Gazeta literară, ianuarie-iunie 1959 (Anul 6, nr. 1-26)
1959-01-01 / nr. 1
La Bopze M oldova am văzut-o cu ochii mei, abia după război. Pînă atunci o colindasem ca pe un tărîm de mit, prin Eminescu şi Sadoveanu, prin călătoria Vitoriei Lipan pe plaiurile străvechi şi a Luceafărului prin codrii de aramă şi pădurea de argint de la Văratec. In 1948 am călcat prima oară în Moldova. Iaşul m-a zguduit. Am poposit lingă biserica lui Ştefan, ridicată în 1494 cu piatra altarului pe stejarul legendar... Din anul Domnului 1494 pînă în 1954, adică patru secole şi mai bine de jumătate, multe schimbări nu s-au abătut asupra satului. Pârjolul, da, şi în 1916 şi în retragerea nemţilor în 1944, cînd şcoala a fost prefăcută în magazie. Ruine, da, ani de zile, zidurile bisericii au fost susţinute de pilaştri de lemn, pînă la restaurarea ei ca monument istoric şi lăcaş de cult, în anii democraţiei populare. Inoiri esenţiale, nu. Aceasta pînă cînd , pînă cînd s-a elaborat în cadrul celui de al 2-lea cincinal, marele plan al industrializării socialiste a regiunii Bacău. Proiectul nu s-a copt peste noapte. Dacă nu arevredecesori pentru visare inginerească, așa cum a fost ing. Leonida, primul „utopist“ al Bicazului, are în schimb mii de oameni care l-au tradus şi continuă să-l traducă în realitate. înainte de a vorbi însă de tehnicienii care populează azi cele patru corpuri ale grupului industrial, trebuie să vorbesc de zidari, de meşteri, de acei ingineri care ridică pereţii fabricilor şi ai locuinţelor, căci s-ar putea pe drept cuvînt parafraza cuv.~ cărţilor sfinte : LA ÎNCEPUT A FOI CONSTRUCŢIA Ca, înaintea lui Ion Lupu, maistru de reparaţii la termocentrala Borzeşti, a laborantei chimice Maria Oprea din Borzeşti, înaintea lăcătuşului Sandu Alexandru, a operatorului de instalaţii Radu Nicolae şi a inginerului Constantin Popescu de la Rafinărie, înaintea celor ce vor dirija măriile maşini de fabricare a cauciucului şi a sodei, am văzut pe pămîntial cu blinde coline moldovene, constructorii. Ing. Gh. Nicolau a absolvit Politehnica din Timişoara în 1950—51 şi prima sa lucrare de după diplomă a fost colosul care fabrică ciment şi azbociment pentru barajul şi şantierul Bicazului. Nici mai mult nici mai puţin, în ’56, cînd aintrat fabrica în funcţiune, ing. Nicolau a părăsit Bicazul pentru Borzeşti. Un câmp larg bătut de crivăţ, doi meşteri şi un inginer cu o ureche degerată. O baracă în care cei trei au aşezat paturile roată în jurul godinului, iată cum a început construcţia „Şantierului 2 Sodă“ din Borzeşti. La două săptămâni a fost trimis aci inginerul ieşean Coseac, care şi-a adus soţia, azi medic la dispensarul din Poiana Sărată. Iuţii o baracă, apoi un corp de barăci — „grupul social“ — şi în sfirşit săpăturile de fundaţie a fabricii, de ridicare a zidurilor, a liniei ferate noi care va deservi complexul... Cum ar putea duce la capăt munca lor grea cei doi ingineri, fără ajutorul bătrânului constructor Gh. Chircă, secretarul organizaţiei de partid a şantierului ? Ceferist din Bucureşti, fiu de muncitor petrolist din Prahova, membru al primului sindicat liber de după 23 August, Gh. Chircă a lucrat în viaţa lui şi la dublarea liniei Cîmpina- Braşov şi la cada de lansare a vaselor de pe şantierul Galaţi şi la conducta din Arcada şi la construcţia liniei ferate din Mărceni. Nu, fără acest suflet al şantierului, o ştiu bine şi tinerii zidari şi fierarii şi dulgherii cu „mâna născută“ pentru arta în lemn — munca ar fi grea, oamenii mai puţin apropiaţi, mai puţin legaţi de şantier... Şi cînd te gândeşti că după ridicarea uzinei, a blocurilor de intervenţie, după ce soda va fi început să iasă pe porţile fabricii’, şi Gh. Chirci, şi ing. Coseac şi ing. Nicolau vor pleca pe alt cîmp larg, bătuţi de alte viscole, adunîndu-şi paturile într-o altă baracă în jurul unui godin!... Hotărît, „la început a fost construcţia“. Ea e pionieratul oricărui grup industrial, al oricui şantier. Pentru ca, îndată ce câmpurile pustii sânt populate şi creaţia propriilor lor mâini prinde viaţă, ei să fie siliţi, prin meseria lor, să se despartă de ceea ce au făcut, să nu se mai bucure de succese decit de devete, din mereu alt pionierat. INVAZIA TINERETULUI a e o figură de stil, nici o treaforă. E o realitate. De la Sandu Axinoiu, lăcătuşul de la Rafinărie, care a stat 16 ore scăldat în păcură, ca să repare o defecţiune a instalaţiei şi pînă la directorul termocentralei, ing. Alex. Neaţu, toţi sînt tineri. Acesta din urmă barem, cînd îl priveşti din spate, ţi se pare un băieţandri, care a crescut prea repede. Cînd se întoarce, fata tînără, tînără aşa cum poate fi doar la 28 de ani, are pe ea amprenta de seriozitate ce i-au dat-o şi anii de studiu şi cel de specializare în U.R.S.S. şi mai ales răspunderea pe care i-o pune pe umeri conducerea unei termocentrale cu mii de muncitori. Tineretului i s-a predat şantierul magistralei moldovene prin care va trece gazul metanu lui i s-a încredinţat clădirea viitorului oraş Oneşti, şi el munceşte de un an la întregul grup industrial de lingă stejarul lui Ştefan. Cînd din termocentrală pleacă azi energie electrică pentru fabricile Bacăului, pentru laminorul din Roman şi va porni energie pentru fabrica de cauciuc şi de sodă, să ştiţi, acela e curentul pornit de tineri, dintr-o termocentrală ridicată de ei, condusă de ei, perfecţionată de ei. E în acest antier avangardism ? Cei 3,4 în sută vîrstnici se simt mai prost său, dimpotrivă, mai bine, ca într-un ţinut care a trebuit să-şi „cumpere“ bătrînii? Nici una nici alta. Maiştrii mai vechi îi învaţă pe tineri într-un ritm fără precedent şi în proporţie de masă. Mîndria tinerilor nu are nimic comun cu îngîmfarea, iar sentimentul vîrstnicitor nu e îmbibat de amărăciunea falsei lupte între generaţii, în camera de comandă a termocentralei, ca o vastă sală de bal, cu persoane pe jos şi draperii grele de pluş la ferestre şi tablouri de comandă frumoase şi sclipitoare, am găsit un mic afiş „întrebări şi răspunsuri“. Pornind de la el, am discutat cu maistrul de reparaţii Lupu Ion, tocmai modalităţile de formare ale cadrelor tinere, venite fără armata făcută, plecate la stagiul militar şi înlocuite cu alţi muncitori, mai tineri încă. In primul rînid, e instrucţia la locul de muncă, cu exerciţiile de intervenţii la avarii, apoi întrebările scrise, la care tinerii trebuie să-şi pregătească răspunsurile acasă, şi în sfirşit, cursuri teoretice intitulate „Minimum tehnic“, cuprinzînd noţiuni de termodinamică, electrotehnică, tehnologica materialelor etc. Ceea ce deosebeşte viaţa noastră da azi de cea din trecut, e în primul rînd perspectiva. Gîndim nu pe secole ca dinastiile, dar concentrăm planurile de viitor în cincinale, în ani. In cursul trimestrel al Iii, din 1959, se vor pune în funcţie numai, la Rafinărie, trei instalaţii: de tratare catalitică a păcurii, aşa cum sînt cele din U.R.S.S., şi care vor produce benzină rafinată superioară , de fracţionare a gazelor, tot pe cale catalitică, în butan- Dunton şi propan-propilen, care vor furniza materia primă fabricii de cauciuc ,şi în sfîrşit o instalaţie de absorbţie şi fracţionare a gazelor, al cărei efect îl vom simţi chiar peste un an, cînd rafinăria va încărca 8.000 butelii de aragaz în fiecare zi. O altă trăsătură din ce în ce mai mult accentuată azi e interdependenţa între uzine. Nicăieri poate mai tfhisă ca in grupul industrial Borzeşti nu se simte această înlănţuire a fenomenelor, această înfrăţire a oamenilor. Nicăieri poate mai evident, pentru că acest grup a fost nou creat şi astfel conceput: termocentrala alimentează Rafinăria şi va alimenta Soda şi Cauciucul, iar aburul vîrdut va alimenta şi fabrici mai mici şi caloriferele viitorului oraş. Soda va primi sarea din Tg. Ocna, dizolvată şi ova supune unei electrolize, iar gazele Rafinăriei, la care se vor adăuga şi cele de la Dărmăneşti, vor fi trimise după fracţionare în produsele necesare fiecărei fabrici, în timp ce aburul trecut prin prima instalaţie de termoficare va intra în caloriferele din noul oraş. Da, suntem una din ţările bogate în petrol. Dar decenii întregi în urmă el s-a vîndut pe piaţa internaţională pe un preţ de nimic, pentru ca noi să cumpărăm la preţ mare benzină şi alte produse rafinate de la concernele petrolifere apusene, în zadar au studiat chimia ţiţeiului profesorii P. Cerchez n 1925, Costin Neniţescu în 1930; chinuirea ţării îşi batea joc de chimia ţiţeiului, căci,investiţiile de capital în această branşă presupuneau beneficii prea îndepărtate... în timp ce azi, fabrica de cauciuc sintetic se ridică sub ochii noştri... Şi e numai o singură fabrică din marele complex industrial de Ungă legendarul stejar din Borzaşfi... CASA CU TREI FETE ■Sini' Eleni, Natalia şi Maria, fila,' ale maistruluidistilator Gh. .Dobrescu de la Rafinărie , le-am vizitat în oraşul cel nou, Cr.e.ti. Oneştii, ca şi Borzeştii, sint bătrîni ca şi stejarul pe care,pe vremea lui Ştefan, patru oameni abia de-l puteau cuprinde cu mîinile... Azi, marginea satului s-a transformat în oraş. Sau, ca să fiu mai precisă, pentru că amdepăşit vîrsta metaforelor în reportaj, pînă acum s-au ridicat 26 de blocuri ce se vor înmulţi în viitorul cincinal pînă la 30.000 de apartamente. Şi nu e vorba de simple „cutii de chibrituri“ ca aspect: blocurile de trei etaje au terase cu bolţi simple şi cu o uşoară culoare arhitectonică moldovenească. In blocuri au apărut Alimentare, se deschid magazine de textile, apartamentele înseşi sunt drăguţ împărţite, judecind după „casa cu trei fete“: două camere, coridor, bucătărie, baie Treptat se pavează drumurile, căci azi e încă destul noroi la Oneşti pe timp de ploaie... Şi după nuanţa de reproş din glasul inginerei Marilena Podarii (tot 27 ani, fireşte!), secretară a U.T.M.-ului din termocentrală, care-mi spune: „Voi toţi scrieţi doar despre cei ce trăiesc pe asfaltul din Oneşti, nu despre noi, din blocurile de intervenţie de lungă uzină“... — îmi dau seama realmente de eroismul civil cu care a pornit tineretul la lucru, de condiţiile de multe ori, grele în care lucrează, dar şi de dimensiunea care le dă avântul: perspectiva... Un lucru însă m-a îndurerat şi nu mi-aşîngădui sa nu-1 notez. Urcam către apartamentul lui Gh. Dobrescu Era seara şi pipăiam drumul, căci becul nu funcţiona pe scară, la parter. La etaj, unde Jampa ardea pe coridor, mi-a fost dat să văd cum se desprind de pe pereţi bucăţi de zugrăveală şi chiar de tencuială... De ce, vă întreb, dragii mei fraţi mezini? Nu construim pentru noi înşine? Şi dacă e aşa nu trebuie să contruim nu numai repede, ei şi trainic? Cînd e vorba să ridicăm locuinţele noastre, ale familiilor noastre, ale celor trei fete bălaie despre care am vorbit, şi altele, sute, asemenea tor, trebuie să fim mai conştiincioşi. In „Gazul“ regional, mÿ întorc seara tirziu, pe şosea, iarăşi trec pe lingă biserica din Borzeşti, cu stejarul lui Ştefan zidit în masa altarului. Ce jocuri vor fi jucînd astăzi în jurul coli, elevii Constanţei Rău, din Buciumeni, al cărei soţ e profesor de desen, chimie şi tehnologia materialelor la şcoala tehnică medie din Jebreni, sau ai bătrînului director Geană Nicolae? El însuşi se va mai fi jucat în copilărie jocuri nu din cale afară deosebite ca pe vremea copilăriei lui Ştefan... Şcolarii însă, care văd în faţa stejarului termocentrala dinBorzeşti, Rafinăria, Soda şi Cauciucul se formează în alt fel de pe băncile şcolii. Părinţii vorbesc azi, cînd se construieşte încă fabrica, despre metodele de mâine de producere a sodei şi cauciucului sintetic, ceea ce în orice caz, le dă copiilor, în blinda Moldovă de mit şi legende, noi sentimente și o nouă dimensiune. . .viitorului în marș. . Veronica ..P03^^BA€U ■ Desene de CORNELIA DANEȚ n om mi-a spus că uzinele de tractoare din Orașul Stalin sînt un loc potrivit pentru a gîndi, a studia, a medita. — Oriunde se poate gîndi, studia, medita — i-am răspuns. — Adevărat, — s-a grăbit să răspundă omul. Foarte adevărat, însă aici, la uzinele noastre această îndeletnicire a devenit generală, permanentă, cotidiană. Vă pot demonstra... De la această conversaţie puţin obişnuită a pornit, de fapt, reportajul de faţă. Uzinele de tractoare „Ernest Thälmann“ din Oraşul Stalin au o biografie scurtă, cuprinsă în numai unsprezece ani şi un prestigiu internaţional pe care alte întreprinderi nu l-au cîştigat într-o sută de ani. De un deceniu încoace, lucrătorii din această mare întreprindere socialistă a ţării alcătuiesc, în fiecare clipă din cele douăzeci şi patru de ore, ingenioasa maşină, cunoscută din Cehoslovacia pînă în Argentina, din Bulgaria şi pînă în India, China, Coreea, sub numele frumos de „tractor romînesc“. Miile de lucrători au îndrăgit din prima clipă noua maşină şi au îmbunătăţit-o mereu, trecînd-o printr-o continuă metamorfoză. De unsprezece ani muncitorul uzinelor de tractoare din Oraşul Stalin alcătuieşte, zi de zi, acest organism de metal, robust prin puterea sa de cai putere şi totodată complex şi de largă utilitate practică prin multiplele treburi agricole pe care le îndeplineşte pe cânp. Constructorul a ajuns să cunoască cu ochii închişi fiecare piesă care intră în făptura tractorului, fiecare şurub ori piuliţă. E firesc, aşadar, că singura lui treabă este să-şi concentreze atenţia asupra uneia şi aceleiaşi probleme: cum să fabrice mai repede, mai bine, mai economic, mai uşor, mai frumos tractorul romînesc ? De mai multă vreme, acest gînd, această preocupare a devenit generală, dezlănţuind în masa constructorilor o enormă efervescenţă spirituală, care se traduce concret printr-o impresionantă şi permanentă mişcare de inovaţii. Fiecare al patrulea muncitor este un inovator. Stimulată şi îndrumată de către partid, aceasta mişcare caracteristică epocii noastre a devenit o forţă excepţională în viaţa uzinelor. In cei 9 ani de cînd funcţionează cabinetul tehnic la uzinele de tractoare s-au făcuieste 4.090 de propuneri de inovaţi din care aproximativ 50 la sută au fost aplicate. în procesul de producţie realizîndu se astfel economii în valoare de peste 36 milioane de lei Mumei în anul 1958 s-au făcut aproape 1.60 depropuneri de inovaţii. FI." . ■"ăra vie a spiritului inovator" truncitoresc arde intens şi continuu la uzinele „Ernst Thälmann“ de la poalele Tîmpei, alimentată de un fierbinte patriotism şi o înaltă conştiinţă muncitorească. Tot timpul cît am stat la uzinele de tractoare „Ernst Thälmann“ am fost copleşit de măreţia acestei idei. Am fost copleşit şi am visat îndelung. M-am gîndit atunci că acolo, undeva în curtea uzinelor, între enormele hale linse de flăcări, cuprinse de trepidaţii metalice, ar fi potrivit să se înalţe un monument care să glorifice pe inovatorul zilelor noastre, — un elogiu durabil, de piatră sau bronz al născocitorului epocii noastre. Mă gîndeam la un fel de statuie cum e aceea a sculptorului Szobotka, intitulată :.Se naşte o idee“, care, ridicată la proporţii monumentale, să slăvească acest mare salt calitativ uman, intrat sub ochii noştri uimiţi in sfera totidianului. Mistrul comunist Gheorghe Rozolea îşi serbează prin muncă cea de-a 50-a inovaţie a sa. Vestea m-a ispitit. M-am grăbit să-l cunosc pe omul acesta. L-am găsit anevoie. Rozolea nu e omul ţintuit într-un anume loc, de unde dă dispoziţii, semnează hîrtii, vorbeşte la telefon, ori îşi plimbă creionul chimic pe schiţele de pe hîrtia de cale, ce ajung mai apoi în mîinile strungarilor, frezorilor, rabotorilor pentru a fi întruchipate în metal. Nu. Maistrul Rozolea este „omul praxei“, cum îi place lui însuşi să-şi spună, îşi petrece tot timpul printre lucrători, în preajma maşinilor. Urmăreşte atent goana fantastică a cuţitului vidia prin masa de oţel, mai dă un sfat, participă la o dispută profesională, aruncă o glumă — într-un cuvînt, îi place să fie copleşit de iureşul trepidant şi tonic al activităţii colective care dezlănţuie sub ochii lui atîtea energii creatoare. Intr-un fel, e şi firesc să fie aşa. Gheorghe Rozolea este maistru al atelierului de scule şi dispozitive din sectorul prese. Sute de muncitori vin la el cînd au nevoie de o anume unealtă, pe el ii consultă atunci cînd au să facă un dispozitiv pe care nu l-au mai făcut niciodată şi tot pe el îl ceartă atunci cînd munca e îngreunată de lipsa unei piese de care au trebuinţă. Prin profesiunea sa dificilă, maistrul Rozolea e nevoit să cunoască piesele care intră în făptura tractorului, ca pe propriul său buzunar. Ba, mai cu seamă să ştie, să vadă în ce mod se produc părţile acestui complicat organism de metal şi care sunt modalităţile concrete pentru a le face mai bune. Cam în jurul acestor probleme trebuie să-şi concentreze atenţia, în cele opt ore de lucru, un om care are profesiunea lui Gheorghe Rozolea. Şi pentru că el are mereu în faţa ochilor această anatomie a tractorului, e firesc să fie ispitit să studieze mereu, să gîndească, să observe neajunsuri, deficienţe şi să găsească soluţii pentru a le înlătura. Ochii săi critici, mintea ageră, mereu frămîntată de idei, pasiunea noului, caldul sentiment patriotic şi înalta sa conştiinţă muncitorească — iată ce fel de trăsături l-au investit pe muncitorul comunist Gheorghe Rozolea cu înalta calitate de născocitor. Gheorghe Rozolea e un bărbat de statură mijlocie, aflat la vîrsta de 40 de ani. Nici bătrîn, nici tînăr. Are o faţă ce închipuie stăpînirea de sine şi ciinul. Ochii sai limpezi, cu lumină ciudată, dau o notă distinctă fizionomiei sale. Nu-s nici albaştri, nici verzi, nici căprui. Fruntea înaltă a omului trădează deasemenea o minte deprinsă cu truda cercetărilor. Cu un om ca Rozolea poţi conversa pe o mie de teme. Nici un terim nu-i este cu desăvîrşire străin şi mai cu seamă, întrevezi uşor apriga lui sete de a şti, de a recepţiona lucruri noi, de a cunoaşte mai mult. Ne-am fixat convorbirile noastre într-o matcă amicală şi am vorbit despre inovaţii. S-a oferit să-mi descrie, la nivelul de înţelegere al unui neiniţiat, cea mai recentă inovaţie a sa şi, întîmplător, şi cea mai însemnată. Cea de-a 50-a inovaţie a lui Gheorghe Rozolea constă într-o substanţială modificare în procesul de fabricaţie a radiatorului de la tractor. In noua variantă, la confecţionarea acestei piese de bază, se cîştigă timp, o sensibilă creştere calitativă şi se realizează totodată o economie de metal de 14 kilograme pentru fiecare piesă. Modalitatea ? Plăcile de fixare a tuburilor din radiator, care înainte aveau o grosime de 10 milimetri şi erau prinse jur împrejur cu 77 de şuruburi, se înlocuiesc de către inovator prin plăci de un milimetru şi jumătate cusute cu flacăra sudurii, drept care funcţionarea de bază a agregatului — răcirea — se face mai constant şi mai repede. Pentru a vă putea fixa în memorie valoarea inovaţiei, vă pot spune că economiile realizate se cifrează la aproximativ un milion de lei anual. M-a interesat ce fel de viaţă a trăit omul din faţa mea, ce soi de evenimente, de îmtîmplări s-au stratificat în el şi au configurat peisajul spiritual al inovatorului. Gheorghe Rozolea este fiul cel mai mic al unui muncitor ceferist din Rîşnov. Tatăl său a murit prematur, lăsînd în urmă cinci copii orfani, cuprinşi ca vîrstă între 4 şi 12 anişori. A rămas să-i crească o mamă neajutorată care-şi agonisea pîinea lucrînd cu ziua. Vara lucra pentru bucate pe ogoarele chiaburilor, iarna în subsolurile caselor boiereşti, ca spălătoreasă. I-a crescut Ana Rozolea pe cei cinci copii orfani. I-a crescut şi i-a scos în lume. I-a dat pe toţi la meserii. Băiatul cel mare la Căile Ferate, ca tatăl, fetele la ţesătorie, să înveţe să facă pînză, iar pe cel mai mic, pe Gheorghe, la ciocan. A muncit Ana Rozolea pînă tîrziu, către amurgul zbuciumatei sale vieţi, ca să-şi vadă copiii aşezaţi pe la casele lor şi să ştie că au dobîndit, prin vrednicie aspră, brăţara de aur a meseriei. Era de 65 de ani cînd şi-a văzut femeia această bucurie cu ochii. Lucrătoare la un cămin de ucenici al unei uzine din Rîşnov, Ana Rozolea a primit în anii noştri pensie de la stat. După umilinţi şi mizerii, ea are acum o bătrîneţe tihnită. La această tîrzie şi omenească bucurie şi-a adus partea sa şi Gheorghe, fiul cel mai mic al Anei Rozolea. Ca ucenic, a răbdat bătăi, mizerii, dar a furat meseria degrabă. Avea minte deschisă pentru învăţătură Şi pasiune destulă ca să răscolească prin cărţi. In urmă cu douăzeci şi ceva de ani era lucrător la fosta fabrică de avioane I.A.R. Mai tîrziu a fost printre muncitorii care au participat la reorganizarea fabricii devastată de război. Anul 1947. Se reprofilează uzina. Se trece cu hotărîre la producţia de pace. Gheorghe Rozolea participă efectiv la naşterea primului tractor romînesc, una din marile izbînzi ale industriei noastre constructoare. Cam tot pe atunci, fiul ceferistului şi al spălătoresei se înscrie în Partidul Comunist. Peste un an, Gheorghe Rozolea va deveni maistru. Prestigiul de care se bucură azi l-a cîştigat cu trudă şi răbdare prin ani. Experienţa sa o împărtăşeşte cu dragă inimă şi altora. Pe linie de partid, sarcina sa principală este să stimuleze, să ajute mişcarea de inovaţii şi aplicarea metodelor înaintate de lucru. A ajutat cu sugestii şi la elaborarea prototipului, un mare număr de inovatori din fabrică, printre care pe Bîrluţ Iacob, Lipan Ştefan, Baboş Ion, Nedelea Găvrilă şi alţii. Această strădanie şi cele 50 de inovaţii ale lui Gheorghe Rozolea aplicate în prodraciie, vonanuîe cea mai de preţ a acestui urcuş glorios, răsplătit cu importante premii, iar anul trecut cu decoraţia Ordinul Muncii clasa l-a. Sînt prilejuri cînd pe omul ajuns la 40 de ani îl copleşesc cu tărie aducerile aminte, străluminîndu-i în numai cîteva clipe întregul drum pe care l-a parcurs pînă pe treapa acestei înţelegeri. O invită adesea în espeţie, la casa lui, pe buna lui mamă Ana Rozolea, ajunsă la vîrsta de aproape 80 de ani. O cheamă să stea cu dînsa de vorbă, să-i facă surprize. Se adună în jurul unei mese cu bunătăţi pentru a sărbători o anivesare, un examen şcolar al copiilor, un premiu primit de la fabrică şi, cîteodată, chiar fără un motiv oarecare. Bătrîna mamă a muncitorului se aşează cu sfiiciune la masa celui mai mic copil al său. Tăcută, ia din bucate şi se bucură de bucuria fiului ei care a ajuns om lăudat. Ia din bucate Ana Rozolea şi se gîndeşte pînă o doare capul. La toate se gîndeşte. Îşi aşează pe masă, lîngă farfuriile de porţelan, mîinile mari, aspre, aproape bărbăteşti; mîini osoase, trudite, mîncate de sodă şi săpun. Zice Ana Rozolea : — Trăieşti bine, tătul meu. — Trăiesc, mamă. Am de toate, — răspunde cu vorbă caldă fiul cel mai mic al Anei Rozolea. Iar tace femeia, odihnindu-şi mîinile mari şi trudite pe faţa albă de masă. Nu tremură mîinile. Doar vocea femeii tremură. De bătrîneţe, ori poate de emoţie, de bucurie. — Ţi-ai ridicat casă nouă. Bine-ai făcut ! Bine c-ai putut, fătul meu. Copiii ţi-s mari, creşte-i şi dă-i la învăţătură. — Așa oi face, mamă, — răspunde cu sufletul la gură fiul cel mai mic al Anei Rozolea.. — Aud că ești om lăudat, scrie și la ziar despre tine. Dreptu-i ? — Dreptu-i, mamă, mămucă, — răspunde fiul cel mai mic al Anei Rozolea. — E inovator, mamă, — adaugă nora sfioasă, dar mîndră. — Ca asta cel fel de meserie o fi ? întreabă neștiutoare Ana Rozolea. A rămas încurcat omul de 40 de ani. Cum să-i spună ? încearcă. — E o meserie grea, mămucă. Cum să-ţi spun ?... Meseria de a-ţi fărîma creierii cum să schimbi mereu lumea, s-o faci mai bună. O baţi zdravăn cu ciocanul, cum bate fierarul fierul potcoavei. II face după voia lui. Ana Rozolea ascultă atentă, cu mîna pîlnie la ureche. — Înainte eu erau astfel de meserii, fătul meu. — Așa-i, mamă, mămucă. Nu erau astfel de meserii, răspunde omul de 40 de ani, apoi se apleacă peste masă și sărută apăsat, bărbătește, mîna mare, osoasă și mîncată de sodă a Anei Rozolea. ... Da. Comunistul Gheorghe Rozolea are meseria de a îndrepta lumea, de a bate zdravăn lumea cu ciocanul, așa cum bate fierarul fierul potcoavei. II face după voia lui Pop SIMION INOVATORII mm mm ION PETROVICI „Peisaj industrial" GAZETA LITERARĂ tua era geroasă pe podiş. Lanţul de linii frînte al acoperişurilor de ţiglă bună ridica oraşul la ferestrele de sus. Am stat o dimineaţă şi l-am privit de la o fereastră înaltă. Poate încercam să văd toată regiunea, căci oraşul mai mare al ei o cuprinde dintr-un colţ toată. Numai că ochii, chiar ageri, nu pot învinge legile grele ale orizontului geografic, şi aria ,pe care o vedeam, era redusă. Totuşi, Regittnea Autonomă Maghiară stătea la soare cu toate cele zece raioane ale ei. Venisem să văd în regiune cîteva lapte noi. Sînt zece ani de la constituirea Regiunii Autonome Maghiare. Un fapt, încă nou, este chiar această constituire. Fenomenul e posibil numai într-un stat cu democraţie socialistă, unde poporul are putere şi egalitate. Dar la Tg. Mureş lucrurile au intrat în cursul lor firesc, aşa cum au dorit oamenii şi cum le-a realizat republica populară, şi deci nu mai putem afla noutate în existenţa autonomă a acestei regiuni. Poate că o aritmetică ciudată, sustrasă de la obligaţiile tablei lui Pytagora, înzeceşte şi timpul, cum se înzecesc puterile omului liber. Cele zece raioane, numărînd fiecare zece ani, fie şi concomitenţi, poate că se adună într-un se- col, făcîndu-mă să cred că regiunea, aşa cum e azi, e veche. Asemenea aritmetică ciudată nu vor a- adopta, dar oamenii de aici, romîni şi secui, în bu-na lor înţelegere dăruită de principiile leniniste ale politicii naţionale, s-au obişnuit aşa de bine cu starea bună, încît răsfoirea istoriei devine aproape de prisos. îmi pare rău că Tg. Mureş nu e un oraş cu destulă vegetaţie, ca să-l pot saluta acum cu frunze de copaci în această toamnă solară. Dar vor fi şi grădini, căci oraşul l-am văzut sporind chiar sub ochii mei. Dormisem în tren şi în dimineaţa încă o semiobscură a sosirii, am crezut Intîi că greşisem trenul. In spatele gării, pe o latură lungă, mi s-a părut că zăresc noul cartier bucureştean Foreasca. Erau cîteva zeci de clădiri mari şi noi, toate surori, cu perdeluţe albe şi muşcate roşii în privazuri. Aşa îmi arăta Tirguil Mureşului întîia sa noutate: cartierul muncitoresc. Cînd am ajuns în centru (toată lumea care vine prima oară într-un oraş vrea să se ducă la început în centru), picioarele caselor solide şi vechi se sprijineau pe brazde de pămînt negru, proaspăt scos de sub asfalt. Aci, strada principală, cu un lung scuar la mijloc, devine bulevard. Dacă aş fi rămas mai mult decit zilele puţine pe care mi le-am îngăduit, m-aş fi întors cu mirosul asfaltului nou. Brazdele vor intra aici din nou sub stradă, căci locul brazdelor e ogorul şi acolo ţăranii muncitori romîni şi secui le trec, după o vorbă a unui scriitor maghiar de la noi, peste haturi. Zilele trecute abia intraseră în gospodăriile colective ale regiunii, din nou, aproape o mie de familii, şi se vor alcătui peste alte cîteva zile încă 113 unităţi agricole cooperatiste. Peste tot, întreceri. Nu îngîmfarea uitată a unor clerici sau politicieni, plantatori de ură mistică şi şovină, ci mîndria din era comunistă a tuturor oamenilor acestei regiuni am văzut-o lucrînd: ea lucra pentru prosperitatea ţării întregi, Republica Pclpulară Romînă. La Tg. Mureş este o fabrică de mobile, cea mai mare din ţară, şi totodată fabrică exportatoare. I s-a spus „Simó Géza“ , după numele unui profesor din altă vreme, luptător comunist din ilegalitate, la care se adunau tinerii secui spre a afla semnele timpului social. Printre ei veneau şi mulţi tîmplari, unii prezenţi şi azi în această fabrică. Fabrica, azi mecanizată, a început să lucreze în 1949, şi acum consumă în fiecare zi cîte 5 vagoane de cherestea, pentru metamorfoza rapidă a scîndurii aspre în mobilă elegantă. Banda rulantă a muncii din „Simó Géza“ face cite un dormitor complet în patru minute. Treceam printre mașini și respirînd atît de frageda aromă a lemnului proaspăt, priveam fenomenul delicat al furniruirii, am aflat că ceea ce un tîmplar făcea cu ciocanul în două zile grele de trudă, azi presa mecanică face în numai zece minute. Dar aroma scîndurii dispare din nări, şi ochii se miră de aspectul nou al plăcilor cu miez pestriţ, ca al bucăţilor paralelipipedice de haiviţă sau nuga. Un inginer îmi spune că peste cîteva luni numai, acesta va fi materialul de construcţii în fabrica lui : sunt plăcile aglomerate din aşchii de salcie (iată, după trandafir şi stejar şi brad, mobile bune din sălciui), făcute de brăileni, şi carte au o duritate de piatră (aş fi zis de metal, dar le-am ciocănit şi nu sună...). Ce e nou în fabrică ? Fabrica înşişi. Dar şi detaliile ei. Sînt de pildă noi inovaţiile rentabile venite de lingă maşină, uneori schiţate chiar pe scîndura velină (numai din 1952 pînă azi, 260 aplicate), ca bunăoară prelungirea telescopică (e vorba nu de astre, ci de folosirea egală a întregii suprafeţe utile) a vagoneţilor pe care se usucă lemnul in boxe termice, înainte de lucrare. Inovaţia au făcut-o patru inşi, doi unguri şi doi romîni: Bîndeanu, Aszalós, Kiribi şi Ignat. Fabrice e la marginea oraşului, dincolo de linia ferată, dar o poţi întîlni şi în centru, de pildă în cele 32 de săli ale vastei Case de Cultură a sindicatelor, născută în mai 1957, la cinematografe sau la universitatea populară, sau într-unul din cele șapte cercuri ale Casei de Cultură, care se ocupă de educarea plastică, literară, turistică, aviatică sau șahistă a oamenilor muncii. Aici vin şi copiii sindicaliştilor, învăţîmd muzică, gimnastică sau balet. Şi fabricile, prin oamenii lor, şi întreg oraşul şi adesea regiunea, se pot întîlni şi în solemnul Palat Cultural care priveşte piaţa centrală dintr-un balcon lipit în unchiul zidului, ca un amvon sau un cuib de rîndunică, şi care are în toracele lui adînc o sală de oglinzi şi un teatru (Teatrul Secuiesc de Stat, care a alles aplauze şi în primul său turneu la Budapesta), şi se poate întîlni aceeaşi lume harnică şi înviorată în sălile unde cîntă şi joacă ceardaşuri viforîte Ansamblul Secuiesc, sau la concertele Filarmonicii locale. Cu senzaţia că părăsesc un atelier al construcţiei socialiste al ţării noastre, am plecat din oraş. Ziua era tot geroasă pe podiş, dar clară. Victor KERNBACH Dimineţi clare TW" T*'TM IN HIPORTHO V- nrv",ASA101