi joben, Bloch a însumat în cuvîmtările sale (strînse, după eliberare, în volumul De la France trahie à la France en armes) înţelepciunea, şi mînia şi eroismul galic. Guvîntul său a înfierat pe colaboraţioniştii supuşi nazismului, a îndemnat la rezistenţă, a preaslăvit eroismul oamenilor sovietici — demn model pentru partizanii francezi —, a demascat ororile hitlerismului şi ale războiului... O cronică, adevărată şi patetică, a celui de al doilea război mondial, cu acel sentiment de trăire zilnică a evenimentelor, cu dureri şi speranţe de la o săptămînă la alta, o poveste a faptelor de eroism ale miilor de indivizi, şi o evocare a marilor prefaceri istorice şi morale — iată ce ne-a lăsat Bioch. Niciodată poate, de la marii oratori ai revoluţiei din 1789, un scriitor francez nu a fost ca el crainic şi orator, cetăţean şi umanist, cu atîta fervoare, cu atîta abnegaţie, cu atîta înverşunare. Şi eficacitatea vorbelor sale, şi demnitatea lui de scriitor, au răsărit din dragostea lui de viaţă, din ura adîncă faţă de război. Transcriu mai jos cîteva rînduri din acea Rugă a scriitorului, pe care a rostit-o Bioch întors din primul război mondial, cu trupul şi suflatul zdruncinate de grozăviile frontului: ...„In clipa in care iau din nou condeiul In mină, doresc din suflet ca pe suprafaţa acestui pămînt, care ne poate cuprinde pe toţi, fiecare om să-şi aibă un cămin şi un loc pentru a-şi creşte copiii, sănătoşi şi fericiţi, doresc din suflet ca pe suprafaţa acestui pămînt, unde sînt cîmpii, şi oceane, şi mine pentru toţi, setea de putere, de prestigiu, de dominaţie, de onoruri, interesele şi rivalităţile Intre naţiuni să nu mai fie niciodată azvirlite in calea fericirii oamenilor; doresc din suflet ca pe suprafaţa acestui pămînt unde aerul şi griul nu sint privilegiul unora mai mult decit al altora, nici un bărbat, nici o femeie, nici un grup de bărbaţi sau de femei să nu poată, în numele bogăţiei, al naşterii sau al sărăciei, rîndui asupra restului lumii o tiranie care ar folosi fără doar şi poate uzurpatorilor, oamenilor răi şi fără scrupule... ...Şi acum jur să-mi închin mai mult decit oricînd forţele pentru a afla, a denunţa şi a stirpi asuprirea şi mizeria omului, oriunde s-ar afla ele ; jur să-mi închin arta demnităţii umane, spiritului, suferinţelor, bunătăţii, prieteniei, înţelegerii, revoltei, muncii, independenţei, bucuriei, încrederii şi generozităţii omului... jur să nu uit niciodată. Amin". 1 Jean-Richard Bloch nu a uitat. S-a ţinut de cuvînt şi a fost, în mijlocul dramei pe care ţara lui a trăit-o în ultimele două decenii, cavalerul speranţei şi al bunătăţii umane, umanistul lucid şi angajat în marea bătălie pentru pace, pentru libertate, pentru fericire, pe care o dau oamenii zilelor noastre. Valentin Lipatti Zece ani de la moartea lui Jean-Richard Bioch Cadavrul viu La Zürich, Geneva, Berlin, Paris apar de un timp încoace numeroase articole, studii (?), antologii, memorii și polemici în legătură cu decedatul curent modernist „Dada". Ba, la Paris — ah, Parisul! — s-a deschis o retrospectivă Dada, unde, citez, figurează „cele mai viguroase și actuale opere” ale răposatei grupări, printre care, iar citez, cîteva „clasice, ca maşina optică a lui Marcel Duchamp, prizele mecanice ale lui Fr. Picabia, colajele totdeauna emoționante ale lui Kurt Schwitters". Tot la Paris s-a tipărit de curind un fel de monografieroman „Aventura Dacia" al cărei autor, sectant întirziat dar fidel, Georges Hugnet nu are de plins în entuziasmul său postum decit că numita mişcare, atît de antiliterară prin firea ei de avorton, a devenit cu timpul şi mai ales in conştiinţa posterităţii prea... literară- Vă îndoiţi poate de succesul acestor exerciţii de respiraţie artificială susţinute simultan în numeroase cavitate, după atita vreme de la înecul hibridului în apele efemerului sau ale ridicolului, nu mai ţin minte exact ? O să-mi spuneţi că operaţia e zadarnică şi probabil nedorită chiar de părinţii bastardului, deoarece ei înşişi l-au ucis cu mina lor, nemaiştiind ce să facă cu el cind au devenit in fine lucizi dacă nu ruşinaţi? Vă înşelaţi, realiştilor ! Eu, în orice caz, avind în principiu o încredere religioasă in ştiinţă în general şi in cea occidentală in special, sunt gata să cred fără a cerceta şi în această senzaţie medicală, în învierea bietului „Dada". Ce nu poate Apusul ! — Recunosc că în această convingere pe mine mă stimulează exemplul celui ce semnalează emoţional vestea In „Nouvelles littéraires" sub titlul „Phoenixul-Dada" și consideră un cadavru îngropat de aproape treizeci de ani „cald încă". Sunt cuvintele sale M. P. Agendă internaţională O SUGESTIVA EVOCARE A LUI ESOP Pentru a înfăţişa în mod cît mai pregnant cele mai importante episoade ale vieţii lui Esop, Arnolt Bronnen a recurs în noul său roman „Aesopos”, recent apărut la Rowohlt-Verlag din Hamburg — la următoarea Ingenioasă tehnică. Aceste episoade sînt relatate nu „la rece“ de către autor, ci chiar de către cei care au jucat un rol în destinul celui mai mare fabulist al antichităţii: neguţătorul de sclavi care l-a vîndut pe tinărul Esop; filozoful xanthos, care a apreciat de la început ascuţitul spirit al sclavului frigian; prostituata Rhodopois, care i-a iubit din copilărie; diplomatul Maindrios, care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a storui crescînda influenţă politică a lui Esop; şi preotul suprem al oracolului din Delfi, care l-a aruncat pe Esop de pe o stîncă în mare. O singură dată, în penultimul capitol, are cuvîntul şi fabulistul pentru a relata — cu ajutorul propriilor lui fabule — momentele decisive ale continuei sale lupte împotriva forţelor întunericului de la Delfi. ALBERTO MORAVIA DESPRE LITERATURA ITALIANA DE AZI Cine ar fi mai autorizat a se pronunţa asupra valorii literaturii italiene de azi decit unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai ei? Iată aşadar ce spune, în această privinţă, marele romancier Alberto Moravia, într-un interviu acordat de curind revistei ,,Il Contemporaneo": „Inspiraţia multor scriitori Italieni, înflăcărată — în primii ani de după război — de căderea fascismului, de luptele partizanilor şi de mişcarea de rezistenţă, se pare că a secat acum aproape cu desăvîrşire. Atmosfera este azi în Italia mult mai calmă, mai somnolentă — ca o naturală consecinţă a unei situaţii de compromis cultural şi politic. Nu trebuie să uităm apoi nici marea presiune exercitată de biserica catolică, prin cenzura şi conformismul ei. In aceste condiţii, nu-i nici o mirare că pînă şi cea mai viguroasă mişcare literară postbelică, „şcoală neorealistă“ a degenerat foarte repede în manierism“. Ad. Redactor-şef : Zaharia Stancu. Colegiul redacţional : Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu (redactor-şef adjunct), Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Ion Mihăileanu, V. Mîndra (redactor-şef adjunct), Mihail Petroveanu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theodorescu, Ion Vitner. REDACȚIA : București — B-dul Ana Ipătescu 15. Telefon: 11.39.38 . 050.17. ADMINISTRAȚIA Şos. Iuseleff nr. 10. Telefon : 7.79.46. ABONAMENTE : 3 luni 6.50; 6 luni 13 lei; 1 an 26 lei. Tiparul: întreprinderea poligrafică nr. 2, str.Brezoianu 23-25